Both parties' cassation appeals annulled for relying on factual merits rather than statutory grounds; appellate awards on loss-of-use stand.

Şedinţa publică din data de 18 octombrie 2022

Deliberând asupra recursurilor formulate în cauză, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

1. La data de 30 mai 2019, reclamanta Administraţia Fondului Imobiliar a chemat în judecată pe pârâta A. S.A., solicitând obligarea acesteia la plata: sumei de 590.605,99 RON, cu titlu de majorări de întârziere calculate la debitele câştigate prin sentinţa civilă nr. 1148 din 6 februarie 2017 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, pentru perioada mai 2016 - ianuarie 2019; sumei de 33.755,03 RON, cu titlu de chirie aferentă perioadei mai 2016 - 06.02.2017; sumei de 143.447,13 RON, cu titlu de majorări de întârziere aferente sumei solicitate cu titlu de chirie pentru perioada mai 2016 - 06.02.2017 şi pentru perioada mai 2016 - ianuarie 2019; sumei de 6.708,45 RON, cu titlu de TVA aferentă chiriei solicitate pentru perioada mai 2016 - 06.02.2017; sumei de 1.915,95 RON, cu titlu de majorări de întârziere aferente TVA, calculate pentru perioada mai 2016 - ianuarie 2019; sumei de 51.615,46 RON, cu titlu de contravaloare a lipsei de folosinţă aferentă perioadei 07.02.2017 - 04.04.2018; sumei de 8.702,46 RON, cu titlu de majorări de întârziere aferente sumei solicitate cu titlu de contravaloare a lipsei de folosinţă pentru perioada 07.02.2017 - 04.04.2018, calculate pentru perioada februarie 2017 - ianuarie 2019; sumei de 9.804,98 RON, cu titlu de TVA aferentă sumei solicitate cu titlu de contravaloare a lipsei de folosinţă pentru perioada 07.02.2017 - 04.04.2018; sumei de 1.653,29 RON, cu titlu de majorări de întârziere aferente sumei solicitate cu titlu de TVA pentru suma solicitată cu titlu de contravaloare a lipsei de folosinţă pentru perioada 07.02.2017 - 04.04.2018; precum şi dobânda legală aferentă debitelor principale solicitate cu titlu de chirie, contravaloare lipsă de folosinţă, TVA, calculată de la data scadentă a fiecărei luni, respectiv ultima zi a lunii, până la achitarea integrală a debitelor principale.

Cererea a fost înregistrată iniţial, la data de 31 mai 2019 pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, sub nr. x/2019, iar ca efect al declinatorului de competenţă pronunţat de această instanţă, prin sentinţa civilă nr. 10156 din 10 octombrie 2019, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la data de 16 decembrie 2019, sub acelaşi număr.

2. Prin sentinţa civila nr. 193 din 12 februarie 2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Administraţia Fondului Imobiliar în contradictoriu cu pârâta A. S.A.

A fost obligată pârâta să plătească reclamantei dobânda legală penalizatoare prevăzută de art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011 aferentă sumelor de 115.634,67 RON şi 27.162,43 RON, calculată începând cu data de 1.05.2016 până la data de 31.01.2019, suma de 33.755,03 RON, cu titlu de chirie aferentă perioadei 01.05.2016 - 06.02.2017, suma de 6.708,45 RON, cu titlu de TVA pentru perioada 01.05.2016 - 06.02.2017, precum şi dobânda legală penalizatoare prevăzută de art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011 aferentă sumelor solicitate cu titlu de chirie şi TVA în perioada 01.05.2016 - 06.02.2017, începând cu data scadenţei fiecărei chirii şi sume pretinse cu titlu de TVA, respectiv ultima zi a lunii pentru care sunt solicitate, până la achitarea integrală a sumelor pretinse cu titlu de chirie şi TVA.

Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel atât reclamanta, cât şi pârâta.

3. Prin decizia nr. 530 din 23 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul pârâtei A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 193 din 12 februarie 2020 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Prin aceeaşi decizie, s-a admis apelul reclamantei Administraţia Fondului Imobiliar împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că, pe fond a dispus obligarea pârâtei la plata dobânzii legale penalizatoare prevăzute de art. 3 alin. (2) din O.G nr. 13/2011 aferentă sumelor de 115.634,67 RON şi 27.162,43 RON, începând cu 01.05.2016 până la achitarea debitului.

A fost obligată pârâta la plata sumei de 48.926,18 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pentru perioada 07.02.2017-09.03.2018. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.

4. Reclamanta Administraţia Fondului Imobiliar a formulat cerere de completare a deciziei civile nr. 530 din 23 martie2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Prin decizia nr. 1671 din 26 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a admis în parte cererea de completare a deciziei civile nr. 530 din 23.03.2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în sensul că s-a dispus obligarea pârâtei A. S.A. la plata dobânzii legale aferente sumei de 48.926,18 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă, de la data scadenţei fiecărei luni din perioada 07.02.2017-09.03.2018 şi până la achitare.

5. Împotriva deciziei nr. 530 din 23 martie 2021 şi a deciziei nr. 1671 din 26 octombrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, au declarat recurs reclamanta Administraţia Fondului Imobiliar şi pârâta A. S.A.

Recursurile reclamantei Administraţia Fondului Imobiliar

Cu privire la recursul declarat împotriva deciziei nr. 530 din 23 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi care a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea în parte a deciziei recurate, iar în rejudecare să se dispună admiterea pretenţiilor pentru perioada 09.03.2018-04.04.2018 având ca obiect contravaloarea lipsei folosinţă, TVA, precum şi majorări privind contravaloarea lipsei de folosinţă şi TVA sau dobânda legală, în subsidiar, până la data plăţii.

Recurenta-reclamantă a susţinut că adresa nr. x/9.03.2018, emisă de către pârâtă, nu constituie o punere în întârziere, instanţa de apel făcând greşita aplicare a normelor de drept material prin calificarea acesteia ca notificare de predare a spaţiului. Prin urmare, s-a învederat că, în mod nelegal, instanţa de apel a reţinut că reclamanta a fost pusă în întârziere începând cu această dată şi că pârâta nu datorează contravaloarea lipsei de folosinţa pentru perioada 09.03.2018-04.04.2018.

Referitor la recursul formulat împotriva deciziei nr. 1671 din 26 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi care a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea în partea a deciziei recurate, cu consecinţa retrimiterii cauzei la instanţa de apel pentru rejudecarea parţială a cererii de completare, în sensul admiterii şi a capătului de cerere de obligare a pârâtei A. S.A. la plata de TVA aferentă contravalorii lipsei de folosinţă şi a majorărilor de întârziere TVA la contravaloarea lipsei de folosinţă a spaţiului.

S-a învederat că pârâta a beneficiat de o prestaţie din partea instituţiei reclamante, respectiv aceasta a utilizat, fără titlu, un spaţiu comercial ce face parte din fondul imobiliar de stat pe care Administraţia Fondului Imobiliar îl are în administrare. În acest context, recurenta-reclamantă apreciază că este îndreptăţită să solicite obligarea pârâtei şi la plata TVA-ului calculat la contravaloarea lipsei de folosinţă, cu atât mai mult cu cât sumele încasate de către instituţia reclamantă cu titlu de chirii sau contravaloare folosinţă spaţiu au caracter de venituri bugetare.

A invocat prevederile art. 183 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, privitor la aplicarea majorărilor de întârziere în cazul obligaţiilor fiscale datorate bugetelor locale, aşa cum este taxa pe valoarea adăugată.

Recursurile pârâtei A. S.A.

Cu privire la recursul declarat împotriva deciziei nr. 530 din 23 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi care a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea în parte a deciziei recurate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

Subsumat motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material ce reglementează răspunderea civilă delictuală şi întinderea reparaţiei prejudiciului în cazul răspunderii delictuale, potrivit prevederilor art. 1349, art. 1357 şi art. 1385 C. civ., coroborat cu art. 6 din HCGMB nr. 32/2007.

Recurenta-pârâtă a precizat că nu datorează despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a spaţiului. În subsidiar, în ipoteza în care s-ar reţine că datorează reclamantei astfel de despăgubiri, a susţinut că acestea nu pot fi cuantificate în raport cu prevederile HGCMB nr. 32/2007 în temeiul cărora au fost întocmite lunar fişele de calcul, ci eventual în baza prevederilor ce reglementează răspunderea civilă delictuală, materie în care se aplică principiul reparării integrale a prejudiciului. În consecinţă, recurenta contestat raţionamentul instanţei de apel care a stat la baza pronunţării deciziei recurate prin care a fost obligată pârâta la plata sumei de 48.926 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pentru perioada 07.02.2017 - 09.03.2018.

De asemenea, recurenta a susţinut că prejudiciul nu a fost dovedit, nefiind probată existenţa niciunei oferte de închiriere a spaţiului, care era într-o stare avansată de degradare, astfel că nu s-a probat posibilitatea încasării unei chirii pentru acest spaţiu, de la un chiriaş de bună-credinţă.

În continuare, s-au prezentat argumente cu privire la nedovedirea culpei pârâtei rezultată din starea improprie a spaţiului închiriat sau din pretinsul refuz de predarea a acestuia şi împiedicarea folosinţei lui de către reclamantă.

În final, s-a susţinut că pentru stabilirea venitului pe care l-ar fi putut obţine reclamanta în urma valorificării spaţiului de care a fost lipsită, se impunea administrarea probei cu expertiză evaluatorie, probă imperios necesară, pe care însă reclamanta nu a solicitat-o.

În ceea ce priveşte recursul formulat împotriva deciziei nr. 1671 din 26 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi care a fost întemeiat în drept tot pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea în parte a deciziei recurate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

În motivarea acestui recurs, recurenta-pârâtă a susţinut că Înalta Curte, urmare a admiterii recursului formulat împotriva deciziei nr. 530/2021, va trebui să analizeze şi soluţia instanţei de apel privitoare la cererea accesorie referitoare la plata dobânzii legale penalizatoare, cerere admisă ulterior de instanţa de apel, prin admiterea cererii de completare a hotărârii, având în vedere criticile formulate cu privire la obligarea sa la plata sumei de 48.926 RON.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a invocat nerespectarea dispoziţiilor art. 1349, art. 1357 şi art. 1385 C. civ. raportat la art. 6 din HCGMBnr. 32/2017, arătând că, deşi s-a reţinut că nu datorează TVA, totuşi a fost obligată la plata dobânzii legale aferente sumei de 48.926,48 de RON.

Recurenta-reclamantă Administraţia Fondului Imobiliar a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursurilor declarate de pârâtă.

Totodată, a formulat întâmpinare şi recurenta-pârâtă prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului declarat împotriva deciziei nr. 1671/2021, iar cu privire la recursul promovat împotriva deciziei nr. 530/23.03.2021 a invocat excepţia nulităţii, raportat la faptul că argumentele invocate de reclamantă nu se încadrează în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acesta fiind invocat în mod formal.

Instanţa supremă, la termenul de judecată din 18.10.2022, din oficiu, a invocat excepţia nulităţii recursurilor declarate de recurente împotriva celor două decizii.

Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., a luat în examinare, cu prioritate, excepţia nulităţii căilor extraordinare de atac, urmând a anula recursurile, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Conform dispoziţiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Alin. (3) al aceluiaşi articol stipulează că menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c) - e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii.

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care criticile invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurentele formulează critici de nelegalitate ale hotărârilor atacate şi arată în ce constau greşelile de judecată săvârşite de instanţă, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. Aceasta întrucât recursul nu este o cale de atac devolutivă, iar autorul acestuia trebuie să invoce motivele în tiparele prestabilite de lege.

Se constată că recurenta-reclamantă, în susţinerea recursurilor promovate, a indicat formal dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fără a arăta în concret în ce constă nelegalitatea deciziilor recurate.

Cu privire la recursul formulat împotriva deciziei nr. 530 din 23 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, recurenta-reclamantă, Administraţia Fondului Imobiliar, a susţinut că instanţa de apel a calificat greşit adresa nr. x/04.04.2018 ca având valoarea juridică a unei puneri în întârziere, instanţa de apel făcând o greşită aplicare a normelor de drept material prin calificarea acesteia ca notificare de predare a spaţiului. Prin urmare, s-a învederat că, în mod nelegal, instanţa de apel a reţinut că reclamanta a fost pusă în întârziere începând cu această dată şi că pârâta nu datorează contravaloarea lipsei de folosinţa pentru perioada 09.03.2018-04.04.2018.

Înalta Curte reţine că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Prin decizia nr. 530/23.03.2021, instanţa de apel a reţinut, cu privire la prejudiciu, că acesta constă în veniturile nerealizate reprezentând chirie ce ar fi putut fi încasată de la un chiriaş de bună-credinţă, în perioada 07.02.2017-09.03.2018. În ceea ce priveşte perioada pentru care a acordat despăgubiri, instanţa a constatat că prin adresa din 09.03.2018, pârâta a fost cea care a notificat reclamanta să preia spaţiul, preluare care s-a realizat în mod efectiv la 04.04.2018, din cauze neimputabile pârâtei, astfel că reclamanta nu este îndreptăţită la despăgubiri pentru preluarea cu întârziere a spaţiului, după notificarea pârâtei cu privire la disponibilitatea predării spaţiului şi a lipsei vreunei împiedicări din partea sa în ceea ce priveşte predarea.

Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă, în susţinerea motivului de casare, nu a indicat nicio normă de drept material încălcată sau aplicată greşit de către instanţa de apel, ci s-a limitat la reiterarea susţinerilor de la instanţele de fond privind greşita calificare a adresei nr. x/9.03.2018 ca fiind o notificare de predare a spaţiului, fără însă a se identifica dispoziţia legală care să fie criticată sub aspectul încălcării sau a greşitei aplicări de către instanţa de apel.

De asemenea, criticile recurentei-reclamante trebuiau să vizeze considerentele reţinute de instanţa de apel, judecata apelului realizându-se în limitele prevăzute de actele normative incidente, instanţa reţinând că din interpretarea prevederilor art. 8 alin. (1) din O.G. nr. 27/2002 rezultă că adresa reclamantei nr. x/4.04.2018 nu poate fi calificată drept o petiţie pentru a beneficia de un termen de răspuns de 30 zile.

Or, în recurs, recurenta-reclamantă nu aduce critici cu privire la raţionamentul dezvoltat de către instanţa de apel şi care a condus la soluţia pronunţată, ci doar susţine în mod formal că instanţa de prim control judiciar a făcut o greşită aplicare a normelor de drept material, fără a putea combate în vreun fel concluziile şi considerentele reţinute de Curtea de Apel Bucureşti.

Cu privire la recursul formulat împotriva deciziei nr. 1671 din 26 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, recurenta-reclamantă a susţinut că este îndreptăţită să solicite obligarea pârâtei şi la plata TVA-ului calculat la contravaloarea lipsei de folosinţă, având în vedere că pârâta a beneficiat de o prestaţie din partea instituţiei reclamante, respectiv aceasta a utilizat, fără titlu, un spaţiu comercial ce face parte din fondul imobiliar de stat pe care Administraţia Fondului Imobiliar îl are în administrare, precum şi la plata majorărilor de întârziere calculate pentru TVA, iar temeiul legal rezidă în prevederile art. 183 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Se constată că prin decizia atacată cu recurs, instanţa a reţinut că dispoziţia legală privind aplicarea TVA-ului are în vedere operaţiunea privind închiriere a bunului imobil, or, în cauză, reclamanta a solicitat plata TVA-ului pentru contravaloarea lipsei de folosinţă a spaţiului, care, are un alt temei juridic, şi anume reprezintă daune-interese pentru fapta ilicită a pârâtei, constând în ocuparea fără titlu a imobilului, fiind, deci, inaplicabilă perceperea TVA la suma solicitată cu acest titlu.

În ceea ce priveşte majorările de întârziere solicitate pentru plata TVA-ului calculat pentru contravaloarea lipsei de folosinţă, având în vedere că instanţa de apel a constatat că pârâta nu datorează TVA pentru acest capăt de cerere, s-a concluzionat că nu datorează nici majorări de întârziere, potrivit principiului accesorium sequitur principale.

Prin urmare, Înalta Curte constată că întreaga construcţie a recursului formulat de reclamantă vizează o succesiune de fapte, afirmaţii, referitoare la plata TVA-ului calculat la contravaloarea lipsei de folosinţă şi a majorărilor de întârziere solicitate pentru TVA, cererea de recurs nefiind însă argumentată din punct de vedere juridic, în aşa fel încât să se poată reţine, măcar din oficiu, vreo critică susceptibilă de a fi încadrată în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., în limita cărora poate fi exercitat controlul judiciar în recurs. Recurenta nu a formulat nici o critică referitoare la raţionamentul instanţei de apel potrivit căruia doar conform contractului de închiriere se poate percepe preţul şi TVA, în baza normelor legale privitoare la răspunderea civilă contractuală, nu şi în cazul răspunderii civile delictuale, instanţa de apel reţinând că lipsa de folosinţă rezultând din ocuparea abuzivă a spaţiului este o faptă ilicită.

Instanţa supremă reţine că, toate aceste chestiuni invocate de reclamantă vizează aspecte de temeinicie, care nu mai pot fi repuse în discuţie în calea extraordinară de atac a recursului, unde sunt supuse controlului judiciar exclusiv aspecte de legalitate.

În consecinţă, analizând cele două recursuri ale recurentei-reclamante, se constată că aceasta nu a expus veritabile critici de nelegalitate împotriva deciziilor atacate care să poată fi circumscrise motivului de recurs invocat, ci a urmărit să obţină o nouă evaluare a fondului pretenţiilor şi a materialului probator, incompatibilă cu natura nedevolutivă a căii de atac exercitate.

În continuare, analizând recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.A. împotriva deciziei nr. 530 din 23 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, Înalta Curte constată că acesta este nul, pentru argumentele ce se vor arăta în continuare.

Recurenta-pârâtă a invocat motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material ce reglementează răspunderea civilă delictuală şi întinderea reparaţiei prejudiciului în cazul răspunderii delictuale, potrivit prevederilor art. 1349, art. 1357 şi art. 1385 C. civ., coroborat cu art. 6 din HCGMB nr. 32/2007.

În dezvoltarea argumentelor sale, recurenta-pârâtă a precizat că nu datorează despăgubiri cu titlu de lipsă de folosinţă a spaţiului, iar în subsidiar, în ipoteza în care s-ar reţine că datorează reclamantei astfel de despăgubiri, acestea nu pot fi cuantificate în raport cu prevederile HGCMB nr. 32/2007 în temeiul cărora au fost întocmite lunar fişele de calcul, ci eventual în baza prevederilor ce reglementează răspunderea civilă delictuală.

Astfel, prin aceste critici se contestă raţionamentul instanţei de apel vizând obligarea pârâtei la plata sumei de 48.926 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pentru perioada 07.02.2017 - 09.03.2018.

Analizând decizia recurată, se constată că instanţa de apel, raportându-se la modul de calcul al contravalorii lipsei de folosinţă a spaţiului în cauză, aflat în dosarul primei instanţe, a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 48.926,18 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pentru perioada 07.02.2017-09.03.2018.

Încadrate în drept în motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinerile recurentei-pârâte, deşi tind să demonstreze aplicarea greşită a criteriilor din HGCMB nr. 32/2007 cu privire la evaluarea întinderii prejudiciului, în loc de dispoziţiile de la răspunderea civilă delictuală, în concret acestea vizează întinderea prejudiciului, cuantificarea lui şi posibilitatea de determinare a întinderii, aspecte care reprezintă chestiuni de fapt. Aceste argumente relevă de realitate nemulţumirea pârâtei privind întinderea prejudiciului, susţinând că determinarea sa nu s-a realizat în concordanţă cu criteriile aplicabile în materie, fără însă a arăta, în concret, în ce constă nelegalitatea hotărârii atacate, prin raportare la soluţia pronunţată în apel şi la argumentele folosite de instanţă în fundamentarea acesteia.

În cauză, au fost criticate întinderea şi cuantificarea prejudiciului din perspectiva aplicării greşite a criteriilor din HGCMB nr. 32/2007, împrejurare care excedează cadrului procesual în care se poate efectua controlul judiciar, întrucât aceste criterii au fost folosite ca un indicator al cuantificării prejudiciului, fiind o modalitate legală de cuantificare, astfel încât, se constată că recurenta-pârâtă nu a formulat o critică propriu-zisă ce ar putea fi încadrată în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ci doar au fost reluate apărările de la fond. În plus, se constată că, deşi teoretic se indică prevederile art. 1349, art. 1357 şi art. 1385 C. civ., la momentul dezvoltării argumentelor formulate în susţinerea recursului, se invocă tot chestiuni de temeinicie.

În consecinţă, recurenta-pârâtă s-a rezumat strict la a-şi exprima nemulţumirea cu privire la cuantumul despăgubirilor acordate, aspecte ce nu pot fi analizate în această etapă procesuală, instanţa de apel fiind suverană în a aprecia, în baza probatoriului administrat, în raport cu circumstanţele cauzei, cuantumul şi întinderea prejudiciului.

Întrucât recursul este un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalităţii acesteia, instanţa de recurs, soluţionând această cale de atac, verifică dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunţată cu respectarea dispoziţiilor legale. Această analiză nu se poate realiza în lipsa indicării şi dezvoltării motivelor de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile mai sus menţionate, obligaţie care revine, sub sancţiunea nulităţii, titularului căii de atac promovate.

În continuare, recurenta-pârâtă a prezentat argumente cu privire la nedovedirea existenţei prejudiciului, culpa pârâtei rezultată din starea improprie a spaţiului închiriat sau din pretinsul refuz de predarea a spaţiului închiriat şi împiedicarea folosinţei acestuia de către reclamantă.

Înalta Curte constată că aceste critici reprezintă o reiterare a situaţiei de fapt şi a apărărilor de fond privind îndeplinirea sau nu a condiţiilor cerute de lege pentru antrenarea răspunderii civile delictuale şi, prin urmare, acestea nu reprezintă o motivare a recursului în sensul prevăzut de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., întrucât nu sunt relevate criticile de nelegalitate punctuale ale hotărârii atacate, prin evocarea greşelilor de judecată săvârşite de instanţa de apel, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 din acelaşi cod, de strictă interpretare.

Cu privire la recursul formulat împotriva deciziei nr. 1671 din 26 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, recurenta-pârâtă a susţinut că acesta este strâns legat de recursul formulat împotriva deciziei nr. 530/23.03.2021, iar instanţa supremă, în măsura în care va admite acest recurs, trebuie să pronunţe o soluţie şi cu privire la cererea accesorie referitoare la plata dobânzii legale penalizatoare, care a fost admisă ulterior de către instanţa de apel, prin decizia de completare a hotărârii.

Înalta Curte constată că susţinerile recurentei nu reprezintă motive de nelegalitate întrucât recurenta-pârâtă nu critică, în realitate, considerentele deciziei atacate, relevând doar strânsa legătură dintre soluţiile ce vizează cele două recursuri formulate de pârâtă.

Prin urmare, în lipsa unei argumentaţii care să situeze criticile formulate în sfera temeiurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., exercitarea efectivă a controlului de legalitate de către instanţa de recurs nu este posibilă, din cuprinsul susţinerilor recurentei-pârâte neputând fi desprinse elemente relevante, care să permită verificarea legalităţii deciziei recurate.

Întinderea controlului judiciar este condiţionată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs şi de limitele conferite de dispoziţiile legale, iar criticile de netemeinicie cu privire la soluţia pronunţată, la modalitatea în care au fost administrate şi analizate probele, precum şi succinta relatare a situaţiei de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanţei de recurs în raport cu dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

Din expunerea argumentelor evocate de recurente rezultă cu evidenţă că s-au readus în discuţie chestiuni de fond, care depăşesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

În alţi termeni, faţă de considerentele precedente se poate reţine că accesul la justiţie presupune şi respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea căii extraordinare de atac.

În considerarea celor ce preced, constatând că recurentele nu s-au conformat obligaţiei reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere şi inexistenţa motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., în temeiul art. 496 C. proc. civ., va anula recursurile declarate de reclamanta Administraţia Fondului Imobiliar şi de pârâta A. S.A. împotriva deciziei nr. 530 din 23 martie 2021 şi a deciziei nr. 1671 din 26 octombrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursurile declarate de reclamanta Administraţia Fondului Imobiliar şi de pârâta A. S.A. împotriva deciziei nr. 530 din 23 martie 2021 şi a deciziei nr. 1671 din 26 octombrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 octombrie 2022.