Classification of a personal guarantee as an autonomous guarantee letter versus a suretyship: scope of cassation review and limits of factual re-evaluation

Şedinţa publică din data de 8 februarie 2023

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la 30 iunie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pârâţii B., C. S.A. şi moştenitorii acceptanţi ai succesiunii defunctului D. şi anume: E., F., G. şi H. solicitând obligarea pârâţilor la plata în solidar a sumei de 445.122,45 euro, reprezentând debitul total scadent neachitat în baza contractului de cesiune de creanţă încheiat între A. S.A. şi B. la 27 februarie 2013.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1350 şi urm., art. 1114, art. 1155, art. 1443 şi art. 2321 C. civ.

Pârâta H. a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a moştenitorilor acceptanţi ai succesiunii defunctului D., excepţia lipsei de obiect a cererii de chemare în judecată ca urmare a stingerii obligaţiei de garanţie prin decesul fideiusorului D., în temeiul art. 2319 C. civ., excepţia lipsei de obiect a cererii de chemare în judecată ca urmare a stingerii garanţiei fideiusorului D. conform art. 2318 alin. (1) C. civ., iar în măsura în care instanţa va califica actul juridic ca scrisoare de garanţie, a invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, solicitând instanţei respingerea cererii ca prescrisă în temeiul art. 2500 coroborat cu art. 2517 C. civ. şi excepţia prematurităţii cererii de chemare în judecată. Pe fondul cauzei a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Pârâta E. a depus întâmpinare prin care a solicitat în principal, admiterea excepţiei necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă, în subsidiar, admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive şi respingerea cererii de chemare in judecată.

Pârâta F. a depus întâmpinare pârâta prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesual pasive şi excepţia prematurităţii cererii de chemare în judecată, iar în subsidiar, respingerea cererii de chemare în judecată.

Pârâta G. a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia necompetenţei generale a instanţelor de judecată şi respingerea acţiunii principale.

Prin încheierea din 8 septembrie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins excepţia necompetenţei generale invocată de către pârâtele E. şi G., ca neîntemeiată.

Prin sentinţa civilă nr. 3461 din 6 octombrie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de către pârâtele H., E. şi F. ca neîntemeiată; a respins excepţiile lipsei de obiect şi prescripţiei dreptului material la acţiune invocate de către pârâta H., ca neîntemeiate; a respins excepţia prematurităţii invocată de către pârâtele H. şi F. ca neîntemeiată; a admis cererea de chemare în judecată, a obligat pârâţii, în solidar, la plata către reclamantă a sumei de 445.122,45 euro reprezentând debit neachitat; a admis în parte cererea reclamantei de obligare a pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată; a obligat pârâţii în solidar la plata către reclamantă a sumei de 188.127,01 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Pârâtele C. S.A. prin administrator judiciar Avocat I. şi E. au declarat apel împotriva sentinţei pronunţate.

La termenul de la 14 mai 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale a intimatei-pârâte B., respingând apelul faţă de aceasta, ca fiind formulat împotriva unei persoane rămasă fără capacitate procesuală, a respins solicitarea de suspendare a cauzei şi a respins excepţia de netimbrare a apelului formulat de C. S.A., invocată de intimata-reclamantă, ca nefondată, cu motivările din respectiva încheiere.

Prin decizia civilă nr. 2014 din 26 noiembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins apelurile formulate de apelantele - pârâte E. şi C. S.A. prin administrator judiciar Avocat I., ca nefondate. A admis în parte cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată, formulată de intimata-reclamantă şi a obligat apelanţii-pârâţi, în solidar, la plata sumei de 50.000 RON, cu acest titlu.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs E., solicitând instanţei să admită calea de atac formulată, să caseze hotărârea atacată şi să trimită cauza spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti.

Motivele de recurs sunt, în esenţă următoarele:

Prin memoriul de recurs, recurenta-pârâtă susţine că au fost încălcate normele de drept material prevăzute de art. 1267-1269 C. civ. referitoare la interpretarea clauzelor contractuale. În opinia recurentei, interpretarea efectuată de instanţa de apel asupra conţinutului garanţiilor emise de către C. şi D., element esential de care depindea justa soluţionare a cauzei, contravine normelor de drept material specifice. Totodată, recurenta susţine că instanţa a reţinut în mod eronat că cele două garanţii sunt, în esenţă, identice, că prevederile art. 4 lit. c) din Garanţia emisă de D. pot fi extinse şi aplicate la întreaga garanţie şi că intenţia comună a părţilor a fost ca ambele garanţii să aibă aceeaşi natură, respectiv cea de garanţie autonomă. În continuare, recurenta-pârâtă redă cuprinsul prevederilor contractuale de la art. 4 lit. b) şi c) şi arată că soluţia instanţei de apel are la bază greşita aplicare a normelor de interpretare a contractului, reţinându-se în mod eronat că justa calificare a garanţiei se apreciază în raport de caracterul autonom al obligaţiei de garantare asumate. Mai mult, susţine autoarea recursului că soluţia a fost fundamentată exclusiv pe prevederile art. 4 lit. c) din garanţie, deşi nici textul Garanţiei şi nici împrejurările încheierii acesteia nu permiteau o asemenea extindere.

Autoarea căii de atac arată că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că cele două garanţii sunt identice şi că intenţia părţilor a fost ca prin contractele încheiate de intimata-pârâtă A. S.A. cu D. şi C. S.A. să se prevadă o garanţie autonomă.

Sub un alt aspect, recurenta-pârâtă susţine că prin decizia recurată au fost încălcate prevederile prevăzute de art. 2280 şi urm. şi art. 2321 C. civ. referitoare la fideiusiune şi garanţii autonome şi de art. 1445 şi urm. şi art. 1114-1115 C. civ. referitoare la solidaritatea obligaţiilor.

Recurenta apreciază că au fost greşit aplicate normele care reglementează garanţiile autonome, calificându-se în mod greşit actele juridice în discuţie. În opinia sa, intimata-reclamantă a ales să îşi garanteze executarea obligaţiei asumate de B. prin două instrumente distincte: o fideiusiune dată de către D. şi o scrisoare de garanţie autonomă emisă de C. S.A. Totodată, recurenta face referire la argumentele prezentate anterior care dovedesc, în opinia acesteia, că prevederile art. 4 lit. c) din cuprinsul Garanţiei sunt aplicabile doar în ipoteza(inexistentă în cauză) a ineficacităţii obligaţiei principale şi nu pot fi extinse asupra Garanţiei în ansamblul său. În acest context, arată recurenta, unicul element reţinut de instanţa de apel ca fiind dovada caracterului autonom al Garanţiei, nu este valabil, element care atestă nelegalitatea calificării dată de instanţă Garanţiei şi implicit, a soluţiei pronunţate.

Totodată, se susţine de către recurentă că obligaţia de garantare propriu-zisă la care s-a obligat Garantul este cea prevăzută la art. 4 lit. a) şi b) din Garanţie. Or, arată recurenta, instanţa de apel s-a raportat în mod greşit la prevederile art. 4 lit. c) din Garanţie, când a reţinut că aceasta nu poate fi calificată ca fiind fideiusiune.

De asemenea, autoarea recursului apreciază că raţionamentul regăsit în decizia recurată cu privire la existenţa raportului preexistent şi termenul garanţiei este vădit contrar prevederilor art. 2321 C. civ.

Din perspectiva elementelor specific fideiusiunii, recurenta susţine interpretarea greşită a prevederilor art. 2280 şi urm. C. civ.. În acest sens, autoarea recursului arată că au rămas neanalizate elemente esenţiale care puteau să permită calificarea corectă a Garanţiei ca fiind o fideiusiune.

Recurenta-pârâtă susţine că solidaritatea dintre debitori nu a fost dovedită şi că obligaţia este divizibilă întrucât se împarte de drept între moştenitori, ulterior decesului garantului.

Mai susţine că modul în care instanţa de apel s-a raportat la conţinutul contractelor încheiate de intimata-pârâtă A. S.A. cu D. şi C. S.A., calificându-le drept garanţie autonomă (şi nu fideiusiune), constituie o încălcare a principiilor legalităţii şi disponibilităţii, reglementate de art. 7 şi art. 9 C. proc. civ., întrucât prin decizia recurată au fost extinse în mod nepermis anumite prevederi contractuale care pe de o parte nu sunt aplicabile obligaţiei de garantare, iar pe de altă parte nu au fost invocate de părţi.

Recurenta-pârâtă a indicat în cererea de recurs motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Intimata a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Pe baza cererii de recurs şi a întâmpinării depuse, în temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor.

Prin încheierea din 21 septembrie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul şi a fixat termen în şedinţă publică.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Recurenta-pârâtă a invocat în temeiul cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., că instanţa de apel a pronunţat hotărârea recurată cu încălcarea normelor de drept material prevăzute de art. 1267-1269 C. civ. referitoare la interpretarea clauzelor contractuale, precum şi a prevederilor prevăzute de art. 2280 şi urm. şi art. 2321 C. civ. privind fideiusiunea şi garanţiile autonome şi de art. 1445 şi urm. şi art. 1114-1115 C. civ. referitoare la solidaritatea obligaţiilor.

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În ceea ce priveşte criticile care se circumscriu motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. referitoare la încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material care reglementează fideiusiunea şi garanţiile autonome, Înalta Curte le va înlătura, constatând că instanţa de apel a aplicat corect dispoziţiile legale incidente.

Susţinerile privind aplicarea greşită a normelor de drept material privind calificarea dată de către instanţa de apel actului juridic dedus judecăţii constând în scrisoarea de garanţie încheiată de intimata-pârâtă A. S.A. cu D., arătând că acest act juridic a fost calificat greşit ca fiind o garanţie autonomă în sensul art. 2321 din C. civ., în loc de contract de fideiusiune, conform art. 2280 din C. civ., sunt nefondate.

Potrivit art. 2321, alin. (1) "Scrisoarea de garanţie este angajamentul irevocabil şi necondiţionat prin care o persoană, denumită emitent, se obligă, la solicitarea unei persoane denumită ordonator, în considerarea unui raport obligaţional preexistent, dar independent de acesta, să plătească o sumă de bani unei terţe persoane, denumită beneficiar în conformitate cu termenii angajamentului asumat."

Înalta Curte constată că instanţa de apel, făcând o corectă aplicare a prevederilor art. 2321 C. civ. la situaţia de fapt, a apreciat asupra naturii juridice a actului juridic dedus judecăţii, raportat la intenţia reală a părţilor, făcând o riguroasă interpretare şi aplicare a acestor norme la conţinutul acestuia, procedând atât la o interpretare literală a clauzelor, cât şi la o interpretare logică a prevederilor contractuale şi constatând în acord cu termenii contractului, că plata din partea garantului se face către beneficiar "renunţând la orice obiecţii şi contestaţii fără a examina relaţia juridică existentă între Beneficiar şi cesionar."

De asemenea, contrar susţinerilor recurentei potrivit cu care instanţa de apel nu a analizat toate elementele esenţiale care puteau să permită calificarea corectă a Garanţiei ca fiind o fideiusiune, instanţa supremă constată că în considerentele deciziei recurate la filele x se regăsesc motivele care fundamentează soluţia cu privire la caracterul autonom al garanţiei, instanţa de prim control judiciar constatând că acesta rezultă fără echivoc din conţinutul celor două înscrisuri doveditoare, respectiv Garanţia personală şi Garanţia colectivă.

Calificarea pe care recurenta o propune pentru actul juridic dedus judecăţii, de contract de fideiusiune, întemeiat pe dispoziţiile art. 2280 C. civ., nu îşi găseşte corespondenţa în termenii contractuali, astfel că în mod corect nu a fost reţinută de către prima instanţă şi, ulterior, de către instanţa de apel.

În ceea ce priveşte susţinerile recurentei referitoare la aplicarea greşită a normelor de drept material privind interpretarea contractului, respectiv dispoziţiile art. 1267-1269 C. civ., Înalta Curte reţine că nu se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., indicat în memoriul de recurs, deoarece acestea vizează aspecte de netemeinicie prin care se tinde la schimbarea situaţiei de fapt şi a interpretării probelor efectuate în etapa procesuală a apelului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului.

Instanţa supremă reţine că prin argumentele relative la interpretarea efectuată de instanţa de apel asupra conţinutului garanţiilor emise de către C. şi D., făcând trimitere la mijloacele de probă administrate, aducând în discuţie clauzele contractelor încheiate în cauză, se urmăreşte o nouă evaluare a situaţiei de fapt în raport de probele administrate, ceea ce excedează motivelor de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că instanţele de fond au analizat natura actului juridic dedus judecăţii în funcţie de temeiul de drept invocat de către reclamant, iar prin expunerea acestor critici, recurenta-pârâtă tinde la o cenzurare a aprecierii date de instanţa de apel mijloacelor de probă şi la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei. Administrarea probatoriului şi stabilirea situaţiei de fapt este atributul instanţei devolutive, în recurs urmărindu-se conformitatea soluţiei cu normele de drept aplicabile.

În concret, prin argumentele aduse recurenta solicită instanţei de recurs să statueze asupra cauzei ca atare, judecând în fond, şi nu doar să verifice decizia din apel în ce priveşte modul de aplicare a legii.

Întinderea controlului judiciar este condiţionată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs şi de limitele conferite de dispoziţiile legale, iar simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, nu pot constitui obiectul analizei instanţei de recurs în raport de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Totodată, Înalta Curte observă că trimiterile recurentei-pârâte la prevederile art. 1445 şi urm. şi art. 1114-1115 C. civ. referitoare la solidaritatea obligaţiilor, reluând criticile susţinute prin cererea de apel, au fost făcute în scopul de a repune în discuţie situaţia de fapt stabilită de instanţa de fond şi confirmată de instanţa de apel, ceea ce nu mai este permis în această etapă procesuală, astfel cum s-a reţinut anterior. Aşa fiind, în lipsa unor argumente care să releve încălcarea sau aplicarea greşită a unor dispoziţii de drept material în judecata apelului, reevaluarea circumstanţelor de fapt considerate relevante nu se integrează controlului de legalitate realizat în etapa procesuală a recursului.

În fine, critica recurentei-pârâte privind încălcarea normelor de procedură prevăzute de art. 7 şi art. 9 C. proc. civ., a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, încadrată în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., nu va fi reţinută.

Înalta Curte reţine că instanţa a fost învestită de către reclamantă cu o cerere de chemare în judecată întemeiată pe dispoziţiile art. 2321 C. civ., privind scrisoarea de garanţie autonomă. Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ.: "obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor" aşa încât, nu se poate reţine încălcarea principiului disponibilităţii.

Mai mult, din încheierea de şedinţă de la data de 8 septembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, rezultă că deşi reclamanta a arătat încă o dată că temeiul de drept al actului juridic supus judecăţii este o scrisoare de garanţie autonomă, pârâţii au susţinut că natura juridică a actului dedus judecăţii este o fideiusiune.

Faţă de faptul că instanţa de apel a analizat aspectele invocate atât cu privire la garanţia autonomă, cât şi cu privire la fideiusiune, arătând diferenţierea esenţială între cele două instituţii juridice, Înalta Curte constată că instanţa de prim control judiciar nu a încălcat nicio dispoziţie procedurală în activitatea sa de judecare a apelurilor, iar decizia recurată respectă normele de procedură aplicabile căii de atac a apelului, reglementate de dispoziţiile art. 466-art. 482 C. proc. civ., ceea ce conduce la înlăturarea criticilor formulate de către recurentă referitoare la încălcarea normelor de procedură prevăzute de art. 7 şi art. 9 C. proc. civ. şi încadrate în motivul de nelagalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, conform art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă E. împotriva deciziei civile nr. 2014 din 26 noiembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a Civilă.

Faţă de soluţia de respingere a recursului, în temeiul art. 494, raportat la art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va obliga recurenta-pârâtă E. la plata către intimata-reclamantă A. S.A. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 52.567,27 RON, reprezentând onorariu avocat, conform dovezilor aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă E. împotriva deciziei civile nr. 2014 din 26 noiembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a Civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă E. la plata către intimata-reclamantă A. S.A. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 52.567,27 RON.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 februarie 2023.