Shareholder withdrawal claim quashed and remanded for misapplied forfeiture deadline under Law No. 151/2014

Şedinţa publică din data de 27 octombrie 2022

Asupra recursului de faţă:

Cadrul procesual:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi Fiscal la 2 august 2019 sub nr. x/2019 reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanţei ca prin sentinţa ce va pronunţa să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 95.238,90 RON reprezentând valoarea acţiunilor deţinute, precum şi la plata dobânzii legale penalizatoare aferentă debitului principal, calculată de la data scadenţei plăţii aferente dreptului de retragere până la data achitării debitului.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar pe fond respingerea cererii ca neîntemeiată.

Hotărârea primei instanţe:

Prin sentinţa nr. 1249/2020 din 11 decembrie 2020 Tribunalul Prahova, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi Fiscal a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins în consecinţă acţiunea formulată de reclamanta A. S.A..

Hotărârea instanţei de apel:

Sentinţa de fond a fost atacată de reclamanta A. S.A., criticile sale vizând greşita aplicare a normelor legale în examinarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, sub acelaşi număr unic de dosar.

Prin decizia nr. 353 din 27 octombrie 2021 Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă a admis apelul declarat de reclamantă, a anulat sentinţa de fond şi a trimis cauza aceleiaşi instanţe pentru evocarea fondului.

Instanţa de apel a reţinut, în esenţă, greşita soluţionare a cauzei prin raportare la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, reţinând că nu este incident art. 3 din Legea nr. 151/2014, ci prevederile art. 4 alin. (1) lit. c) din acelaşi act normativ, în raport de care cererea de chemare în judecată a reclamantei este formulată în termenul de prescripţie.

Recursul:

Decizia de apel a fost recurată de pârâta B. S.A., care a solicitat admiterea căii extraordinare de atac cu consecinţa casării deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Recurenta-pârâtă a invocat motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 4, 5 şi 8 C. proc. civ., criticând decizia de apel sub următoarele aspecte:

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 5 C. proc. civ. recurenta-pârâtă a invocat încălcarea de către instanţa de apel a principiului disponibilităţii şi a atribuţiilor puterii judecătoreşti. Din această perspectivă a invocat prevederile art. 476 alin. (1) C. proc. civ., arătând că nu a fost investită prin memoriul de apel cu analizarea greşitei calificări a termenului în care intimata-pârâtă avea posibilitatea să se retragă din societate, cu stabilirea cazului reglementat de Legea nr. 151/2014 în care se încadrează situaţia juridică şi nici cu stabilirea naturii termenului de exercitare a dreptului de retragere din societate. Cu nerespectarea dispoziţiei legale care statuează asupra limitelor de rejudecare în calea devolutivă de atac, instanţa de apel a analizat elementele menţionate anterior.

Dintr-o altă perspectivă, recurenta-pârâtă a criticat decizia de apel pentru încălcarea principiului disponibilităţii, nepunând în discuţia părţilor stabilirea cazului reglementat de Legea nr. 151/2014 în care se încadrează situaţia juridică şi nici stabilirea naturii termenului de exercitare a dreptului de retragere din societate, chestiunea nefiind disputată în acele procedurale efectuate în cauză (cererea de apel şi întâmpinare).

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenta-pârâtă a invocat greşita interpretare şi aplicare a legii, o primă critică vizând recalificarea situaţiei juridice care dădea dreptul acţionarilor de a se retrage din societate. A arătat, astfel, că instanţa de apel a extins sfera de aplicare a art. 4 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 151/2014, apreciind nelegal că anularea pe cale judiciară a Hotărârii AGEA a societăţii echivalează cu ipoteza nedesfăşurării Adunării generale. Or, este evident că anularea hotărârii adoptate în Adunarea Generală nu este echivalentă nu neţinerea Adunării Generale.

Recurenta-pârâtă a susţinut nelegalitatea deciziei de apel şi în ceea ce priveşte recalificarea duratei termenului în care se putea proceda la exercitarea dreptului de retragere din societate, apreciind că instanţa a procedat la instituirea unui termen neprevăzut de lege, confundând data de la care începe să curgă termenul de exercitare a dreptului de retragere - reglementat prin art. 3 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 151/2014 - cu durata termenului în care se putea exercita - care este de 90 zile, acelaşi pentru toate cele patru cazuri care dau dreptul la retragere, în temeiul aceluiaşi act normativ.

O altă critică de nelegalitate a vizat aplicarea greşită a legii din perspectiva statuării că cererea de retragere formulată de intimata-reclamantă îndeplineşte condiţiile cumulative de formă. Sub acest aspect a arătat că Legea nr. 151/2014 stabileşte un cadru normativ derogatoriu, un drept special de retragere pentru acţionarii unei societăţi ale cărei titluri erau tranzacţionate pe piaţa alternativă RAZDAQ. Plecând de la această premisă, a arătat că cererea intimatei-reclamante nu îndeplineşte condiţiile reglementate de lege neputându-se reţine că această parte şi-a exercitat valabil dreptul de retragere din societate; apreciind că în speţă este aplicabil art. 4 lit. a) din Legea nr. 151/2014, a arătat că intimata-reclamantă nu şi-a exercitat dreptul de retragere în termenul de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care a fost anulată hotărârea Adunării generale a acţionarilor, în acelaşi sens fiind şi Decizia ASF din 22 aprilie 2016. Considerând că dreptul de retragere al acţionarului este afectat de o condiţie suspensivă (evenimentul viitor şi nesigur ca realizare a preexistenţei uneia din ipotezele prevăzute la art. 4 lit. a)-c) din Legea nr. 151/2014), recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a validat exercitarea unui drept care nu era născut la data depunerii declaraţiei de retragere din data de 18 mai 2015. A mai susţinut, totodată, că intimata-reclamantă nu a ataşat la cererea sa de retragere şi certificatul de acţionar, astfel cum impune art. 3 din Legea nr. 151/2014.

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă A. S.A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că decizia de apel este legală din perspectiva reţinerii incidenţei prevederilor art. 4 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 151/2014, având în vedere caracterul declarativ al hotărârii judecătoreşti de anulare a AGEA nr. 1/20 ianuarie 2015; a apreciat legală şi constatarea instanţei devolutive că legea nu instituie termene prohibitive, ci de decădere, cu consecinţa că cererea sa a fost depusă în termenul legal, nefiind incidentă prescripţia; în subsidiar, a arătat că termenul de exercitare a dreptului de retragere putea începe să curgă abia din momentul publicării sentinţei judecătoreşti în Monitorul Oficial, ea nefiind parte în acel litigiu; în plus, a susţinut existenţa unor cazuri de întrerupere, menţionând chiar recunoaşterea recurentei-pârâte, prin demararea demersurilor pentru stabilire preţului acţiunilor deţinute şi intenţia de vânzare a unor active în vederea răscumpărării acţiunilor; a mai arătat că cererea sa de retragere a fost formulată după adoptarea hotărârii AGEA, ea producând toate efectele recunoscute de lege.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la data de 17 ianuarie 2022, sub acelaşi număr unic de dosar.

Motivarea recursului:

Anterior expunerii considerentelor care susţin soluţia dată în cauză, Înalta Curte apreciază că este necesară prezentarea unor date factuale din perspectiva cărora va fi examinată legalitatea deciziei de apel.

Astfel, urmare a adoptării Legii nr. 151/2014, la data de 20 ianuarie 2015 are loc Adunarea Generală Extraordinară a Acţionarilor B. S.A., în cadrul căreia se adoptă hotărârea nr. 1 pentru aprobarea demersurilor în vederea admiterii la tranzacţionare a acţiunilor emise de societate, în cadrul unui sistem alternativ de tranzacţionare - AeRO.

La data de 18 mai 2014 intimata-reclamantă comunică recurentei-pârâte declaraţia de retragere din societate, în care se menţionează expres că demersul său este exercitat în baza Legii nr. 151/2014.

La data de 20 februarie 2015 s-a înregistrat cererea de chemare în judecată prin care s-a solicitat constatarea nulităţii hotărârii AGEA nr. 1 din 20 ianuarie 2015, prin sentinţa nr. 8 C. civ. din 24 septembrie 2015 pronunţată de Tribunalul Prahova, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 226 din 4 aprilie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, constatându-se nulitatea hotărârii.

La data de 22 aprilie 2016 Autoritatea de Supraveghere Financiară a adoptat decizia nr. 955 prin care a statuat, printre altele, că acţionarii înregistraţi în Registrul acţionarilor la 5 martie 2015 pot depune cereri de retragere din societate în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii Curţii de Apel Ploieşti, respectiv de la 4 aprilie 2016.

Plecând de la aceste date, examinând legalitatea deciziei de apel în raport de criticile formulate şi de apărările invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

Motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. nu este incident în cauză, fiind invocat în mod eronat de recurenta-pârâtă. Se observă că textul legal are în vedere ipoteza depăşirii atribuţiilor puterii judecătoreşti. În memoriul de recurs nu sunt identificate critici care să poată fi subsumate motivului de casare arătat, susţinerile părţii urmând a fi analizate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Înalta Curte apreciază caracterul nefondat al criticilor subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, nu poate fi reţinută încălcarea de către instanţa de apel a principiului disponibilităţii, precum şi a prevederilor art. 476 alin. (1) C. proc. civ. Având în vedere totalitatea susţinerilor părţilor, consemnate în actele procesuale aflate la dosarul cauzei, Înalta Curte apreciază că problema de drept pusă în dezbaterea părţilor - prescripţia dreptului material la acţiune - nu putea fi soluţionată fără a se statua anterior asupra temeiul de drept aplicabil, a cazului prevăzut de Legea nr. 151/2014 în care se încadrează situaţia juridică dedusă judecăţii, a termenului de exercitare a dreptului de retragere şi a naturii acestui termen. Se reţine, totodată, că prin chiar cererea de apel intimata-reclamantă a invocat temeiurile de drept care, în opinia sa, sunt aplicabile situaţiei din speţă, astfel încât nu se poate reţine o încălcare a principiului disponibilităţii.

Pentru considerentele expuse anterior, instanţa supremă înlătură şi critica recurentei-pârâte vizând încălcarea principiului contradictorialităţii; analiza cererii de apel relevă invocarea de către intimata-reclamantă a aspectelor referitoare la temeiul de drept incident în cauză, termenul de exercitare al dreptului de retragere, aspectul vizând analizarea naturii acestui termen rezultând implicit din cele susţinute în cerere.

În consecinţă, recurenta-pârâtă era avizată asupra aspectelor juridice ce urmau a fi dezbătute, nefiind deci, în situaţia încălcării principiilor disponibilităţii şi contradictorialităţii.

Înalta Curte reţine caracterul fondat al criticilor subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Se apreciază, astfel, nelegalitatea deciziei de apel din perspectiva statuării asupra temeiul de drept aplicabil în cauză, prin raportare la cazurile reglementate de Legea nr. 151/2014.

Analiza prevederilor Legii nr. 151/2014 relevă două ipoteze majore în cadrul cărora se poate exercita dreptul de retragere al acţionarilor: prima are în vedere desfăşurarea unei adunări generale în care se hotărăşte neefectuarea demersurilor în vederea admiterii la tranzacţionare a acţiunilor, pe o piaţă reglementată sau una alternativă; cea de-a doua are în vedere inexistenţa unei adunări generale a acţionarilor. Această ultimă ipoteză este configurată prin trei cazuri: două vizează situaţia inexistenţei adunării generale a acţionarilor, rezultată ca urmare a unei convocări, dar nefinalizată din cauza neîndeplinirii condiţiilor de cvorum pentru constituire ori a celor de majoritate pentru adoptarea hotărârii (deci, deşi convocată, adunarea nu este constituită legal, consecinţa fiind aceea că nu se poate reţine că există respectiva adunare); cel de-al treilea vizează inexistenţa adunării generale, aceasta nefiind convocată. Doar în acest ultim caz legiuitorul a instituit un termen suplimentar, statuând că în măsura în care societatea nu convoacă nicio adunare generală în termen de 120 de zile de la data intrării în vigoare la Legii nr. 151/2014, după expirarea acestui termen începe să curgă termenul de 90 de zile pentru exercitarea dreptului de retragerea din societate.

Ceea ce este esenţial este faptul că pentru toate ipotezele, termenul de exercitare a dreptului de retragere din societate este de 90 de zile.

În speţă, aşa cum rezultă din expunerea iniţială, recurenta-pârâtă a convocat adunarea generală a acţionarilor, a hotărât demararea procedurilor în vedere admiterii la tranzacţionare a acţiunilor pe o piaţa alternativă, aspectul derogatoriu de la normele legale constituindu-l contestarea în justiţie a hotărârii adoptate, litigiu finalizat cu anularea acesteia.

În acest context, în mod greşit instanţa de apel a apreciat că în cauză este incidentă dispoziţia din art. 4 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 151/2014, nefiind în ipoteza reglementată de textul legal, respectiv inexistenţa unei adunări generale a acţionarilor. Aspectul constatării nulităţii hotărârii AGEA adoptată de acţionarii B. S.A. nu are valenţa inexistenţei adunării generale aşa cum a concluzionat instanţa de apel. Adunarea generală extraordinară a avut lor, viciile constatate de către instanţa de judecată afectând valabilitatea hotărârii adoptate, iar nu existenţa adunării generale. În consecinţă, constatarea nulităţii hotărârii nu echivalează cu nedesfăşurarea adunării generale, pentru a putea aplica în cauză dispoziţia din art. 4 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 151/2014.

Înalta Curte precizează că intenţia legiuitorului, la momentul adoptării Legii nr. 151/2014, a fost aceea de a stabili termene cât mai scurte în cadrul cărora să se stabilizeze situaţia societăţilor ale căror acţiuni erau tranzacţionate pe Piaţa RASDAQ, având în vedere impactul preconizat urmare a adoptării cadrului normativ pentru clarificarea acţiunilor tranzacţionate pe această piaţă.

Instanţa supremă constată, aşadar, că situaţia juridică a societăţii B. S.A. nu are corespondent în dispoziţiile Legii nr. 151/2014, neputându-se raporta la niciuna din situaţiile reglementate de actul normativ. Se constată, totodată, că asemenea situaţii juridice au fost prezente în perioada imediat următoare intrării în vigoare a Legii nr. 151/2014, fiind pronunţate soluţii de anulare a hotărârilor adoptate de diverse societăţi prin care se demarau procedurile de tranzacţionare a acţiunilor pe o piaţă reglementată sau una alternativă. În acest context, pentru protejarea intereselor acţionarilor acestor societăţi, care ar fi putut fi luaţi prin surprindere de hotărârea judecătorească de constatare a nulităţii hotărârilor AGEA adoptate în aplicarea Legii nr. 151/2014, prin decizii individuale, Autoritatea de Supraveghere Financiară a stabilit un alt moment de la care începea să curgă termenul de 90 de zile pentru exercitarea dreptului de retragere din societate, respectiv data la care devenea definitivă hotărârea judecătorească de constatare a nulităţii hotărârii AGEA.

Plecând de la aceste premise se impune analizarea situaţiei juridice a cauzei de faţă, ea neputând fi încadrată, aşa cum a reţinut instanţa de apel în ipoteza reglementată de art. 4 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 151/2014.

Înalta Curte reţine, aşadar, nelegalitatea deciziei de apel sub aspectul stabilirii momentului de la care a început să curgă termenul de exercitare a dreptului intimatei-reclamante de retragere din societate.

Această nelegalitate vizează, totodată, şi modalitatea în care instanţa de apel a aplicat, în raţionamentul expus, termenele stipulate de Legea nr. 151/2014, din perspectiva adăugării perioadei de 120 de zile, calculate de la data rămânerii definitive a hotărârii de constatare a nulităţii hotărârii AGEA, abia după acest interval calculând cele 90 de zile în care se putea exercita dreptul de retragere. Această modalitate de interpretare a legii contravine atât enunţului clar a normei juridice interpretate (scopul instituirii termenului de 120 zile de la intrarea în vigoare a legii fiind explicitat anterior), dar şi actului de autoritate individual emis de ASF prin care s-a stipulat în mod expres că de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti curge un singur termen - cel de 90 zile pentru exercitarea dreptului de opţiune. Se remarcă faptul că actul de autoritate nu a fost contestat, el fiind pe deplin aplicabil situaţiei din speţă.

Tot în contextul analizei excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al intimatei-reclamante, Înalta Curte reţine greşita aplicare a legii din perspectiva interpretării date exercitării dreptului de opţiune pentru retragerea din societate. Achiesând la constatarea instanţei de apel în sensul că termenul în discuţie este unul de decădere, Înalta Curte reţine că aceeaşi instanţa a validat manifestarea de voinţă a intimatei-reclamante, fără a observa dacă sunt îndeplinite condiţiile impuse de normele juridice. Din această perspectivă, instanţa supremă arată că manifestarea de voinţă, fundamentată conform înscrisului aflat la dosar, pe dispoziţiile Legii nr. 151/2014, s-a înregistrat la data de 18 mai 2015. Din prezentarea datelor factuale efectuată anterior, la acel moment recurenta-pârâtă era sub imperiul unei hotărâri a AGEA care respecta dispoziţiile actului normativ incident în cauză, hotărâre ce se bucura de prezumţia de validitate. În acest context nu se poate reţine un efect juridic al acestei manifestări de voinţă, întrucât nu se încadrează în ipotezele legale care permiteau un asemenea exerciţiu.

În consecinţă, existenţa manifestării de voinţă trebuie raportată la termenul de 90 zile prevăzut în decizia individuală emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară.

Având în vedere considerentele expuse, precum şi dispoziţiile art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte constată temeinicia recursului declarat în cauză, urmând a-l admite. Pe cale de consecinţă, va casa decizia de apel şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeşi instanţă.

În rejudecare, instanţa de apel, în raport de prevederile art. 501 C. proc. civ., va avea în vedere dezlegările date problemelor de drept, precum şi susţinerile părţilor referitoare la cauze care ar afecta termenul de prescripţie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei nr. 353 din 27 octombrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.A..

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 octombrie 2022.