Extraordinary appeal rejected: material error and omitted grounds must not re-open substantive insurance coverage and res judicata determinations

Şedinţa publică din data de 25 octombrie 2022

Deliberând asupra contestaţiei în anulare, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 10 februarie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. şi COMPANIA NAŢIONALĂ DE TRANSPORTURI AERIENE ROMÂNE - TAROM S.A., obligarea pârâtei B. S.A. la plata sumei de 65.000 de dolari americani (USD) sau echivalentul în RON la data plăţii efective, sumă ce reprezintă despăgubire/indemnizaţie de asigurare pentru pierderea permanentă/definitivă a capacităţii/aptitudinii medicale de zbor, precum şi la plata dobânzii legale aferente acestei sume, de la data formulării cererii de chemare în judecată şi până la data plăţii debitului principal. Totodată, a solicitat şi cheltuieli de judecată ocazionate de prezentul demers judiciar.

Prin sentinţa civilă nr. 3850 din 30 septembrie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Compania Naţională de Transporturi Aeriene Române TAROM S.A. şi a respins, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu această pârâtă.

A admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., pe care a obligat-o să plătească reclamantei suma de 65.000 dolari americani (USD - în echivalentul în RON din ziua plăţii), reprezentând despăgubire pentru pierderea permanentă a capacităţii medicale de zbor, precum şi dobânda legală aferentă sumei anterior menţionate, de la data de 08.02.2017 până la data plăţii integrale a debitului principal şi suma de 7.517 RON cu titlu de cheltuieli de judecată (6.530 RON taxă judiciară de timbru, 800 RON onorariu de avocat redus şi 187 RON taxă expertiză I.N.M.L.). Totodată, a respins ca neîntemeiată, cererea pârâtei Compania Naţională de Transporturi Aeriene Române TAROM S.A. de acordare a cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, pârâta B. S.A. a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 752 din 26 aprilie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins excepţia autorităţii de lucru judecat şi a admis apelul declarat de pârâta B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 3850 din 30 septembrie 2020 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată; a obligat intimata-reclamantă să plătească apelantei suma de 4.294,70 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate, reţinerea cauzei spre rejudecare şi, în rejudecare, menţinerea soluţiei pronunţate de instanţa de fond, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, a arătat că decizia recurată este nelegală pentru că instanţa de apel a schimbat în tot soluţia instanţei de fond bazându-se pe motive străine de natura cauzei şi, în urma aplicării greşite a normelor de drept material, a dat o soluţionare eronată şi injustă.

În concret, a arătat că instanţa de fond a fost învestită cu o acţiune în răspundere contractuală generată de un contract de asigurare care are o anumită specificitate prin raportare la riscul asigurat şi la obligaţia angajatorului-companie aeronautică de a asigura personalul aeronavigant pentru acest risc. Consideră că instanţa de apel, rejudecând cauza în fond, ar fi trebuit să verifice legalitatea şi temeinicia cererii reclamantei în sensul întrunirii condiţiilor pentru angajarea răspunderii contractuale a asigurătorului şi prin raportare la prevederile Legii nr. 223/2007 şi, identificând aceste texte legale, să le aplice speţei deduse judecaţii prin prisma riscului asigurat şi anume: dobândirea inaptitudinii de zbor.

A arătat că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre atât de sumar motivată, încât reclamanta nu a beneficiat, din perspectiva dreptului la un proces echitabil, de o judecare efectivă a cauzei.

În acest context, a susţinut că instanţa de apel a procedat la o rejudecare a fondului încălcând sau aplicând greşit legea pentru că, fie nu a identificat corect textele legale aplicabile - art. 55 şi art. 17 din Legea nr. 223/2007, natura riscului asigurat şi obligaţia legală a angajatorului de a încheia o asigurare pentru riscul dobândirii inaptitudinii de zbor, şi nu o asigurare medicală, precum şi prevederile legale din aceeaşi lege şi normele de aplicare care stabilesc ce înseamnă condiţii medicale pentru aptitudine de zbor, fie le-a încălcat omiţând sau adăugând condiţii pe care textele legale nu le prevăd, aplicând totodată greşit, prezentei speţe, aspectele legale aplicabile contractelor de asigurare a riscurilor de îmbolnăvire/sănătate.

Astfel, consideră că pretenţiile sale au fost corect admise de instanţa de fond, însă instanţa de apel a schimbat în tot hotărârea pentru că a pierdut din vedere identificarea corectă a riscului asigurat şi a abordat eronat verificarea executării condiţiilor contractuale similar cu situaţia în care s-ar fi încheiat un contract de asigurare medicală, apreciind greşit asupra condiţiilor de excludere prin raportare la alt risc decât cel asigurat, străin de obiectul cauzei.

În acest sens, a arătat că, printre drepturile stabilite de Legea nr. 223/2007 (adoptată în baza unor prevederi internaţionale şi a Codului Aerian) pentru protecţia celor care fac parte din această categorie profesională se află şi dreptul de a beneficia de o asigurare de persoane încheiată de compania aeronautică angajatoare (în cazul de faţă Tarom S.A.) şi o societate de asigurări (în cazul de faţă B.) aşa cum este statuat de art. 17 şi art. 55 din Legea nr. 223/2007.

Contractul de asigurare încheiat cu asigurătorul B. de angajator şi de sindicatul al cărei membră era reclamanta, şi însuşit de aceasta, are ca scop asigurarea riscului rezultat din pierderea capacităţii/aptitudinii de zbor, şi nu riscul dobândirii/existenţei/evoluţiei unor boli sau simptome ale acestora.

A mai arătat că obligaţia de a încheia acest contract de asigurare este o obligaţie legală prevăzută de contractele colective de muncă referitor la cuantum, dar care rezultă din Legea nr. 223/2007 privind Statutul Personalului Aeronavigant al cărui membru era şi recurenta-reclamantă.

Scopul acestui contract este asigurarea riscului rezultat din pierderea capacităţii de zbor efective, şi nu alte aspecte privind starea de sănătate. Aspectele medicale de luat în considerare nu se referă la starea de sănătate/apariţia unor boli, ci se rezumă la întrunirea condiţiilor medicale necesare pentru desfăşurarea activităţilor aeronautice (adică aptitudine de zbor).

A mai arătat că, la data încheierii contractului de asigurare, întrunea condiţiile medicale pentru îndeplinirea activităţilor aeronautice.

Consideră că nu are relevanţă ce afecţiuni avea la data încheierii contractului şi preluării riscului asigurat, atât timp cât aceste afecţiuni nu au împiedicat-o să zboare şi a fost declarată aptă de zbor. De altfel, susţine că intimata B. nu a procedat anterior încheierii contractului la o verificare a stării de sănătate a recurentei, nu a condiţionat încheierea contractului de istoricul stării de sănătate, tocmai pentru a nu prelua riscul îmbolnăvirii, ci riscul dobândirii inaptitudinii de zbor.

Recurenta susţine că instanţa de apel a rejudecat apelul şi a dat o soluţionare greşită pentru că s-a raportat greşit la o altă chestiune decât cea aflată în analiză şi nu a valorificat complet şi corect textele legale aplicabile speţei: tipul asigurării; riscul asigurat; caracterul obligatoriu al încheierii asigurării, în baza Legii nr. 223/2007; competenţa exclusivă a instituţiilor medicale special abilitate să verifice aptitudinea de zbor (O.U.G. nr. 4/2000 aprobata prin Legea nr. 279/2001, H.G. nr. 405/1993).

Prin urmare, a apreciat că, faţă de considerentele dezvoltate, devin incidente dispoziţiile art. 1350, art. 1270 şi art. 1516 C. civ., iar condiţiile pentru angajarea răspunderii contractuale a asigurătorului sunt îndeplinite, urmând a fi menţinută hotărârea dată în fond.

Printr-o altă critică, a susţinut că decizia este nelegală şi pentru că a fost dată cu încălcarea prevederilor imperative ale art. 425 lit. b) C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a pronunţat o hotărâre judecătorească care nu a fost motivată. În acest sens, a arătat că, în cuprinsul motivării, nu se regăsesc considerentele care au stat la baza convingerii instanţei, argumentele pentru care au fost admise sau respinse susţinerile părţilor.

Prin urmare, consideră că decizia atacată nu răspunde acestor exigenţe, punând partea recurentă în dificultatea de a critica considerentele pentru care instanţa a apreciat apelul ca fiind fondat, instanta de apel arătând, în termeni generali, că a stabilit corect starea de fapt şi a aplicat corespunzător dispoziţiile legale incidente, fără a preciza motivele de fapt şi de drept care i-au format convingerea, precum şi pe cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Astfel, în opinia recurentei, instanţa de apel nu a reţinut şi nici nu a înlăturat motivat susţinerile părţilor şi nu a explicat de o manieră convingătoare raţionamentul juridic pe care l-a adoptat, astfel încât, hotărârea pronunţată nu creează transparenţă asupra silogismului judiciar care trebuie să explice şi să justifice dispozitivul şi care să permită realizarea unui controlul judiciar efectiv.

Prin decizia nr. 840 din 7 aprilie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a respins, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 752 din 26 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de recurs a reţinut că autoarea prezentului demers judiciar a adus deciziei recurate critici subsumate motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Luând în analiză motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., instanţa de recurs a arătat că, în sfera art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. intră atât lipsa motivării, înţeleasă atât sub aspect formal, dedus din încălcarea dispoziţiilor art. 425 C. proc. civ., cât şi din perspectiva conţinutului considerentelor, înţeles ca o motivare lipsită, în mod esenţial, de reperele necesare a face actul de procedură explicit şi inteligibil pentru părţi ori pentru instanţa care exercită un control de legalitate asupra acesteia.

Din acest punct de vedere, instanţa de recurs a apreciat că hotărârea instanţei de apel este motivată, că prezintă atât structura tipică actului de procedură examinat şi, în raport cu art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., evocat de recurenta-reclamantă, arată probele verificate, modalitatea interpretării lor şi conturează concluziile instanţei devolutive.

A mai arătat că, prin cererea de apel, pârâta a susţinut că evenimentul reclamat nu este acoperit prin contractul de asigurare nr. x, întrucât afecţiunile reclamantei la coloana vertebrală au fost diagnosticate cu mult înainte de intrarea în valabilitate a poliţei de asigurare, iar pierderea permanentă a capacităţii medicale de zbor nu a fost cauzată de o îmbolnăvire determinată de o boală profesională sau de o afecţiune dobândită în urma exercitării funcţiei, iar intimata-reclamantă, în combaterea apelului, a susţinut, în esenţă, că riscul asigurat a intervenit în perioada derulării contractului.

Înalta Curte a reţinut că instanţa de apel a analizat aceste critici şi apărări, evaluând probele administrate şi a concluzionat în sensul că pierderea aptitudinii permanente de zbor se datorează unor afecţiuni medicale preexistente perioadei asigurate şi că acestea nu reprezintă un risc asigurat conform contractului, astfel încât a apreciat că teza lipsei motivării nu subzistă, motivarea instanţei de apel explicând de o manieră convingătoare raţionamentul juridic pe care l-a adoptat în justificarea soluţiei pronunţate.

În concluzie, în privinţa acestei critici, instanţa de recurs a reţinut că este străină de considerentele pentru care instanţa de apel a analizat motivele de apel şi apărările reclamantei, instanţa fundamentându-şi soluţia pe cauzele preexistente contractului de asigurare, care au fost avute în vedere ca şi cauze pentru pierderea capacităţii temporare de zbor, analizate prin sentinţa civilă nr. 9641 din 19.12.2017 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, în dosarul nr. x/2016, definitivă prin decizia nr. 1265 din 04.04.2019 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a Civilă, concluzionând în sensul că acestea se impun ca prezumţie absolută în prezenta cauză.

Totodată, instanţa de recurs a mai arătat că, din parcurgerea considerentelor hotărârii atacate, reiese că instanţa de apel a procedat la o analiză efectivă a susţinerilor şi apărărilor formulate de părţi pe parcursul procesului, înlăturând, argumentat, apărările aduse de reclamantă în combaterea apelului.

În aceste condiţii, a subliniat că împrejurarea constând în faptul că instanţa de apel nu a răspuns fiecărei susţineri formulate de reclamantă sau a grupat şi a structurat aceste susţineri în funcţie de problemele de drept vizate nu echivalează cu nemotivarea hotărârii.

În acest sens, Înalta Curte a arătat că motivarea clară şi accesibilă a instanţei de apel răspunde şi exigenţelor impuse de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care obligă tribunalele să-şi motiveze deciziile, dar nu le poate impune să dea un răspuns detaliat la fiecare argument, întinderea obligaţiei de motivare putând să varieze în funcţie de natura deciziei şi trebuind analizată în lumina circumstanţelor fiecărei speţe (Hotărârea din 9 decembrie 1994, în cauza Ruiz Torja contra Spaniei, Hotărârea din 28 iulie 2005, în cauza Albina contra României).

Prin urmare, a conchis în sensul că, prin criticile recurentei-reclamante, nu se susţine nemotivarea, ci acestea vizează exclusiv modalitatea în care instanţa a înţeles să-şi argumenteze soluţia adoptată, motiv pentru care a statuat în sensul că dezlegarea dată prin hotărârea curţii de apel este legală sub aspectul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanţa de recurs a constatat că memoriul de recurs poate fi analizat din perspectiva dispoziţiilor de drept material încălcate, respectiv art. 55 şi art. 17 din Legea nr. 223/2007, în interpretarea noţiunii de "boală".

A reţinut că nemulţumirea recurentei-reclamante vizează faptul că instanţa de apel nu a apreciat ca fiind incidente dispoziţiile reglementate de art. 55 şi art. 17 din Legea nr. 223/2007 şi a aplicat greşit legea, adăugând condiţii pe care textele legale aplicabile contractelor de asigurare nu le prevăd, aspectele medicale de luat în considerare se referă la aptitudinea de zbor, condiţie îndeplinită la data încheierii asigurării.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte a precizat că evaluarea probelor în contextul general al examinării acestora este atributul instanţei de fond, necenzurabil din perspectiva legalităţii, arătând că nu pot fi analizate criticile referitoare la aceste aspecte.

Totodată, Înalta Curte a mai arătat că aplicarea greşită a legii presupune incongruenţa normei juridice raportată la situaţia de fapt reţinută de către instanţele de fond şi/sau de apel.

În acest sens, a menţionat că disputa litigioasă are în vedere interpretarea clauzelor contractului de asigurare, în sensul de a se stabili faptul că aspectele medicale de luat în considerare pentru asigurarea riscului rezultat din pierderea capacităţii de zbor efective nu se referă la starea de sănătate/apariţia unor boli, ci se rezumă la întrunirea condiţiilor medicale necesare pentru desfăşurarea activităţilor aeronautice.

Evocând ceea ce a susţinut recurenta, anume că Autoritatea competentă a stabilit faptul că era aptă de zbor anterior datei de 13.06.2016, iar manifestările anterioare ale unor boli nu i-au afectat sau interzis capacitatea de zbor şi acestea nu au importanţă prin raportare la contractul de asigurare şi la riscul asigurat, instanţa de recurs a statuat că instanţa de apel, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, a efectuat un judicios examen de legalitate din perspectiva criticilor ce vizau evenimentul reclamat, constatând că acesta nu este acoperit prin contractul de asigurare, pierderea permanentă a capacităţii de zbor nefiind cauzată de o îmbolnăvire determinată de o boală profesională sau de o afecţiune dobândită în urma exercitării funcţiei.

În acest sens, a arătat că, potrivit art. 2 Definiţii, din Condiţiile de asigurare, prin afecţiune (condiţie) preexistentă se înţelege boala, vătămare corporală din accident sau altă condiţie medicală a persoanei asigurate, prezentă înaintea intrării în asigurare a acesteia, cu excepţia afecţiunilor acute care au fost tratate şi vindecate în totalitate şi că, prin boală cronică se înţelege o afecţiune medicală cunoscută, care are o perioadă îndelungată de evoluţie sau care reprezintă recăderi frecvente, necesitând îngrijiri medicale de specialitate repetate.

A mai reţinut că, potrivit pct. 14 din Anexa 1 a contractului de asigurare, Condiţii privind asigurarea personalului aeronavigant, printre riscurile asigurate se află şi pierderea permanentă a capacităţii medicale de zbor cauzată de o îmbolnăvire determinată de o boală profesională sau de o afecţiune medicală dobândită în urma exercitării funcţiei şi că, printre excluderile de la asigurare se află şi cea care este urmare a bolilor cronice care au fost diagnosticate în decursul perioadei asigurate.

Totodată, instanţa de recurs a reţinut că expertiza medico-legală efectuată în cauză a concluzionat în sensul existenţei afecţiunilor medicale încă din anul 2008, ceea ce a înlăturat caracterul viitor şi incert al riscului asigurat, care nu s-a manifestat prima oară în decursul perioadei asigurate, potrivit art. 2 cap. Definiţii din contractul de asigurare.

Revenind la criticile recurentei-reclamante, care a susţinut că instanţa de apel s-a raportat la o altă chestiune decât cea aflată în analiză şi nu a valorificat tipul asigurării, riscul asigurat, caracterul obligatoriu al încheierii asigurării şi competenţa exclusivă a instituţiilor medicale special abilitate să verifice aptitudinea de zbor, Înalta Curte a constatat că, prin acţiunea de faţă, reclamanta a solicitat pârâtei să acopere un prejudiciu cauzat de riscul determinat de pierderea permanentă a capacităţii de zbor.

Însă, pentru ca reclamanta să fie îndreptăţită să primească indemnizaţia de asigurare, instanţa de recurs a reţinut că este necesară îndeplinirea a trei condiţii, şi anume: aceasta să îşi piardă permanent capacitatea medicală de zbor, respectiva pierdere să fie cauzată de o boală profesională/afecţiune în legătură cu profesia, iar boala/afecţiunea să apară în perioada de asigurare.

Din analiza acestor condiţii cerute a fi îndeplinite cumulativ, Înalta Curte a reţinut că instanţa de apel a apreciat judicios că aceleaşi afecţiuni medicale, invocate ca temei al producerii riscului asigurat, au fost analizate prin decizia nr. 1265/03.04.2019 de către Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2016, stabilindu-se că pierderea capacităţii temporare de zbor pentru perioada 13.06.2016-07.10.2016 se datorează unor cauze preexistente contractului de asigurare.

Reţinând că, în prezenta cauză, se solicită plata unei despăgubiri pentru pierderea definitivă a capacităţii de zbor în temeiul aceluiaşi contract de asigurare, Înalta Curte a statuat că aspectele criticate de recurenta-reclamantă privind lipsa de relevanţă a existenţei bolilor şi cauzelor lor prin raportare la contractul de asigurare şi la riscul asigurat, în considerarea dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., nu pot fi repuse în discuţie, astfel încât efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al deciziei mai sus evocate se impune în prezenta cauză ca prezumţie absolută.

De asemenea, instanţa de recurs a mai arătat că, în prezenta cauză, instanţa de apel a analizat aceeaşi situaţie de fapt, reprezentată de pierderea capacităţii de zbor, în cazul de faţă, definitivă, iar, în cel anterior, pierderea temporară a capacităţii de zbor, a interpretat clauzele aceluiaşi contract de asigurare de persoane x/19.01.2016 şi a apreciat corect în sensul existenţei cauzei de excludere din contract, respectiv afecţiunile invocate fiind preexistente perioadei de asigurare.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte a conchis în sensul că nu pot fi primite criticile recurentei-reclamante, nefiind în concordanţă cu cele statuate prin considerentele instanţei de apel.

Faţă de considerentele arătate, Înalta Curte a respins, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 752 din 26 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Împotriva deciziei instanţei de recurs (decizia nr. 840/07.04.2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2017), la 24 august 2022, A., prin avocat, a formulat contestaţie în anulare, prin care a arătat că înţelege să invoce motivele prevăzute de art. 503 alin. (2) pct. 2 şi pct. 3 C. proc. civ.

În motivarea contestaţiei, autoarea prezentului demers judiciar a susţinut că instanţa de recurs a respins ca nefondat recursul pe care l-a formulat, la baza respingerii recursului fiind: o eroare (confuzia între indemnizaţia de asigurare prevăzută de art. 17 şi art. 55 din Legea 223/2007 şi indemnizaţia prevăzută de art. 53 lit. b) din Legea 223/2007); faptul că, în mod efectiv, instanţa de recurs a omis unul dintre motivele de casare invocate, şi anume că instanţa de apel nu a făcut aplicarea art. 17 şi art. 55 din Legea 223/2007.

În concret, consideră că instanţa de recurs a dat o dezlegare greşită cererii de recurs cu care a fost învestită, susţinând că, dintr-o eroare materială, a analizat un alt risc decât cel dedus judecăţii.

Detaliind, autoarea prezentului demers judiciar a arătat, în esenţă, că instanţa de recurs nu a analizat incidenţa Legii 223/2007, riscul asigurat, caracterul legal şi obligatoriu al asigurării încheiate de angajator în favoarea recurentei (art. 55), specificitatea acestui risc în comparaţie cu riscul specific unui contract de asigurare de sănătate şi viaţă (pe care angajatorul îl poate încheia pentru angajat, însă în temeiul art. 17), arătând că, din analiza celor două articole din legea specială, rezultă diferenţa absolută între cele două riscuri, riscuri care nu pot fi confundate.

A mai subliniat că instanţa de recurs a confundat explicaţiile date cu privire la greşita evaluare a probatoriului în sensul că a fost interpretat din perspectiva unui risc care nu era asigurat prin contractul în litigiu, că nu s-a aplicat legea incidentă specială (Legea 223/2007 şi art. 17).

În continuare, contestatoarea a reiterat mare parte din aspectele susţinute în faza procesuală a recursului, arătând că, soluţionând recursul, Înalta Curte a validat soluţia dată în apel, fără să analizeze unul dintre motivele de casare invocat, şi anume neaplicarea art. 17 şi art. 55 din Legea nr. 223/2007, obligaţia legală a angajatorului de a încheia o asigurare pentru riscul dobândirii inaptitudinii de zbor.

Astfel, contestatoarea apreciază că acest motiv de casare trebuia analizat, fiind esenţial pentru justa soluţionare a cauzei şi că ignorarea acestei prevederi legale stă la baza soluţionării greşite a cauzei în apel şi la confuzia în care s-a aflat instanţa de recurs.

În continuare, recurenta solicită a se observa că nu s-a aplicat legea specială incidentă, că s-a aplicat o lege străină de obiectul cererii de chemare în judecată, că riscul din perspectiva căruia s-a analizat contractul de asigurare este diferit de riscul asigurat, astfel încât, instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra motivului de recurs prin care se critica faptul că probatoriul a fost analizat de instanţa inferioară din perspectiva unei legi greşit aplicate şi că prevederile art. 17 şi art. 55 din Legea 223/2007 au fost ignorate.

În drept, contestaţia în anulare a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 2 şi 3 din C. proc. civ.

La 26 septembrie 2022, intimata a depus în termen legal întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestaţiei în anulare ca nefondată, iar, la 10 octombrie 2022, contestatoarea a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea apărărilor intimatei.

Analizând argumentele invocate în susţinerea contestaţiei în anulare, subsumate motivelor prevăzute de art. 503 alin. (2) pct. 2 şi 3 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac de retractare ce poate fi exercitată doar pentru ipotezele expres determinate prin dispoziţiile art. 503 alin. (1) C. proc. civ. (contestaţia în anulare obişnuită - al cărei obiect poate fi o hotărâre definitivă) şi art. 503 alin. (2) C. proc. civ. (contestaţia în anulare specială - al cărei obiect poate fi o hotărâre a instanţei de recurs).

Contestatoarea şi-a întemeiat contestaţia în anulare pe tezele prevăzute de art. 503 alin. (2) pct. 2 şi 3 din C. proc. civ., susţinând atât existenţa unei erori materiale în dezlegarea dată recursului, cât şi omisiunea instanţei de recurs de a cerceta vreunul dintre motivele de casare.

Teza corespunzătoare art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. reglementează contestaţia în anulare specială, care poate fi exercitată atunci când hotărârea instanţei de recurs este rezultatul unei erori materiale cu caracter procedural, în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului.

Faţă de caracterul de cale de atac de retractare al contestaţiei în anulare, existenţa unei "erori materiale" la care se referă art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. presupune o interpretare restrictivă.

Astfel, trebuie avute în vedere numai acele erori materiale care au caracter procedural şi care au dus, în mod necesar, la pronunţarea unei soluţii eronate, ca urmare a omiterii sau confundării unor elemente sau date materiale importante existente la dosarul cauzei.

Aşadar, noţiunea de "eroare materială" prevăzută de art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ. se referă la erori materiale evidente, în legătură cu aspecte formale ale judecării recursului, precum: respingerea greşită a unui recurs ca tardiv, anularea greşită a recursului ca netimbrat sau ca făcut de un mandatar fără calitate şi alte aspecte asemănătoare, pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor.

Este cu consecvenţă statuat şi în doctrină că această noţiune trebuie interpretată restrictiv, prin intermediul său neputând fi îndreptate greşeli de judecată, de apreciere a probelor, de interpretare a faptelor ori a unor dispoziţii legale sau de rezolvare a unui incident procedural.

Totodată, cu ocazia analizării motivului reprezentat de eroarea materială, instanţa de retractare trebuie să se raporteze numai la actele existente la dosarul de recurs în momentul pronunţării hotărârii contestate. Explicaţia constă în aceea că se poate aprecia dacă soluţia este rezultatul unei erori materiale doar prin raportare la ceea ce instanţa de recurs avea la dispoziţie în momentul pronunţării hotărârii.

Pornind de la aceste consideraţii, instanţa supremă constată că titulara contestaţiei în anulare susţine, în esenţă, că eroarea materială care a condus la respingerea recursului propriu constă în faptul că instanţa de recurs a analizat un alt risc decât cel dedus judecăţii (a confundat indemnizaţia de asigurare prevăzută de art. 17 şi art. 55 din Legea nr. 223/2007 şi indemnizaţia prevăzută de art. 53 lit. b) din aceeaşi lege), nu a analizat incidenţa Legii nr. 223/2007, riscul asigurat, caracterul legal şi obligatoriu al asigurării încheiate de angajator în favoarea recurentei (art. 55), specificitatea acestui risc în comparaţie cu riscul specific unui contract de asigurare de sănătate şi viaţă.

Având în vedere aspectele prealabile mai sus menţionate, prin care s-a arătat că noţiunea de "eroare materială" trebuie interpretată ca referindu-se la erori materiale evidente, în legătură cu aspecte formale ale judecării recursului, pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor, Înalta Curte constată că recursul contestatoarei a primit o dezlegare exclusiv pe fondul cauzei.

Având în vedere că, prin intermediul acestei căi extraordinare de atac, nu pot fi îndreptate greşeli de judecată, de apreciere a probelor, de interpretare a faptelor ori a unor dispoziţii legale sau de rezolvare a unui incident procedural, Înalta Curte reţine că toate aspectele evocate de contestatoare ca fiind erori materiale constituie eventuale greşeli de judecată, care nu pot fi îndreptate pe calea contestaţiei în anulare, deoarece această cale de atac extraordinară de retractare se limitează la motive de anulare prevăzute în art. 503 din C. proc. civ. şi nu poate fi transformată, printr-o interpretare extensivă a noţiunii de "eroare materială", într-o cale de atac de reformare asemănătoare recursului, astfel cum tinde contestatoarea.

Aşa fiind, Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare întemeiată pe motivul prevăzut de dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.

Analizând criticile formulate din perspectiva motivului prevăzut de dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. care priveşte omisiunea instanţei de recurs de a cerceta vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen, Înalta Curte observă că titulara contestaţiei în anulare a susţinut faptul că instanţa de recurs a omis unul dintre motivele de casare invocate, şi anume că instanţa de apel nu a făcut aplicarea art. 17 şi art. 55 din Legea nr. 223/2007, mai precis, că instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra motivului de recurs care critica faptul că probatoriul a fost analizat de instanţa inferioară din perspectiva unei legi greşit aplicate şi că prevederile art. 17 şi art. 55 din Legea 223/2007 au fost ignorate.

Înalta Curte apreciază că argumentele expuse de contestatoare impun o veritabilă analiză de legalitate asupra unor chestiuni subsumate motivelor pe care recurenta (contestatoare) şi-a întemeiat recursul declarat în cauză.

Deşi contestatoarea pretinde că instanţa a omis să cerceteze unul din motivele de recurs, în realitate, nu se invocă neanalizarea motivelor de recurs invocate (art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.), ci a unor argumente aduse în susţinerea acestora.

Argumentele sunt întotdeauna subsumate motivului de recurs pe care îl sprijină, iar instanţa de recurs poate grupa argumentele invocate în susţinerea acestuia, răspunzându-le printr-un considerent comun, caz în care nu se poate reproşa omisiunea de a cerceta motivul de recurs, aşa cum susţine contestatoarea din prezenta cauză sau poate exprima propriul raţionament, fără a fi necesar să răspundă fiecărui argument în parte.

De vreme ce textul art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ. este neechivoc în privinţa cerinţei ca omisiunea de cercetare să vizeze un motiv de modificare sau de casare, ori de câte ori se aduce în discuţie necercetarea unor argumente care susţin motivele de recurs, contestaţia în anulare urmează a fi respinsă, întrucât reevaluarea argumentelor de nelegalitate aduse în susţinerea motivului de recurs se constituie într-o veritabilă rejudecare a recursului, ceea ce excedează nu doar obiectului contestaţiei în anulare, ci şi principiului legalităţii căilor de atac.

De altfel, chiar dacă din modul de redactare a considerentelor nu rezultă cu claritate punctul de vedere al instanţei asupra recursului, contestaţia nu este admisibilă, întrucât lipsa de claritate a considerentelor nu echivalează cu nepronunţarea asupra unui motiv de recurs.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de contestatoarea A. împotriva deciziei nr. 840 din 7 aprilie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2017.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatoarea A. împotriva deciziei nr. 840 din 7 aprilie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2017.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 octombrie 2022.