Taxpayer liability for non-amortized capital repairs under specific railway infrastructure lease terms overriding general civil law recovery rights.

Şedinţa publică din data de 25 octombrie 2022

Asupra recursului de faţă, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj la 30 iulie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.R.L. a chemat-o în judecată pe pârâta Compania Naţională de Căi Ferate "CFR" S.A. Bucureşti - Sucursala Regională de Căi Ferate Cluj, solicitând instanţei obligarea pârâtei la plata sumei de 528.335,29 RON, cu titlu de pretenţii, reprezentând contravaloarea lucrărilor de reparaţii/investiţii efectuate de reclamantă pe seama acesteia, pe secţia de circulaţie Borşa-Vişeu de Jos, jud. Maramureş şi a dobânzii legale aferente acestei sume, calculate de la data scadenţei şi până la achitarea integrală a sumei datorate; cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 969, art. 970, art. 997, art. 1073, art. 1082 C. civ. de la 1864.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepţia prescripţiei dreptului de a formula acţiunea în pretenţii, excepţia punerii în întârziere, solicitând respingerea acţiunii formulate de reclamantă, în principal, ca prescrisă, iar, în măsura în care instanţa va trece peste excepţiile invocate pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată; cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 13 februarie 2019, instanţa a unit cu fondul excepţia prescripţiei dreptului reclamantei la acţiune în sens material, invocată de pârâtă; a calificat drept apărare de fond excepţia inadmisibilităţii cererii reclamantei ca urmare a inexistenţei unei somaţii de plată/punere în întârziere, prealabile introducerii cererii de chemare în judecată, invocată de pârâtă, a încuviinţat probe şi a dispus decăderea reclamantei din dreptul de a administra proba cu interogatoriul pârâtei.

Prin sentinţa civilă nr. 1909/2019 din 6 noiembrie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Specializat Cluj a respins, ca neîntemeiată, excepţia prescripţiei dreptului reclamantei A. S.R.L. la acţiune în sens material, invocată de pârâta COMPANIA NAŢIONALĂ DE CĂI FERATE "CFR" S.A. Bucureşti.

A respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta COMPANIA NAŢIONALĂ DE CĂI FERATE "CFR" S.A. - Sucursala de Căi Ferate Cluj, având ca obiect obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 528.335,29 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor de reparaţii/investiţii efectuate de reclamantă pe seama pârâtei pe secţia de circulaţie Borşa - Vişeu de Jos, jud. Maramureş, precum şi a dobânzii legale penalizatoare aplicabile în raporturile dintre profesionişti, calculate de la data scadenţei şi până la achitarea integrală a debitului principal, cu cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţei civile nr. 1909/06.11.2019, pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj, a formulat apel reclamanta A. S.R.L., solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinţei civile atacate şi, pe cale de consecinţă, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată şi precizată; obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 424/2020 din 18 septembrie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1909/2019, pronunţată la 6 noiembrie 2019 de Tribunalul Specializat Cluj, în dosarul nr. x/2018.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi casarea hotărârii, în sensul admiterii apelului, casării deciziei civile atacate şi a sentinţei civile nr. 1909/2019 pronunţată de prima instanţă şi trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Specializat Cluj, ca primă instanţă.

În subsidiar, a solicitat casarea deciziei atacate şi trimiterea spre o nouă judecată Curţii de Apel Cluj, ca instanţă de apel, dacă se va aprecia că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 480 alin. (3) C. proc. civ. raportat la art. 497 C. proc. civ.

Totodată, a solicitat obligarea intimatei-pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în recurs, reprezentând taxă de timbru şi onorariu avocaţial.

Pentru început, recurenta face o scurtă prezentare a situaţiei litigioase dintre părţi.

Arată recurenta că nelegalitatea hotărârii instanţei de apel rezidă în încălcarea principiului forţei obligatorii a contractelor, statornicit de dispoziţiile art. 969 C. civ. de la 1864, art. 1270 din noul C. civ., în condiţiile în care apelul a fost respins argumentat de prevederea art. 8.6 din Contract - cap. VIII "Regimul juridic al investiţiilor reparaţiilor capitale" (prin prisma căreia şi prima instanţă a respins acţiunea), deşi prevederea contractuală nu vizează cauza pendinte, ci reglementează o altă ipoteză, esenţialmente diferită.

În continuare, recurenta evocă dispoziţiile art. 8.6 din contract şi concluzionează în sensul că părţile au prevăzut ca, doar în situaţia în care se ajunge la o majorare a valorii de intrare a mijloacelor fixe proprietatea locatorului, despăgubirea locatarului este condiţionată de încetarea contractului de închiriere din culpă sau de denunţarea unilaterală a locatorului.

Arată că aceasta este reglementarea contractuală pe care instanţa o omite aplicând norma art. 8.6 din contract unei alte situaţii decât cea avută în vedere de ipoteza acestei prevederi contractuale. Susţine recurenta că, în cauză, nu este vorba despre acele investiţii/reparaţii capitale care să constea în lucrări de amenajare, modernizare sau adăugare de accesorii ori alte părţi componente şi care să ducă, astfel, la o majorare a valorii de intrare a mijlocului fix, aspect care ar rezulta atât din natura lucrărilor efectuate, cât şi din Procesele-verbale nr. x/14.06.2013 şi nr. y/28.07.2015, semnate de reprezentanţii părţilor.

Susţine recurenta în continuare că, atât timp cât prevederea contractuală a art. 8.6 alin. (2) din contract (ce restrânge dreptul la despăgubire în ipoteza rezilierii contractului din culpa locatarului) - în considerarea căreia instanţa a respins pretenţiile, are natura de excepţie derogatorie de la normele generale aplicabile contractelor de locaţiune, aceasta nu poate fi decât de strictă interpretare.

De asemenea, fiind o excepţie ce reglementează o altă situaţie (alt gen de reparaţii) dreptul la despăgubire al locatarului de către locator pentru aceste reparaţii majore nu poate fi condiţionat de culpa sa în încetarea contractului, atât timp cât norma generală (C. civ.) prevede că obligaţia efectuării reparaţiilor necesare incumbă locatorului.

Totodată, arată că prevederile H.G. nr. 1409/2007, ca normă specială, nu restrâng posibilitatea de despăgubire a locatarului, ci prevăd doar posibilitatea ca părţile să cuprindă în contracte clauze de reziliere şi posibilitatea amortizării reparaţiilor capitale şi a investiţiilor pe durata derulării contractului. Aceasta nu ar echivala cu pierderea dreptului locatarului, după rezilierea contractului, de a obţine despăgubiri pentru sumele ce nu au fost amortizate, atât timp cât o asemenea limitare nu a fost prevăzută expres (prevederea de la 8.6 din contract se aplică numai pentru anumite tipuri de lucrări de reparaţii).

Din această perspectivă, recurenta consideră că instanţa de apel şi prima instanţă au pronunţat o hotărâre cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii raportat la dispoziţiile art. 1421 C. civ. de la 1864 şi art. 1448 din acelaşi cod, ale căror dispoziţii le evocă în memoriul de recurs.

Nu în ultimul rând, recurenta consideră că dreptul de despăgubire al reclamantei este justificat şi nu poate fi condiţionat de modul în care contractul a încetat, nefiind în situaţia de excepţie prevăzută de art. 8.6 alin. (2).

Dintr-un alt punct de vedere, recurenta-reclamantă arată că nu au fost avute în vedere nici dispoziţiile art. 18.2 din contract, or, potrivit art. 970 alin. (2) din C. civ. de la 1864, convenţiile obligă la "toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei după natura sa".

Solicită să se reţină şi că, potrivit dispoziţiilor H.G. nr. 2139/2004, astfel cum au fost modificate prin H.G. nr. 1496/2008, durata de funcţionare/amortizare (opţiune prevăzută de legea fiscală) era de 20-30 ani. Or, prelungirea contractului de închiriere se făcuse doar până la data de 06.08.2018, ceea ce făcea, practic, imposibilă amortizarea reparaţiei/investiţiei în perioada contractuală.

Mai mult, arată că nicio lege nu poate obliga reclamanta să rămână parte într-un contract (cu atât mai mult de adeziune) pentru a-şi recupera cheltuielile cu reparaţiile necesare prin amortizare, reparaţii ce profită indiscutabil pârâtei.

În ceea ce priveşte dobânda solicitată prin petitul nr. 2 al acţiunii, se susţine că, atât instanţa de apel, cât şi prima instanţă, nu s-au pronunţat asupra fondului cauzei, considerent pentru care, raportat la prevederile art. 480 alin. (3) C. proc. civ., apreciază că se impune casarea şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, sens în care reiterează argumentele învederate în apel, cu privire la aplicarea art. 1 alin. (3) raportat la art. 3 din O.G. nr. 13/2011 şi art. 43 Codul comercial.

Recursul a fost comunicat intimatei-pârâte la 17.12.2020 .

La 07.01.2021, în termen legal, intimata-pârâtă a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-reclamante la 27.01.2021, care nu a depus răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 10 februarie 2022, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a dispus comunicarea raportului către părţi, cu menţiunea că pot depune un punct de vedere asupra recursului.

Părţile nu au depus un punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 03 mai 2022, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 424/2020 din 18 septembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă şi a stabilit termen pentru soluţionarea recursului, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

La termenul din 21 iunie 2022, recurenta-reclamantă a depus la dosar, un motiv suplimentar de recurs, reprezentat de faptul că instanţa de apel nu a analizat şi nu a motivat temeiul juridic al acţiunii introductive, respectiv nu s-a pronunţat asupra temeiului juridic invocat în subsidiar, reprezentat de art. 997 C. civ. de la 1864.

Totodată, a precizat că motivul de ordine publică este întemeiat pe dispoziţiile art. 489 alin. (3), raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.

La 18 iunie 2022, intimata-pârâtă a formulat un punct de vedere faţă de motivul suplimentar de recurs, solicitând respingerea lui ca inadmisibil.

Analizând recursul declarat în cauză, în baza motivelor invocate şi a temeiurilor de drept incidente, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Sub aspectul situaţiei de fapt deduse judecăţii nu există controverse între părţi, urmând a se reţine astfel că între COMPANIA NAŢIONALĂ DE CĂI FERATE CFR S.A., prin Sucursala Regionala CF Cluj în calitate de locator şi A. S.R.L. în calitate de locatar a fost încheiat contractul de închiriere a secţiei de circulaţie Borşa-Vişeu de Jos nr. 9/35 din 20.07.2004, având ca obiect închirierea de către locatar a secţiei de circulaţie Borşa-Vişeu de Jos, pe o durată de 5 ani, respectiv cu începere de la 20.07.2004 şi până la 20.07.2009. Contractul părţilor a fost modificat succesiv prin Actele Adiţionale nr. 1/13.09.2004, nr. 3/24.07.2009 şi nr. 5/19.08.2014, durata închirierii fiind prelungită pana la data de 06.08.2018.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta A. S.R.L. a solicitat contravaloarea lucrărilor de reparaţii/investiţii efectuate de reclamantă pe seama pârâtei, pe secţia de circulaţie Borşa-Vişeu de Jos, jud. Maramureş, ca urmare a unor calamităţi şi a dobânzii legale aferente acestei sume.

Prin memoriul de recurs, recurenta-reclamantă invocă, sub un prim aspect, faptul că, instanţa de apel ar fi încălcat dispoziţiile art. 969 din vechiul C. civ., privind principiul forţei obligatorii a contractului, în condiţiile în care a reţinut incidenţa clauzei prevăzute de art. 8.6 teza a II-a din contract, deşi prevederea contractuală ar viza o altă ipoteză, esenţialmente diferită.

Astfel, recurenta-reclamantă susţine că teza a II-a a art. 8.6 nu ar fi aplicabilă în cauză, întrucât lucrările a căror contravaloare o solicită nu reprezintă lucrări de amenajare, modernizare, de adăugare de accesorii ori alte părţi componente ale mijloacelor fixe care duc la majorarea valorii de intrare a acestora, ci sunt lucrări de reparaţii efectuate pentru aducerea bunului în starea iniţială, în urma afectării acestuia de o calamitate naturală.

Critica este nefondată.

Instanţa supremă reţine că raportul contractual de locaţiune dintre părţi este reglementat de dispoziţiile O.U.G. nr. 12/1998 actualizată, privind transportul pe căile ferate române şi reorganizarea Societăţii Naţionale a Căilor Ferate Române, respectiv de dispoziţiile H.G. nr. 1409/2007 pentru aprobarea Condiţiilor de închiriere de către Compania Naţională de Căi Ferate "C.F.R." - S.A. a unor părţi din infrastructura feroviară neinteroperabilă, precum şi de gestionare a acestora, acte normative în vigoare atât la data survenirii inundaţiilor ce au afectat obiectivul în litigiu, cât şi la data efectuării reparaţiilor de către apelantă.

Potrivit dispoziţiilor legale ale art. 25 din O.U.G. nr. 12/1998 actualizată, privind transportul pe căile ferate române şi reorganizarea Societăţii Naţionale a Căilor Ferate Române:

"(1) Cheltuielile pentru investiţii, reparaţii, modernizări şi/sau dezvoltări ale infrastructurii feroviare publice sunt finanţate de la bugetul de stat. (2) Prevederile alin. (1) nu se aplica pentru acele părţi ale infrastructurii feroviare neinteroperabile închiriate altor persoane juridice, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgentă".

Totodată, potrivit prevederilor art. 21 alin. (1) din H.G. nr. 1409/2007, "Operatorii economici care închiriază secţii de circulaţie ale infrastructurii feroviare neinteroperabile au obligaţia de a menţine în stare de funcţiune infrastructura feroviară cu toate instalaţiile fixe şi echipamentele conexe, precum şi materialul rulant utilizat, conform normelor tehnice şi prevederilor instrucţionale din sistemul de transport feroviar", iar potrivit art. 24 din acelaşi act normativ, "Contractele de închiriere se încheie cu C.F.R. pentru o perioadă de 5-10 ani, în funcţie de perioada necesară amortizării sumelor pe care operatorul economic se angajează prin contractul de închiriere să le aloce în activităţi de reparaţii capitale şi/sau investiţii pentru fiecare secţie şi/sau pentru materialul rulant necesar operării trenurilor pe secţiile respective. (2) Anual, C.F.R. va verifica, pe baza datelor şi informaţiilor furnizate de operatorul economic, modul de îndeplinire a obligaţiilor asumate prin contract şi va decide modalităţile de continuare a contractului. (3) Contractele de închiriere vor conţine clauze de reziliere de către C.F.R., dacă operatorul economic ce a beneficiat de contractul de închiriere nu şi-a îndeplinit obligaţiile asumate prin contractul respectiv. (4) În cazul rezilierii unui contract de închiriere, procedura de ofertă a secţiei respective pentru un nou contract de închiriere se organizează în maximum 30 de zile de la reziliere, conform prevederilor prezentei hotărâri".

Instanţa supremă reţine că, în aplicarea acestor dispoziţii legale, părţile au inserat în contractul lor, la cap. VIII denumit "Regimul juridic al investiţiilor şi reparaţiilor capitale" prin art. 8.1 - art. 8.4, faptul că investiţiile şi reparaţiile capitale se vor executa de către locatar pe cheltuiala sa, iar amortizarea investiţiilor se va face pe durata de valabilitate a contractului şi cade în sarcina locatarului.

Ca urmare, prin derogare de la dreptul comun, în deplin acord cu normele speciale ce reglementează situaţia contractelor de închiriere a infrastructurii feroviare evocate mai sus, părţile au prevăzut în mod expres prin contractul încheiat că, locatarul este cel care realizează şi suportă lucrările de investiţii şi reparaţii capitale, recuperarea acestora având loc prin amortizare pe durata de valabilitate a contractului.

Or, dacă investiţiile şi contravaloarea reparaţiilor capitale efectuate pe cheltuiala locatarului rămân în proprietatea locatorului (CFR), putând fi recuperate doar pe bază de amortizare în cursul derulării contractului, atunci a fortiori, şi reparaţiile pentru aducerea bunului în stare de funcţionare iniţială, care, în esenţă, intră tot în categoria reparaţiilor capitale, sunt suportate de locatar, contravaloarea acestora neputând fi recuperată decât pe bază de amortizare, în condiţiile prelungirii succesive a contractului.

Se reţine şi că, potrivit dispoziţiilor art. 8.6 din contract, invocate de recurentă, "investiţiile şi reparaţiile capitale constând în lucrări de amenajare, modernizare, de adăugare de accesorii ori alte părţi componente ale mijloacelor fixe care duc la majorarea valorii de intrare a acestora, rămân în proprietatea Locatorului şi vor fi predate pe bază de proces-verbal şi documentaţie tehnică, cu excepţia firmelor, siglelor, însemnelor de comerţ, mobilierului şi a altor semne de identificare caracteristice, care sunt şi vor rămâne proprietatea Locatarului, după încetarea contractului de închiriere, indiferent de motivele încetării acestuia şi fără a afecta valoarea contractului. Despăgubirea Locatarului se va face cu valoarea neamortizată din investiţia sau reparaţia capitală efectuată, numai în situaţia încetării contractului de închiriere din culpa sau la denunţarea unilaterală a Locatorului".

Prin urmare, condiţia despăgubirii recurentei-locatar de către intimata-pârâtă-locator, prin plata porţiunii neamortizate din investiţia sau reparaţia capitală efectuată, este reprezentată de încetarea contractului de închiriere din culpa sau la denunţarea unilaterală a locatorului.

Însă, în cauză, instanţa de apel a reţinut, aspect necontestat de recurenta-reclamantă, că, prin sentinţa civilă nr. 431/7.03.2017, pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj în dosarul nr. x/2016, definitivă, contractul de închiriere nr. x/20.07.2004 a fost reziliat din culpa recurentei-locatare, nu din culpa intimatei-pârâte-locator.

Pe cale de consecinţă, nefiind îndeplinită condiţia prevăzută de art. 8.6. din contract, în mod judicios a reţinut instanţa de apel că, din coroborarea art. 8.4 şi art. 8.6 din contractul de închiriere, în situaţia din speţă (încetarea contractului din alte motive decât culpa locatorului sau la denunţarea unilaterală a contractului de către locator), recurenta-reclamantă putea să obţină contravaloarea lucrărilor de reparaţii doar pe calea amortizării, în condiţiile prelungirii succesive a contractului.

Nu pot fi primite susţinerile recurentei-reclamante referitoare la faptul că rezilierea produce efecte pentru viitor, astfel că nu poate influenţa pretenţiile privind lucrări executate anterior. În cauză, clauza 8.6 din contract prevede în mod expres că despăgubirea locatarului se va face cu valoarea neamortizată din investiţia sau reparaţia capitală efectuată, numai în situaţia încetării contractului de închiriere din culpa sau la denunţarea unilaterală a locatorului. Cu alte cuvinte, încetarea contractului reprezintă atât momentul la care se naşte dreptul la despăgubire, cât şi o condiţie pentru acordarea sau nu a despăgubirii.

Pe de altă parte, obiectul prezentei acţiuni nu pune în discuţie efectele rezilierii asupra obligaţiei de restituire a prestaţiilor executate în temeiul contractului.

În altă ordine de idei, instanţa supremă reţine că H.G. nr. 1409/2007, ale cărei dispoziţii sunt transpuse în contractul de închiriere, nu distinge cauzele pentru care este necesară efectuarea reparaţiilor, astfel că argumentele recurentei privind efectuarea lor ca urmare a unui caz de forţă majoră nu prezintă relevanţă, atât timp cât art. 8.4 din contract, care transpune dispoziţiile legale ale legii speciale, dispune că toate reparaţiile capitale sunt în sarcina locatarului şi se vor recupera pe bază de amortizare.

De altfel, argumentele recurentei privind executarea lucrărilor ca urmare a unui eveniment de forţă majoră nu au corespondent în contractul dintre părţi. Astfel, potrivit art. 10.1-10.3 din contract, intervenirea unui eveniment de forţă majoră care face imposibil de executat contractul, exonerează părţile de răspundere, pe toată perioada în care acţionează aceasta. Or, în cauză, recurenta-reclamantă solicită despăgubiri tocmai în considerarea executării obligaţiei contractuale de a menţine bunul închiriat în stare de funcţiune, astfel că nu sunt întrunite premisele pentru a putea fi aplicabile dispoziţiile contractuale care reglementează forţa majoră.

Vor fi înlăturate criticile cu privire la natura lucrărilor, respectiv a lucrărilor care au dus sau nu la o majorare a valorii de intrare a mijloacelor fixe, întrucât, fără a contura o critică de nelegalitate a deciziei atacate, urmăresc reevaluarea probatoriului în vederea stabilirii unei alte situaţii de fapt decât cea reţinută de instanţa de apel. Or, stabilirea situaţiei de fapt intră în atribuţia exclusivă a instanţelor devolutive, pe baza evaluării probelor administrate în cauză, respectiv contractul dintre părţi, procesele-verbale şi restul înscrisurilor depuse în probaţiune, la care recurenta-reclamantă a făcut referire.

Instanţa de recurs reţine că sunt nefondate şi criticile recurentei-reclamante privind aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1421 C. civ. de la 1864, întrucât, în virtutea principiului specialia generalibus derogant şi a dispoziţiilor art. 969 C. civ. de la 1864, instanţa de apel în mod corect a aplicat dispoziţiile contractului de închiriere şi ale legii speciale, care înlătură de la aplicare o normă generală.

Or, aşa cum s-a arătat, prin derogare de la dreptul comun, dispoziţiile contractului prevăd faptul că sunt în sarcina locatarului cheltuielile privind investiţiile şi reparaţiile capitale, acestea neputând fi recuperate decât prin amortizare.

Instanţa supremă reţine că invocarea dispoziţiilor art. 970 alin. (2) C. civ. de la 1864 a fost efectuată formal, de vreme ce are ca premisă stabilirea unei alte situaţii de fapt dedusă din interpretarea clauzei 18.2 din contractul de închiriere şi a probelor administrate în cauză.

Or, recursul urmăreşte verificarea aplicării legii la o situaţie de fapt stabilită anterior de instanţele devolutive, iar nu o reconfigurare a elementelor de fapt care să atragă incidenţa textelor legale invocate de recurentă.

În condiţiile în care pretenţia principală a recurentei privind obligarea pârâtei la plata despăgubirilor a fost respinsă, în mod judicios instanţa de apel nu a procedat la soluţionarea petitului privind dobânda aferentă sumelor solicitate, astfel că sunt nefondate criticile recurentei-reclamante privind nepronunţarea instanţei de apel asupra fondului cauzei.

Instanţa de recurs notează că, recursul se motivează în acord cu dispoziţiile art. 487 alin. (1) coroborat cu art. 490 C. proc. civ., respectiv prin însăşi cererea de recurs şi în interiorul termenului de recurs.

În acest context, reţine că, la termenul din 21.06.2022, recurenta a depus la dosar un motiv suplimentar de recurs, prin care a arătat că instanţele anterioare nu au analizat temeiul juridic al acţiunii introductive, anume art. 997 C. civ. de la 1864. A apreciat recurenta că, neanalizarea în totalitate a temeiului juridic invocat şi nemotivarea sub acest aspect a deciziei atacate constituie o încălcare a principiului disponibilităţii şi a limitelor învestirii instanţei, conform art. 22 alin. (6) C. proc. civ., fiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.

Faţă de dispoziţiile legale invocate, Înalta Curte constată că motivul suplimentar de recurs, depus de recurenta-reclamantă la 21.06.2022, este tardiv formulat şi nu poate fi primit spre analiză.

Pentru aceleaşi considerente privind tardivitatea formulării motivelor de recurs, instanţa supremă constată că nu pot fi analizate nici criticile formulate de recurenta-reclamantă abia prin concluziile scrise depuse la dosarul cauzei la 24.10.2022, precum şi prin susţinerile orale de la termenul din 25.10.2022, privind ignorarea principiului interpretării actului juridic în favoarea debitorului (art. 983 C. civ. de la 1864), încălcarea dispoziţiilor art. 984 C. civ. de la 1864 şi privind stabilirea naturii juridice a contractului de închiriere ca fiind un contract de adeziune.

În ceea ce priveşte invocarea din oficiu a altui motiv de casare, art. 489 alin. (3) C. proc. civ. prevede doar posibilitatea instanţei de a ridica asemenea motive după împlinirea termenului de motivare a recursului, iar nu şi obligaţia de a proceda în acest sens.

În speţă, Înalta Curte apreciază că nu se impune invocarea din oficiu a motivului de casare privind încălcarea principiului disponibilităţii şi a limitelor învestirii instanţei sau a celui privind nemotivarea deciziei atacate.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din acelaşi act normativ, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 424/2020 din 18 septembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 424/2020 din 18 septembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 octombrie 2022.