Jurisdictional conflict between common civil and insolvency courts over lease termination claims under Law No. 85/2014

Şedinţa publică din data de 18 octombrie 2022

Asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă, la data de 18.02.2021, reclamanta S.C. A. S.R.L., prin administrator special B. şi administratorul judiciar C.. a solicitat instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtei D. S.A. la plata sumei de 293.434,79 RON, reprezentând debit restant, ca urmare a ridicării utilajelor ce au făcut obiectul contractelor de leasing nr. x.

A solicitat, totodată, obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 194 şi următoarele C. proc. civ., art. 451 C. proc. civ., dispoziţiile art. 4 alin. (4), art. 41, art. 45 alin. (1) lit. r) şi alin. (2), art. 115 şi următoarele, art. 123 alin. (11), art. 139 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, prevederile art. 1345 şi art. 1640 C. civ.

2. Prin sentinţa civilă nr. 2379/27.04.2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă, în dosarul nr. x/2020, s-a respins ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârâtă şi a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta D. S.A. având ca obiect solicitarea reclamantei de obligare a pârâtei la plata sumei de 293.434,79 RON, cu titlu de debit restant, ca urmare a ridicării utilajelor ce au făcut obiectul contractelor de leasing, în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză. Prin hotărâre s-a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamanta-debitoare a sumei de 293.434,79 RON, reprezentând diferenţa între valoarea bunurilor predate şi creanţa înscrisă la masa credală.

3. Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel pârâta.

Prin decizia civilă nr. 1929A din 25 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a admis apelul formulat de pârâta D. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 2379 din 27 aprilie 2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă, în dosarul nr. x/2020. A fost schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul că s-a respins acţiunea ca neîntemeiată. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

4. La data de 25 februarie 2022, reclamanta A. S.R.L., prin administrator special B. şi prin administrator judiciar C.. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1929A din 25 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

Subsumat motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că hotărârea atacată conţine motive contradictorii sau motive străine de natura cauzei.

În acest sens, s-a învederat că, instanţa de apel, în mod nelegal, a reţinut, pe de o parte că apelanta nu şi-a mărit în mod nejustificat patrimoniul cu suma de 293.434 RON, reprezentând diferenţa între valoarea de piaţă stabilită de un expert independent şi valoarea creanţei înscrise în tabelul preliminar, ci în temeiul prevederilor art. 123 alin. (11) lit. (b) din Legea nr. 85/2014 care o îndreptăţesc să obţină de la utilizator ratele scadente neachitate, penalităţile de întârziere calculate conform clauzelor contractuale, precum şi sumele reprezentând rate de facturat până la finalizarea contractului, dar şi posibilitatea de a reintra în posesia bunurilor ce au făcut obiectul contractelor, însă pe de altă parte tot instanţa de apel reţine faptul că dispoziţiile art. 123 alin. (11) lit. b) din Legea nr. 85/2014 nu s-ar aplica în cazul contractelor denunţate de către finanţator în temeiul art. 123 alin. (12) din Legea insolventei, iar în caz de denunţare a contractelor de leasing efectele sunt cele menţionate la alin. (4) al art. 123 din lege, care dau dreptul la o acţiune în despăgubire ce poate fi introdusă de către cocontractant împotriva debitorului, drepturi care se vor plăti acestuia în conformitate cu dispoziţiile art. 161 pct. 4, pe baza hotărârii în temeiul căreia i-au fost recunoscute.

Recurenta-reclamantă a susţinut că decizia recurată conţine şi motive străine de natura cauzei. Astfel, instanţa de apel a reţinut că, prima instanţă omite un fapt esenţial, şi anume că debitoarea nu a plătit ratele de leasing la scadenţă şi nici nu are disponibilităţi băneşti pentru a face plata integrală a tuturor costurilor şi a valorii reziduale pentru a putea pretinde că a fost păgubită prin nerespectarea dreptului de a deveni proprietar.

În opinia recurentei, denunţarea contractelor de leasing, în temeiul dispoziţiilor art. 123 alin. (12) din Legea nr. 85/2014 s-a efectuat prin simpla voinţa a finanţatorului, respectiv prin transmiterea de către finanţator a notificării de denunţare nr. x/26.02.2020, indiferent dacă respectivele contracte de leasing înregistrau restanţe, erau cu plăţile la zi sau erau executate în mare măsură.

Astfel, chiar daca o societate îşi indeplineşte toate obligaţiile prevăzute în contractul de leasing, este cu ratele contractuale la zi si are nevoie de bunurile respective pentru a se reorganiza şi a-şi desfăşura activitatea curentă, Legea nr. 85/2014 dă posibilitatea finanţatorilor să denunţe respectivele contracte de leasing în momentul deschiderii procedurii insolvenţei şi să recupereze bunurile ce fac obiectul acelor contracte, societatea intrată în insolvenţă neputându-se opune acestei denunţări, fiind obligată să restituie respectivele bunuri.

Cu privire la argumentul instanţei de apel potrivit căruia debitoarea, prin administratorul special şi prin administratorul judiciar, ar fi fost de acord cu restituirea bunurilor către apelantă, recurenta-pârâtă a subliniat că această afirmaţie este nejustificată, în condiţiile în care, în cazul în care finanţatorul denunţă contractul de leasing în temeiul art. 123 alin. (12) din Legea nr. 85/2014, legiuitorul a prevăzut la art. 123 alin. (11) din Legea nr. 85/2014, ca acesta să poată să opteze fie pentru transferul proprietăţii asupra bunurilor ce fac obiectul contractului de leasing, către debitor, fie pentru recuperarea bunurilor ce fac obiectul material al contractului de leasing.

În acest sens, s-a învederat că debitorul nu a dorit să restituie bunurile respective, dar nu a avut alternativă, finanţatorul denunţând contractele de leasing şi solicitând restituirea bunurilor.

O altă critică invocată de recurentă se referă la faptul că instanaţa de apel omite faptul că legea obligă debitoarea să restituie acele bunuri, indiferent dacă sunt necesare sau utile planului de reorganizare, atât timp cât finanţatorul a denunţat contractele de leasing în temeiul art. 123 alin. (12) din Legea nr. 85/2014 şi optează pentru recuperarea bunurilor în temeiul art. 123 alin. (11) lit. b) din legea insolvenţei, astfel cum a procedat D. S.A. prin notificarea nr. x/26.02.2020.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a pronunţat decizia recurată cu ignorarea faptului că cererea de chemare în judecată are ca temei dispoziţiile art. 4 alin. (4), art. 41 din Legea nr. 85/2014, art. 45 alin. (1) lit. r) şi alin. (2). art, 115 si următoarele din Legea nr. 85/2014, art. 123 alin. (11), art. 139 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă coroborat cu art. 1345 C. civ. si art. 194 şi următoarele din C. proc. civ.

În consecinţă, recurenta a subliniat că acţiunea a fost întemeiată, în principal, pe dispoziţiile Legii nr. 85/2014, iar, în subsidiar, pe dispoziţiile art. 1345 C. civ. referitoare la îmbogăţirea fără justă cauză.

Totodată, s-a arătat că, instanţa de apel, cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale a reţinut că prevederile art. 123 alin. (11) din Legea nr. 85/2014 nu sunt aplicabile în cazul denunţării contractelor de leasing în temeiul dispoziţiilor art. 123 alin. (12) din Legea nr. 85/2014, susţinând că în caz de denunţare, efectele ar fi cele menţionate la alin. (4) al art. 123 din Legea nr. 85/2014.

Recurenta a mai susţinut că instanţa de apel a interpretat şi aplicat dispoziţiile art. 123 alin. (11) lit. (b) din Legea nr. 85/2014 fără a ţine cont de faptul că acestea trebuie interpretate şi aplicate în concordanţă cu dispoziţiile literei precedente a aceluiaşi alineat, respectiv lit. (a) alin. (11) din art. 123 care se coroborează cu dispoziţiile art. 159 alin. (2) si cu toate celelalte prevederi şi principii din Legea insolventei nr. 85/2014, inclusiv cu principiilor prevăzute de art. 4 din respectiva lege.

În aceste condiţii, instanţa de apel, încălcând şi aplicând greşit dispoziţiile Legii nr. 85/2014, a reţinut că evaluarea efectuată de către expertul evaluator potrivit dispoziţiilor art. 123 alin. (11) lit. (b) din Legea nr. 85/2014 are un carcater estimativ şi are ca scop doar cuantificarea provizorie a creanţei finanţatorului în vederea înscrierii la masa credală, însă valoarea creanţei poate fi modificată, actualizată în cursul procedurii.

Mai mult, s-a arătat că instanţa de apel a aplicat în mod greşit legea, considerând că dispoziţiile art. 123 alin. (11) lit. (b) din Legea nr. 85/2014 nu prevăd niciun drept de creanţă al debitorului asupra diferenţei dintre valoarea estimată a bunurilor şi cuantumul creanţei.

Recurenta subliniază că este greşită şi că nu poate fi acceptată o interpretare şi aplicare a Legii nr. 85/2014 în sensul că societăţile de leasing (finanţatorii) ar avea posibilitatea să denunţe contractele de leasing în baza dispoziţiilor art. 123 alin. (12) din lege şi să le fie restituite bunuri în temeiul art. 123 alin. (11) lit. b) din lege având o valoare de piaţă cu mult peste valoarea creanţelor lor ramase neachitate, fără ca acestea să fie obligate să restituie diferenţa de valoare.

Intimata-pârâtă D. S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei recurate ca fiind legală şi temeinică.

Analizând recursul declarat, în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi a temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte reţine următoarele considerente:

Recurenta a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor subsumate motivului de casare prevăzut la punctul 6, recurenta a susţinut că hotărârea atacată conţine motive contradictorii şi străine de natura cauzei. A evidenţiat aceasta incongruenţa considerentelor expuse de instanţa de apel în argumentarea neaplicării dispoziţiilor art. 123 alin. (11) lit. (b) din Legea nr. 85/2014 în situaţia contractelor denunţate de finanţator în temeiul art. 123 alin. (12) din aceeaşi lege. De asemenea, au fost relevate şi motivele străine de natura cauzei referitoare la omisiunea reclamantei cu privire la neplata ratelor de leasing scadente şi la lipsa disponibilităţilor băneşti pentru achitarea valorii reziduale.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a învederat că instanţa de apel a soluţionat cauza cu ignorarea temeiul de drept invocat prin cererea de chemare în judecată, respectiv dispoziţiile art. 4 alin. (4), art. 41, art. 45 alin. (1) lit. r) şi alin. (2), art. 115 şi următoarele, art. 123 alin. (11), art. 139 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolventei si de insolventa, şi pe prevederile art. 1345 şi art. 1640 C. civ.

A subliniat aceasta că cererea de chemare în judecată a fost întemeiată în principal pe dispoziţiile Legii nr. 85/2014 şi în subsidiar pe dispoziţiile art. 1345 C. civ..

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 489 alin. (3) C. proc. civ., a invocat motivele de casare de ordine publică, prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., cu referire la aspectele de competenţă, normele procedurale aplicabile şi considerentele ataşate de instanţa de apel acestora.

Prioritar, reţinând că decizia instanţei de apel a fost criticată atât prin prisma motivelor de casare prevăzute de 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., cât şi a celor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanţa de recurs constată că evaluarea aplicării greşite a normelor de drept material, astfel cum a fost critica dedusă de recurentă, se va realiza numai în situaţia constatării netemeiniciei motivelor de recurs de la punctele 5 şi 6.

De vreme ce motivele de recurs invocate, prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6, vizează încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, respectiv a normelor de competenţă şi a conţinutului considerentelor, prin raportare la dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C .proc. civ., existenţa motivelor contradictorii şi lipsa, în mod esenţial, a unor repere necesare a face actul de procedură explicit şi inteligibil pentru părţi ori pentru instanţa care exercită un control de legalitate asupra acesteia, imprimă deciziei un viciu de legalitate încadrat în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., astfel că nu se mai impune analizarea motivelor de casare prevăzute la punctul 8.

Instanţa de recurs va analiza împreună motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., date fiind considerentele redate de instanţa de apel relative la normele de competenţă incidente în cauză.

În acord cu dispoziţiile constituţionale şi rigorile impuse unui proces echitabil, regăsite expres şi în dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., Înalta Curte reţine că hotărârea instanţei trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia pronunţată în cauză, într-o manieră care să creeze transparenţă asupra raţionamentului judiciar care o fundamentează.

De asemenea, motivarea este de esenţa hotărârilor, înlătură arbitrariul şi face posibil controlul judiciar. Motivarea trebuie să fie clară, precisă şi necontradictorie, astfel încât din ea să rezulte justeţea soluţiei pronunţate.

O motivare necorespunzătoare poate atrage nulitatea hotărârii. Astfel, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se poate cere casarea unei hotărâri când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura cauzei.

Din perspectiva motivării în drept, această obligaţie este îndeplinită de instanţă dacă în cuprinsul motivării se regăsesc transpuse textele de lege a căror aplicare şi interpretare este explicată în cuprinsul hotărârii sau dacă instanţa identifică cu rigoare instituţia juridică de drept material pe baza căreia soluţionează raportul juridic litigios din cauză.

Transpunând aceste exigenţe în examenul deciziei recurate, Înalta Curte constată că, în motivare, instanţa de apel reţine că hotărârea atacată a fost pronunţată de judecătorul-sindic într-un dosar asociat dosarului de insolvenţă privind societatea debitoare S.C. A. S.R.L. şi că, în cadrul dezbaterilor pe fond de la termenul de judecată din 21.10.2021, apelanta D. S.A. a susţinut necompetenţa materială procesuală a secţiei a VII -a Civilă a Tribunalului Bucureşti în soluţionarea pe fond a cauzei, apreciind că aceasta aparţine secţiei a VI-a Civilă, secţie civilă specializată în litigii cu profesioniştii.

În continuare, cât priveşte chestiunea competenţei materiale procesuale în soluţionarea acţiunii în pretenţii întemeiată pe dispoziţiile art. 1345 şi urm. din C. civ. - îmbogăţire fără justă cauză -, instanţa de apel arată că, deşi reprezintă o problemă de ordine publică (art. 129 alin. (2)1 C. proc. civ.), atât timp cât excepţia de necompetentă procesuală a instanţei nu a fost invocată cu respectarea dispoziţiilor legale, mai precis la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa instanţei de fond şi pot pune concluzii, conform art. 130 alin. (2)2 C. proc. civ., în temeiul concepţiei noului C. proc. civ. aplicabil, instanţa a fost legal învestită.

Cu toate acestea, instanţa de apel, învederează că, în opinia sa, reclamanta debitoare A. S.R.L. a învestit instanţa de judecată cu o acţiune civilă de drept comun aflată în competenţa materială procesuală a secţiei civile pentru litigii cu profesioniştii a Tribunalului, neavând nici o relevanţă împrejurarea că reclamanta este o societate aflată în procedura insolvenţei reglementată de Legea nr. 85/2014, întrucât, în discuţie nu sunt chestiuni legate de tabelul preliminar, tabelul definitiv, măsuri ale administratorului judiciar contestate de către creditori, etc.

În continuarea argumentării sale, instanţa de apel arată că, în speţă, reclamanta debitoare aflată în procedura insolvenţei, prin administratorul special şi administratorul judiciar pretinde de la pârâtă recuperarea sumei de 293.434,79 RON, în temeiul unei acţiuni de îmbogăţire fără justă cauză reglementată de prevederile art. 1345- 1348 C. civ. şi concluzionează că aceste acţiuni sunt de competenţa secţiei civile de drept comun, nu a celei specializate în procedura insolvenţei şi falimentului societăţilor comerciale.

Dezvoltând motivele pentru care a stabilit că cererea de chemare în judecată este neîntemeiată, instanţa de apel a făcut o analiză detaliată a dispoziţiilor art. 123 alin. (3) teza a II-a, alin. (11) lit. a) şi b), alin. (12) din Legea nr. 85/2014 şi a modului de aplicarea a acestora în procedura insolvenţei debitoarei din prezenta cauză, statuând că dispoziţiile art. 123 alin. (11) lit. b) din Legea nr. 85/2014, care se referă la ipoteza rezilierii contractelor de leasing, este inaplicabilă în cauză, aplicabile fiind dispoziţiile art. 123 alin. (12) din Legea 85/2014. A reţinut totuşi că modalitatea de înscriere a creanţei în tabelul preliminar nu a fost contestată nici de către administratorul special al societăţii debitoare, nici de către un alt creditor. A conchis prima instanţă de control judiciar arătând că, în speţă, cauza justă a creanţei pretinsă de creditoare rezidă în clauzele contractului de leasing şi în prevederile Legii nr. 85/2014.

În finalul considerentelor, reţinând că judecătorul-sindic a pronunţat o hotărâre într-o cauză civilă de drept comun (aşa cum este actio de in rem verso), instanţa de apel a concluzionat în sensul că hotărârea este supusă căii de atac a recursului, în 30 de zile de la comunicare. Comunicarea deciziei s-a realizat prin Buletinul procedurilor de insolvenţă.

Rezultă din cele expuse mai sus, că instanţa de apel constată pe de o parte, că prima instanţă a fost legal învestită cu soluţionarea cauzei, atât timp cât excepţia de necompetentă procesuală a instanţei nu a fost invocată cu respectarea dispoziţiilor legale, mai precis la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa instanţei de fond şi pot pune concluzii, conform art. 130 alin. (2)2 C. proc. civ., ceea ce presupune că în mod legal a fost aceasta soluţionată de secţia a VII-a Civilă a Tribunalului Bucureşti, respectiv de judecătorul - sindic. Iar, pe de altă parte, reţinând că reclamanta debitoare aflată în procedura insolvenţei, prin administratorul special şi administratorul judiciar pretinde de la pârâtă recuperarea sumei de 293.434,79 RON, în temeiul unei acţiuni de îmbogăţire fără justă cauză reglementată de prevederile art. 1345- 1348 C. civ., instanţa de apel statuează că o astfel de acţiune este o acţiune civilă de drept comun ce intră în competenţa materială procesuală a secţiei civile pentru litigii cu profesionişti a Tribunalului.

Raţionamentul instanţei de apel în ceea ce priveşte competenta de soluţionare a cauzei este contradictoriu şi, în egală măsură, încalcă art. 342 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, potrivit cărora dispoziţiile acestei legi se completează, în măsura în care nu contravin, cu cele ale C. proc. civ. şi ale C. civ., precum şi dispoziţiile art. 45 alin. (1) lit. r) din Legea nr. 85/2014, care stabilesc că judecătorul-sindic poate avea şi alte atribuţii prevăzute de lege, în afara celor reglementate la lit. a)-q) ale aceluiaşi alineat.

Ignorând aceste dispoziţii legale, instanţa de apel s-a raportat greşit la prima instanţă competentă care a soluţionat cauza, la cauza juridică şi temeiul de drept invocate de recurenta-reclamantă, ceea ce a determinat şi stabilirea eronată a competenţei materiale procesuale în apel.

Sub acest aspect, trebuie menţionat că instanţa de apel, contrar obligaţiilor sale legale, nu a clarificat care sunt normele de competenţă materială procesuală aplicate în apel, de vreme ce a constatat că în mod legal cauza a fost soluţionată de secţia a VII-a Civilă a Tribunalului Bucureşti, respectiv de judecătorul - sindic. Dimpotrivă, menţionând că o astfel de acţiune este o acţiune civilă de drept comun ce intră în competenţa materială procesuală a secţiei civile pentru litigii cu profesioniştii a Tribunalului, instanţa de apel a creat o vădită stare de echivoc încălcând, în esenţă, rolul său în funcţia concretă de realizare a justiţiei.

În mod similar procedează instanţa de apel şi în dezlegarea chestiunilor de drept cu soluţionarea cărora a fost sesizată, reţinând că cererea reclamantei de recuperare a sumei de 293.434,79 RON, întemeiată pe dispoziţiile art. 1345- 1348 C. civ., este o acţiune civilă de drept comun, însă în examinarea argumentelor părţilor expune o analiză detaliată a dispoziţiilor legale privitoare la temeiul înscrierii creditorului la masa credală a debitorului în situaţia denunţării contractelor de leasing de către finanţator, la ordinea de prioritate prevăzută de art. 159 alin. (1) pct. 3 din Legea nr. 85/2014, la rolul evaluării efectuate de expertul evaluator în condiţiile art. 123 alin. (11) lit. b) din Legea nr. 85/2014 şi la justa cauză a măririi patrimoniului creditorului, care rezidă în clauzele contractului de leasing şi în prevederile Legii nr. 85/2014.

Totodată, stabilirea fermă a temeiului de drept al cererii de chemare în judecată determină fundamental regimul juridic al acţiunii. Or, din decizia recurată nu rezultă considerentele pentru care instanţa de apel a reţinut ca temei de drept doar dispoziţiile art. 1345- 1348 C. civ., însă argumentele expuse relevă o analiză profundă a normelor din Legea nr. 85/2014, respectiv art. 123 alin. (3) teza a II-a, alin. (11) lit. a) şi b), alin. (12) din Legea nr. 85/2014.

Această rezolvare neclară a cauzei, sub aspectul fundamentului juridic considerat de instanţa de apel, imprimă un caracter echivoc întregii cauze, ceea ce a determinat şi aplicarea incorectă a normelor privind competenţa instanţei, raţionamentul instanţei de apel fiind insuficient bazat pe interpretarea şi aplicarea normelor de drept incidente în cauză.

Faţă de considerentele expuse mai sus şi reţinând că motivarea hotărârii judecătoreşti cu respectarea exigenţelor stabilite de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., constituie o puternică garanţie a imparţialităţii instanţei şi a calităţii actului de justiţie, o condiţie a procesului echitabil, precum şi o premisă a exercitării de către instanţa de control judiciar a controlului de legalitate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constată că fiind fondate criticile de nelegalitate circumscrise motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.

Instanţa de recurs constată că nu poate evalua aplicarea greşită a normelor de drept material, astfel cum a fost critica formulată de recurentă, de vreme ce analiza motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 a relevat existenţa unor vicii de nelegalitate a deciziei recurate.

În consecinţă, temeiul art. 497 C. proc. civ., va admite recursul formulat de reclamanta A. S.R.L împotriva deciziei civile nr. 1929A din 25 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă iar hotărârea atacată va fi casată, cauza urmând a fi trimisă spre o nouă judecată instanţei de apel.

Instanţa de apel va avea în vedere natura acţiunii, care este aferentă procedurii insolvenţei, fiind indisolubil legată de creanţele creditorilor născute în legătură cu desfăşurarea acestei proceduri, precum şi caracterul unitar al procedurii insolvenţei, a cărei soluţionare nu poate fi divizată, fapt ce atrage incidenţa dispoziţiilor art. 45 alin. (1) lit. r) din Legea nr. 85/2014.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., prin administrator special B. şi prin administrator judiciar C.. împotriva deciziei civile nr. 1929A din 25 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pe care o casează şi trimite cauza spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 octombrie 2022.