Litigation costs recovery: limitation period commencement and compensability of pre-litigation conciliation and mediation expenses

Şedinţa publică din data de 20 octombrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI. CADRUL PROCESUAL

I.1. Obiectul cererii, temeiul de drept.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Olt, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la data de 05 octombrie 2020, sub nr. x/2020, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B., în temeiul art. 194, art. 453 C. proc. civ., respectiv, al art. 1.349 C. civ., a solicitat instanţei să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 297.014.86 RON, reprezentând total cheltuieli de judecată aferente dosarului nr. x/2014 şi obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente petitelor 1, 2 şi 3, de la momentul introducerii cererii, până la achitarea efectivă a sumelor; cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea litigiului.

Pârâta S.C. "Compania de Apă Olt" S.A., în contradictoriu cu reclamanta A., a formulat întâmpinare şi cerere reconventională, prin care a solicitat: în principal, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată; în subsidiar, admiterea în parte a cerererii de chemare în judecată, în sensul acordării cheltuielilor de judecată proporţional cu pretenţiile admise; obligarea reclamantei parate A. la plata sumei de 59.200 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate de către pârâtă în cadrul dosarului x/2014, proporţional cu pretenţiile respinse; compensarea cheltuielilor de judecată, în condiţiile art. 1616 C. civ., până la concurenţa celei mai mici dintre ele.

A., în temeiul art. 158 C. proc. civ., în contradictoriu cu B., în temeiul art. 209 C. proc. civ. a formulat întâmpinare faţă de cererea reconvenţională formulată de pârâtă, prin care a solicitat instanţei ca, prin sentinţa pe care o va pronunţa, să se dispuna următoarele: pe cale de excepţie, să respingă pretenţiile formulate de către B. prin cererea reconvenţională, ca prescrise; în subsidiar, să respingă cererea reconvenţională, ca nefondată; conform acţiunii principale, să fie obligată pârâta la plata sumei de 297.014,86 RON, la plata cheltuielilor de judecată, precum şi a dobânzii legale aferente, de la momentul introducerii cererii, până la achitarea efectivă a sumelor.

I.2. Soluţia primei instanţe

Prin sentinţa nr. 206/2021, pronunţată la data de 29 iunie 2021, în dosarul nr. x/2020, Tribunalul Olt, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte pretenţia pârâtei-reclamante Compania de Apă Olt şi a respins, ca prescrisă, cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă Compania de Apă Olt, în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă A.; a admis în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta-pârâtă A., în contradictoriu cu pârâta-reclamantă S.C. "Compania de Apă Olt" S.A.; a obligat pârâta-reclamantă la plata sumei de 161.136,97 RON către reclamanta-pârâtă şi a obligat pârâta-reclamantă la plata sumei de 13.848,52 RON către reclamanta-pârâtă, cu titlu de cheltuieli de judecată; a obligat pârâta-reclamantă la plata dobânzii legale aferente sumelor datorate, de la data introducerii cererii de chemare în judecată (02.10.2020), până la achitarea efectivă a sumelor datorate.

I.3. Soluţia instanţei de apel. Hotărârea atacată.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel principal, pârâta Compania de Apă Olt S.A. şi reclamanta A.- apel incident.

Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, prin decizia nr. 27/2022 din 17 ianuarie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2020, a respins apelurile declarate de pârâta Compania de Apă Olt S.A. şi de reclamanta A. împotriva sentinţei nr. 206/29.06.2021, pronunţate de către Tribunalul Olt, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2020.

II. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, pârâta COMPANIA DE APĂ OLT S.A., Slatina, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 5 şi pct. 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-pârâtă a relevat, pe scurt, circumstanţele litigiului examinat, cu referiri la soluţiile pronunţate de către instanţele de fond şi, în dezvoltarea criticilor de nelegalitate aduse deciziei instanţei de apel, a invocat, în esenţă, următoarele motive de recurs:

Hotărârea, în ceea ce priveşte soluţia pronunţată cu privire la excepţia prescripţiei extinctive a cererii reconvenţionale, a fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, motiv de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., respectiv, cu încălcarea prevederilor C. civ.- art. 2500 şi art. 2505, raportate la prevederile art. 32 şi 33 C. proc. civ.

Susţine recurenta-pârâtă că, prin soluţia pronunţată în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Olt, cererea reclamantei a fost admisă în parte, din cele 12 capete de cerere formulate instanţa admiţând opt şi, drept urmare, a căzut în pretenţii tot în parte, ceea ce se răsfrânge şi asupra modului în care sunt acordate cheltuielile de judecată, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 453 alin. (2) teza I C. proc. civ.

Pentru a se afla în situaţia unui veritabil drept la acţiune, consideră că este necesar ca toate condiţiile de exerciţiu ale acestui drept să fie îndeplinite pentru ca dreptul să fie efectiv şi, întrucât partea din pretenţii admisă reclamantei era, în mod evident, mai mare decât partea de pretenţii respinsă, rezultă că recurenta-pârâtă nu avea niciun interes să acţioneze, deoarece, în urma unei astfel de acţiuni soluţia i-ar fi fost defavorabilă.

De aceea, arată că, neexistând un interes, în sensul de folos practic, de a acţiona, nici dreptul la acţiune nu era născut şi, prin urmare, nici prescripţia nu putea să curgă.

În concret, învederează că a avut un interes să iasă din pasivitate şi să formuleze propriile pretenţii doar în momentul când a fost acţionată în judecată de către A. S.R.L., înţelegând să îi opună acesteia, pe cale reconvenţională, propriile pretenţii, şi pe cale de excepţie, compensarea.

Din interpretarea textului art. 2500 C. civ., rezultă că prescripţia afectează doar dreptul la acţiune, nu şi dreptul la apărare, regula Que temporalia sunt ad agendum, perpetua sunt ad excipiendum (Ceea ce este prescriptibil pe cale de acţiune, este imprescriptibil pe cale de excepţie) fiind recunoscută doctrinar şi jurisprudenţial şi sub imperiul vechiul C. civ., de altfel, dispoziţiile art. 2505 noul C. civ., care permit în mod expres invocarea compensaţiei chiar dacă dreptul la acţiune ar fi prescris, nefiind altceva decât o aplicaţie practică a aceluiaşi principiu.

În concret, recurenta- pârâtă arată că, în cazul pretenţiilor reprezentând cheltuieli de judecată rezultate din soluţionarea dosarului nr. x/2014 al Tribunalului Olt, pârâta Compania de Apă Olt S.A. nu avea un interes să acţioneze şi, ca atare, nu se poate susţine că avea un drept la acţiune născut şi, faţă de care să înceapă să curgă prescripţia extinctivă, dar are un interes să apere şi să invoce compensarea creanţelor reciproce. În acest context, arată că a solicitat prin întâmpinare şi compensarea unor eventuale solicitări admise până la concurenţa celei mai mici, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 1616 C. civ.

Recurenta-pârâtă a mai susţinut că hotărârea recurată, în ceea ce priveşte soluţia pronunţată cu privire la cererea principală, a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, motiv de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., respectiv, cu încălcarea prevederilor C. civ.- art. 1357, raportate la art. 453 C. proc. civ. alin. (1) şi (2).

Astfel, arată că acţiunea în obligarea la plata cheltuielilor de judecată, fiind o acţiune în răspundere civilă delictuală, instanţa trebuie să analizeze toate condiţiile de admisibilitate a acestei acţiuni, inclusiv, existenţa unei legături de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu; în concret, în cazul solicitării de obligare la plata cheltuielilor de judecată, trebuie să existe această legătură de cauzalitate în sensul în care cheltuielile au fost făcute în legătură cu acel proces în care recurenta-pârâtă a căzut în pretenţii, proces înţeles în sensul dispoziţiilor art. 192 alin. (2) C. proc. civ.

Prin urmare, cheltuielile efectuate de parte anterior începerii procesului, în legătură cu proceduri care nu erau obligatorii şi prealabile, nu sunt cheltuieli în legătură cu procesul, şi arată că procedurile de conciliere (negociere prealabilă) şi mediere nu se situează în timpul procesului, şi nici nu reprezintă proceduri prealabile obligatorii, astfel încât, consideră că nu poate exista o legătură de cauzalitate între derularea acestor proceduri şi câştigarea/pierderea procesului, ca să fie justificată obligarea la plata lor, neînţelegând, totodată, care este distincţia dintre o mediere şi o negociere prealabilă, pentru a putea fi prezentate ca etape distincte şi a justifica plata a două onorarii de avocat.

În cadrul acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă a făcut referiri la ambele contracte de asistenţă juridică, nr. x/13.01.2014 încheiat cu C. şi nr. x/18.05.2015 încheiat cu Societatea de Avocaţi "D." şi obiectul acestora, şi la actul adiţional nr. x încheiat la acest din urmă contract de asistenţă juridică.

În fine, recurenta-pârâtă a mai susţinut că prin hotărârea dată instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, motiv de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ.., regulile de procedură a căror nerespectare o invocă fiind cele prevăzute de art. 451 alin. (2) şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

Susţine recurenta- pârâtă că, din cuprinsul hotărârii atacate, pagina 12 alin. (6) din considerente, rezultă că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra caracterului rezonabil al acestor cheltuieli (cu atât mai mult cu cât a acceptat obligarea la plata de două onorarii pentru aceeaşi activitate, deşi doar una dintre societăţile de avocaţi a prestat-o efectiv), invocând lipsa unor apărări sau cereri în acest sens. Or, textul prevede în mod expres şi neechivoc posibilitatea judecătorului de a se pronunţa din oficiu, indiferent de cererile sau apărările părţilor. Este o situaţie în care judecătorul nu este ţinut de existenţa unei cereri sau apărări şi, prin urmare, nu se poate eschiva în spatele limitelor sesizării.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 18.03.2022, sub nr. x/2020.

Apărarea formulată în cauză

Intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare la recurs, înregistrată la data de 05.05.2022, prin care, în principal, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ.., a solicitat constatarea nulităţii cererii de recurs a C.A.Olt, întrucât motivele de recurs formulate de aceasta nu se încadrează în temeiurile de casare limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta încercând să obţină din partea instanţei de recurs o evaluare asupra temeiniciei soluţiei de acordare a cheltuielilor de judecată- procedeu incompatibil cu sfera recursului, iar, în subsidiar, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., a solicitat respingerea cererii de recurs a B., ca nefondată.

III. Procedura de soluţionare a recursului

Cu titlu prealabil, se reţine că prezentul proces este guvernat de dispoziţiile C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, întrucât acţiunea introductivă a fost înregistrată pe rolul instanţei la data de 05 octombrie 2020, deci, după intrarea în vigoare a acestei legi.

Prin rezoluţia din 26 mai 2022, a completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, s-a fixat termen pentru judecarea recursului, la data de 20 octombrie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, în temeiul art. 490 alin. (2) din C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018.

IV. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, dar şi a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei-reclamante, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Printr-o primă critică de recurs, subsumată motivului prevăzut de pct. 8 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ.., recurenta-pârâtă aduce spre analiză soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune în ce priveşte cererea sa reconvenţională, arătând că, întrucât partea din pretenţii admisă reclamantei era, în mod evident mai mare decât partea de pretenţii respinsă, nu avea niciun interes să acţioneze, deoarece, în urma unei astfel de acţiuni, soluţia i-ar fi fost defavorabilă şi de aceea, neexistând un interes, în sensul de folos practic, nici dreptul la acţiune nu era născut, prin urmare, nici prescripţia nu putea să curgă.

Susţinerea recurentei-pârâte este greşită.

Obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată a fost instituită în sarcina părţii căzute în pretenţii.

Principiul enunţat este consacrat, în mod expres, în art. 453 alin. (1) C. proc. civ., care dispune:

"(1) Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

Fundamentul acordării cheltuielilor de judecată îl reprezintă, deci, culpa procesuală, înregistrarea litigiului pe rolul instanţei fiind cauza premisă generatoare de cheltuieli pentru partea împotriva căreia se îndreaptă.

Acesta este cârmuit şi de regula despăgubirii integrale a părţii care a câştigat procesul.

Întrucât textul de lege nu distinge, în măsura în care cererea de chemare în judecată este admisă, şi se reţine culpa procesuală a părţii care a pierdut procesul, aceasta urmează a fi obligată la suportarea cheltuielilor de judecată avansate de partea care a câştigat.

În legătură cu interesul şi naşterea dreptului la acţiune pentru recuperarea acestor cheltuieli de judecată, textul art. 453 alin. (1) C. proc. civ. dispune în sensul că, "partea care pierde procesul va fi obligată la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată ...", textul, distingând, aşadar momentul pierderii procesului şi, respectiv, al câştigării acestuia, ca moment al acordării acestor cheltuieli.

Relevante în acest sens sunt, aşa cum s-au indicat şi prin întâmpinare, considerentele reţinute de I.C.C.J. - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în Decizia nr. 59 din 18 septembrie 2017 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 871/6. XI.2017, obligatorie, potrivit art. 521 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ.:

"75. … atât sub reglementarea C. proc. civ. de la 1865, cât şi sub cea a actualului cod, literatura de specialitate şi jurisprudenţa au fost unanime în a accepta posibilitatea pentru cel care câştigă procesul - şi care, din varii motive, fie nu solicită cheltuielile de judecată prilejuite de susţinerea acestuia în chiar cursul procesului ori, deşi le solicită, instanţa omite să se pronunţe asupra lor - de a le recupera pe calea unei acţiuni separate şi autonome faţă de litigiul care le-a generat, acţiune ce poate fi formulată în termenul general de prescripţie de 3 ani de la soluţionarea definitivă a acestuia.

78. De altfel, recunoaşterea posibilităţii recuperării pe cale separată a cheltuielilor de judecată şi caracterul autonom al unor astfel de litigii (în raport cu acelea care le-au generat) au constituit situaţia premisă a dezlegării regăsite în Decizia nr. 19/2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin care s-a stabilit că în acest caz este vorba despre cereri principale supuse taxei judiciare de timbru, care se calculează la valoarea pretenţiilor deduse judecăţii, chiar dacă cererile care au format obiectul litigiului din care aceste cheltuieli provin au fost scutite de la plata taxelor judiciare de timbru.

79. Or, posibilitatea recunoscută ca fiind legală nu constituie altceva decât un drept ...".

Aşa fiind, faţă de aceste statuări, obligatorii, posibilitatea recunoscută ca fiind legală a recuperării cheltuielilor de judecată, de vreme ce constituie un drept, este supusă termenului general de prescripţie extinctivă de 3 ani şi care, aşa cum s-a arătat mai sus, se naşte în momentul când partea pierde procesul, de la acel moment putând fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuielile de judecată.

Din această perspectivă, interpretările proprii ale recurentei-pârâte, cum că, în ce o priveşte, nu exista un interes, în sensul de folos practic, şi nici dreptul său la acţiune pentru recuperarea cheltuielilor de judecată nu era născut, prin urmare, nici prescripţia nu putea să curgă, sunt total nefondate şi contradictorii prevederilor legale, inclusiv, astfel cum au fost interpretate prin decizia de îndrumare dată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Ceea ce încearcă recurenta să acrediteze în recurs este aceea că dreptul său la acordarea cheltuielilor de judecată solicitate pe calea cererii reconvenţionale nu s-ar fi născut încă la momentul la care a pierdut procesul- în speţă, data de 05.10.2017, când s-a soluţionat definitiv dosarul nr. x/2014, ci la un alt moment, respectiv, cel în care a fost acţionată în judecată de către intimata- reclamantă A. S.R.L., susţinere care, în niciun caz, nu poate fi primită.

Dreptul părţii la acordarea cheltuielilor de judecată se naşte în condiţiile expres şi limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ.., ca drept comun în materie, şi nu de la un alt moment, cum greşit încearcă recurenta-pârâtă prin recursul de faţă, iar aceste dispoziţii nu condiţionează acordarea cheltuielilor de judecată de modalitatea în care a fost soluţionată acţiunea civilă, ci de culpa procesuală rezultată din pierderea litigiului, interesând, pentru aplicarea normei, rezultatul procesului şi conduita părţii, manifestată pe parcursul acestuia.

Or, recurenta- pârâtă Compania de Apă Olt S.A. a pierdut în dosarul nr. x/2014, în integralitate, instanţa a dat câştig de cauză intimatei-reclamante A. în ceea ce priveşte toate capetele de cerere, a respins capătul de cerere privind daunele morale, omiţând a se pronunţa doar asupra unuia.

Astfel, pierzând procesul, Compania de Apă Olt S.A. nu avea vocaţie de a solicita cheltuieli de judecată, cum nefondat pretinde prin recursul de faţă şi, ca atare, este evident că a invocat pe calea cererii reconvenţionale un drept subiectiv propriu prescris, corect constatat ca atare de către instanţele anterioare.

În ce priveşte susţinerea recurentei-pârâte privind posibilitatea de compensare a unor eventuale solicitări admise, până la concurenţa celei mai mici, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 1616 C. civ., Înalta Curte constată că instanţa de apel a reţinut în mod just că nu există creanţe reciproce ce ar putea fi supuse compensării şi, astfel, nici criticile formulate de recurentă privind îndeplinirea cerinţelor legale pentru a opera compensaţia, ca mod de stingere a obligaţiilor părţilor, nu pot conduce la reţinerea incidenţei art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Compensaţia reprezintă modalitatea de stingere simultană a două datorii reciproce existente între două persoane, până la concurenţa celei mai mici dintre ele, cu condiţia ca acestea să fie certe, lichide şi exigibile.

Compensaţia judiciară este cea care operează pe cale judecătorească, adică în urma unei cereri formulate de persoana interesată să invoce acest mod de stingere a datoriilor, cerere care se adresează instanţei de judecată.

În cazul compensaţiei judiciare, singura condiţie care trebuie îndeplinită cu privire la creanţa a cărei compensare se cere este ca aceasta sa fie certă. Aşadar, aceasta presupune o analiză a îndeplinirii condiţiilor legale pentru a putea opera, într-un cadru procesual specific raporturilor juridice dintre părţile din proces, în speţă recurenta- pârâtă şi intimata- reclamantă.

Pentru ca stingerea obligaţiei în temeiul compensaţiei să se producă de plin drept, iar efectele ei să fie recunoscute de instanţă, datoriile ce se solicită a fi compensate trebuie să îndeplinească cumulativ 3 condiţii: să fie certe, să fie lichide şi să fie exigibile.

În speţă, aşa cum corect a constatat şi instanţa de apel, pretinsa creanţă invocată de recurenta-pârâtă nu este nici certă, nici lichidă şi nici exigibilă, demersul iniţiat de către aceasta prin cererea reconvenţională constând tocmai în recunoaşterea dreptului la acordarea cheltuielilor de judecată şi stabilirea întinderii acestora.

Or, formularea pe cale judecătorească a unei pretenţii de recunoaştere a cheltuielilor de judecată dovedeşte, prin sine însăşi, că nu poate fi operantă instituţia compensaţiei legale, câtă vreme se solicită instanţei, ab initio, să stabilească caracterul cert, lichid şi exigibil al pretinsei creanţe.

În concluzie, textul de lege invocat de recurenta-pârâtă nu este aplicabil în speţă, motivul de recurs astfel formulat fiind nefondat.

În ceea ce priveşte susţinerile recurentei- pârâte referitoare la condiţiile de admisibilitate a acestei acţiuni în obligarea la plata cheltuielilor de judecată, care este o acţiune în răspundere civilă delictuală, inclusiv, a existenţei legăturii de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, Înalta Curte reţine că această critică se circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Calificarea cheltuielilor de judecată ca fiind prejudiciul material izvorât din răspunderea delictuală, reglementată de art. 1249 şi urm. C. civ., şi care, potrivit art. 453 C. proc. civ., trebuie suportat de către partea care a căzut în pretenţii stă la baza acestei concluzii, încât, critica formulată de recurentă se referă, deci, la încălcarea normelor de drept material, ce reglementează delictul civil.

Urmează a fi înlăturată şi cea de-a doua critică formulată în recurs, prin care se susţine că procedurile de conciliere (negociere prealabilă) şi mediere nu se situează în timpul procesului, şi nici nu ar reprezenta proceduri prealabile obligatorii, astfel încât nu poate exista o legătură de cauzalitate între derularea acestor proceduri şi câştigarea/pierderea procesului.

Dispoziţiile art. 451 alin. (1) C. proc. civ. nu conţin, o enumerare limitativă a cheltuielilor de judecată, dar, mai mult decât atât, nu există o excludere din categoria acestor cheltuieli, a sumelor achitate înainte de data introducerii acţiunii- în speţă, a celor ocazionate de procedurile de conciliere (negociere prealabilă) şi mediere, cum nefondat pretinde recurenta-pârâtă prin recurs.

De altfel, aceste activităţi au fost prestate tocmai în considerarea unor dispoziţii legale, în speţă, art. 7 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, care impuneau obligaţia parcurgerii procedurii prealabile a concilierii anterior demarării oricărui litigiu administrativ şi, în mod evident, îndeplinind o obligaţie legală, nu se poate considera că activităţile de conciliere (negociere prealabilă) şi mediere nu ar fi în strânsă şi directă legătură cu procesul în care au fost generate aceste cheltuieli, doar pentru simplul fapt că nu se situează în timpul procesului.

Recurenta-pârâtă a mai criticat decizia recurată şi din perspectiva încălcării regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, motiv de recurs pe care l-a circumscris pct. 5 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ., regulile de procedură a căror încălcare a invocat-o arătând că sunt cele prevăzute de art. 451 alin. (2) şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

Astfel a susţinut că, din cuprinsul hotărârii atacate, pagina 12, aliniatul 6 din considerente, rezultă că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra caracterului rezonabil al acestor cheltuieli (cu atât mai mult cu cât a acceptat obligarea la plata de două onorarii pentru aceeaşi activitate, deşi doar una dintre societăţile de avocaţi a prestat-o efectiv), invocând lipsa unor apărări sau cereri în acest sens. Or, se arată, textul prevede în mod expres şi neechivoc posibilitatea judecătorului de a se pronunţa din oficiu, indiferent de cererile sau apărările părţilor. Este o situaţie în care judecătorul nu este ţinut de existenţa unei cereri sau apărări şi, prin urmare, nu se poate eschiva în spatele limitelor sesizării.

Critica, însă, nu poate fi primită, Înalta Curte găsind că această critică, deşi întemeiată pe pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.., este o critică de netemeinicie, ce nu poate fi încadrată în motivele de recurs.

Astfel s-a decis prin Decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020, pronunţată de Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 181/5. III.2020- obligatorie, potrivit art. 517 alin. (4) C. proc. civ.: "În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.."

Relevante sunt în acest sens considerentele reţinute la următoarele paragrafe:

33. … pentru a fi incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5, respectiv de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., nu este suficient ca recurentul să facă trimitere, în mod formal, la sediul materiei unde este reglementată problema de drept ce trebuie soluţionată de instanţa de recurs, ci trebuie, totodată, ca motivul invocat să se refere la un viciu de legalitate a hotărârii recurate, nu la un aspect de temeinicie a acesteia.

34. "Or, stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câştigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei şi la munca efectivă a apărătorului părţii. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii şi o evaluare a ponderii pe care instanţa trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul. În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanenţă, la circumstanţele cauzei, instanţa de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face.".

35. În acest sens, art. 451 alin. (2) din C. proc. civ. prevede că "Instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei. Măsura luată de instanţă nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat şi clientul său."

"36. Este vorba, aşadar, de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice.

37. În aceste condiţii, proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor cu complexitatea şi valoarea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate. În consecinţă, ea nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.."

Ca urmare, nefiind incident motivul de casare invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ.., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtă, ca nefondat.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă COMPANIA DE APĂ OLT S.A. împotriva deciziei nr. 27/2022 din 17 ianuarie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 octombrie 2022.