Commission payment due date determined by deed-in-satisfaction extinguishing purchase price debt for statute of limitations purposes

Şedinţa publică din data de 12 octombrie 2022

Deliberând asupra recursurilor şi subliniind, în prealabil, că potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia I civilă la 25.04.2017, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să oblige pârâtul să-i plătească suma de 450.000 euro, în echivalent în RON la cursul de schimb comunicat de B.N.R. în ziua plăţii, cu titlu de comision datorat în baza contractului din 20.08.2007 şi a dobânzii legale aferente debitului, începând cu data introducerii acţiunii şi până la achitarea acestuia, cu cheltuieli de judecată.

Prin întâmpinare, pârâtul a invocat excepţiile necompetenţei funcţionale a secţiei I Civile a tribunalului, lipsei calităţii procesuale pasive şi prescripţiei dreptului material la acţiune.

Prin încheierea din 26.09.2017, Tribunalul Timiş, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei sale funcţionale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a II-a Civile din cadrul aceluiaşi tribunal.

Prin sentinţa civilă nr. 520/PI/16.05.2018, Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi, ca o consecinţă, a respins ca prescrisă acţiunea; a respins şi cererea pârâtului de acordare a cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, reclamantul a declarat apel principal, iar pârâtul, apel incident.

Prin decizia civilă nr. 777/A/21.11.2018, Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă a respins ambele apeluri ca nefondate.

Recursurile promovate de părţi împotriva deciziei pronunţate în apel au fost admise prin decizia nr. 871/27.05.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă; în consecinţă, hotărârea atacată a fost casată, iar cauza a fost trimisă, spre o nouă judecată, instanţei de apel.

În rejudecare, Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă a pronunţat decizia civilă nr. 318/A/10.06.2021, prin care a respins apelurile ca nefondate.

Ambele părţi au recurat decizia de apel din al doilea ciclu procesual.

Prin memoriul său, recurentul-reclamant a solicitat casarea deciziei atacate, numai în ceea ce priveşte soluţia instanţei de apel dată apelului pe care l-a declarat şi reţinerea cauzei spre rejudecare.

În motivare, a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Subsumat primului motiv de casare, după prezentarea etapei procesuale anterioare, a arătat că soluţia instanţei de apel a fost dată cu încălcarea art. 6, 13, 14 alin. (5) şi (6) şi art. 22 alin. (2) C. proc. civ., întrucât temeiurile de drept avute în vedere la soluţionarea excepţiei nu au fost puse în dezbatere. În acest context, a susţinut că nu au fost puse în discuţie aspectele privind opozabilitatea contractului de cesiune, legea aplicabilă, precum şi cele privind posibilitatea invocării de către părţi sau din oficiu a acestei excepţii.

În argumentarea incidenţei celui de-al doilea motiv de nelegalitate, a arătat că decizia recurată nu cuprinde motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază, sub aspectul stabilirii momentului de la care termenul de prescripţie a început să curgă, curtea de apel limitându-se la a menţiona doar dispoziţiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958 care, de altfel, privesc durata acestui termen. De asemenea, a afirmat că desfiinţarea hotărârii atacate se impune şi din perspectiva faptului că instanţa de apel nu a pus în discuţia părţilor elementele probatorii indicate de autorul căii de atac în memoriul său de apel şi nici nu a menţionat în cuprinsul hotărârii motivele în temeiul cărora a stabilit ca fiind dovedită plata preţului cesiunii în termenul de 3 ani stipulat în contractul de cesiune. A arătat că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii în ce priveşte data începerii curgerii termenului de prescripţie. Sub acest aspect, a susţinut că, pe de o parte, s-a reţinut că prescripţia curge de la data împlinirii termenului de 7 zile prevăzut în contractul de comision, după momentul plăţii cesiunii de creanţă, fiind fără relevanţă faptul că recurentul-reclamant a avut cunoştinţă de contractul de cesiune abia în luna februarie 2017, iar, pe de altă parte, s-a stabilit că putea urmări demersurile privind încetarea executării silite şi radierea din cartea funciară a somaţiei de executare.

În opinia recurentului-reclamant, motivele străine de natura cauzei rezultă şi din soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pe temeiurile Decretului nr. 167/1958, deşi, la momentul începerii termenului de prescripţie, aşa cum a fost reţinut de instanţa de apel - 02.07.2013, acesta nu mai era în vigoare.

Subsumat celui de-al treilea motiv de casare, recurentul-reclamant a arătat că judecata apelului s-a realizat cu încălcarea prevederilor art. 6 alin. (4) C. civ. şi ale art. 5 alin. (1) şi art. 201 din Legea nr. 71/2011, precum şi ale Deciziei nr. 1/2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, afirmând că, în raport cu acestea şi cu data pe care curtea de apel a reţinut-o ca fiind momentul de început al prescripţiei dreptului material la acţiune, 02.07.2013, erau incidente dispoziţiile noului C. civ., iar nu cele ale Decretului nr. 167/1958.

În aceste condiţii, a afirmat că hotărârea recurată este lipsită de temei juridic şi nemotivată în conformitate cu art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Evocând dispoziţiile art. 2.523 C. civ., recurentul-reclamant a arătat că prin aplicarea Decretului sus-menţionat s-au încălcat normele legale privind prescripţia extinctivă a dreptului material la acţiune.

Subliniind că aspectul privind legea aplicabilă în materia prescripţiei nu a fost pus în discuţia părţilor, precum şi că nu a putut formula apărări în acest sens, a susţinut că data la care putea şi la care ar fi trebuit să cunoască naşterea dreptului la acţiune era 03.03.2017, când executarea silită imobiliară iniţiată de C. şi D. a fost radiată din cartea funciară.

În argumentare, a arătat că numai în raport cu înscrierile realizate în cartea funciară cu privire la situaţia creanţei de a cărei încasare depindea creanţa în litigiu putea cunoaşte încasarea ei de către creditori.

În acest context, a susţinut că declaraţia autentificată sub nr. x/08.02.2017 de Biroul Individual al Notarului Public E., semnată de creditori şi de F., privind încasarea restului de preţ, nu era publică, aşa că nu putea şi nici nu trebuia să o cunoască.

În continuare, a arătat că instanţa de apel a încălcat şi dispoziţiile art. 1.182 din C. civ. de la 1864, întrucât data certă a contratului de cesiune de creanţă nu putea fi decât 08.02.2017, când declaraţia sus-menţionată, în cuprinsul căreia s-a făcut menţiune cu privire la cesiunea de creanţă, a fost autentificată.

Mai mult decât atât, recurentul-reclamant a afirmat că, fiind terţ faţă de actul de cesiune de creanţă, a cunoscut existenţa lui abia în 03.03.2017, când s-a radiat notarea executării silite din cartea funciară, iar conţinutul acestuia abia la termenul de judecată din 26.05.2021, ca urmare a depunerii înscrisului la dosar.

A mai arătat că şi prin prisma dispoziţiilor art. 278 C. proc. civ., aplicabile în speţă, data certă a înscrisului privind cesiunea de creanţă era tot 08.02.2017.

În concluzie, a subliniat că de la această dată s-a realizat condiţia prevăzută în contractul de comision şi a devenit exigibilă creanţa, care, potrivit aceleiaşi convenţii, trebuia achitată de intimatul-pârât în termen de 7 zile, respectiv până la 15.02.2017, dată la care a început să curgă termenul de prescripţie.

Recurentul-pârât a criticat decizia de apel prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând modificarea ei, în sensul admiterii excepţiilor lipsei calităţii procesuale pasive şi prescripţiei dreptului material la acţiune, însă pentru alte considerente decât cele reţinute.

Subsumat primului motiv de casare, a arătat că hotărârea este nemotivată în privinţa soluţiei date excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, având în vedere că instanţa de apel nu s-a raportat la probele administrate.

Mai mult, recurentul-pârât a susţinut că, în primul ciclu procesual, Înalta Curte a stabilit în sarcina instanţei de rejudecare obligaţia de a administra probe în vederea stabilirii naturii juridice reale a contractului intitulat de părţi de "comision" şi a calităţii în care a acţionat la încheierea contractului şi, în mod greşit, aceasta a ignorat proba cu interogatoriul părţilor, administrată pentru a se determina voinţa reală a semnatarilor contractului, în condiţiile în care partea adversă a recunoscut că în momentul semnării contractului intitulat de "comision" avea cunoştinţă că a acţionat în calitate de mandatar al părinţilor săi şi nu în nume propriu.

Totodată, a arătat că şi prin raportare la art. 977, 982 şi 984 C. civ., motivarea curţii de apel este superficială în ce priveşte excepţia sus-menţionată, întrucât din aplicarea acestor texte de lege ar fi rezultat calitatea sa de mandatar la încheierea contractului de comision.

Subsumat celui de-al doilea motiv de casare, recurentul-pârât a arătat că instanţa de apel a pronunţat hotărârea atacată cu aplicarea greşită a normelor de drept material şi a deciziei pronunţate de Înalta Curte în primul ciclu procesual.

Astfel, a afirmat că soluţionarea primei excepţii s-a realizat cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 969, 977, 982, 983, 973 şi 1532 C. civ.

Sub acest aspect, recurentul-pârât a susţinut că, deşi proba cu interogatoriul părţilor a fost administrată pentru a se stabili voinţa reală a părţilor în momentul semnării contractului, decizia civilă atacată a fost dată cu ignorarea acestei probe din care rezulta că intimatul-reclamant a cunoscut calitatea sa de mandatar la data încheierii convenţiei.

A susţinut că instanţa de apel, dând prevalenţă sensului literal al termenilor contractuali în detrimentul voinţei reale a părţilor, dovedită prin răspunsul la interogatoriul intimatului-reclamant şi prin conţinutul contractului, a încălcat art. 969 şi 973 C. civ., stabilind în mod greşit că ar fi acţionat în nume propriu şi nu ca mandatar. În acest sens, a menţionat că, potrivit prevederilor contractuale, a avut calitatea de terţ şi că obligaţia de a vinde imobilele i-a revenit lui C., D. şi S.C. G. S.R.L., iar cea de plată a preţului, societăţii H. S.R.L.

În continuare, a arătat că dezlegarea dată de instanţa de prim control judiciar excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive contravine şi prevederilor art. 982 C. civ., întrucât interpretarea clauzei contractuale privind plata comisionului nu s-a realizat prin coroborare cu restul clauzelor din care rezulta calitatea sa de mandatar, dar şi că nu şi-a asumat obligaţia de plată a comisionului în nume propriu.

Din perspectiva încălcării art. 983 şi art. 984 C. civ., a afirmat că menţiunea instanţei de apel potrivit căreia ar fi urmărit "interese proprii în finalizarea vânzării terenurilor" a fost una generică, fără indicarea în concret a beneficiului pe care l-ar fi obţinut şi a probelor aferente.

În opinia sa, din interpretarea clauzelor contractuale rezulta că debitori ai obligaţiei de plată nu era el însuşi, ci beneficiarii contractului.

În acest context, a susţinut că, atât timp cât un astfel de beneficiu era un element străin de contract, nu putea fi luat în considerare de instanţa de prim control judiciar, potrivit art. 984 C. civ.

De asemenea, a subliniat că, în măsura în care existau îndoieli cu privire la clauza privind plata comisionului, aceasta trebuia interpretată în conformitate cu art. 983 C. civ., în favoarea celui care se obligă, în speţă în favoarea sa.

În ce priveşte dispoziţiile art. 1.532 C. civ., a arătat că decizia civilă atacată este greşită, întrucât efectele contractului se produceau faţă de părţi, nu şi faţă de el însuşi, care a acţionat în calitate de mandatar al vânzătorilor.

Referitor la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a afirmat că dezlegarea dată de instanţa de apel încalcă dispoziţiile art. 970 C. civ., ale art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 şi ale art. 21 alin. (1) din Legea nr. 7/1996.

Astfel, a susţinut că prin decizia de casare din primul ciclu procesual, s-a stabilit în sarcina instanţei de rejudecare obligaţia de a cerceta dacă plata diferenţei de preţ în cuantum de 1.235.040,85 euro a fost sau nu făcută, pentru a se putea stabili care dintre cele două ipoteze ale contractului de comision era aplicabilă în speţă şi, derivat din aceasta, obligaţia de a analiza cursul prescripţiei în funcţie de ipoteza stabilită.

Or, instanţa de apel, ignorând aceste dispoziţii, a analizat prescripţia strict raportat la ipoteza în care întregul preţ al contractelor ar fi fost plătit, deşi, în opinia recurentului-pârât, în cauză era incidentă a doua ipoteză, în care preţul vânzării nu fusese achitat.

În continuare, prezentând situaţia de fapt pentru a argumenta incidenţa celei de-a doua ipoteze, a subliniat că valoarea comisionului trebuia renegociată prin raportare la plata parţială a preţului şi că, deşi acest aspect a fost cunoscut de intimatul-reclamant în anii 2008 şi 2011, nu a solicitat niciodată renegocierea lui.

A mai afirmat că, întrucât pentru obligaţia de plată a comisionului, în ambele ipoteze contractuale, nu era prevăzut un termen de executare, aspect ce rezulta din înscrisurile aflate la dosar, în speţă, erau aplicabile dispoziţiile art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958.

Astfel, a subliniat că dreptul de a solicita plata întregului comision sau de a cere renegocierea lui s-a născut la data încheierii contractului de comision, aşa încât la data formulării cererii de plată a întregului comision, creanţa în litigiu era prescrisă.

De asemenea, a arătat că faţă de prevederile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 şi de somaţiile de executare notate în cartea funciară a imobilelor vândute, intimatul-reclamant a cunoscut că preţul vânzării nu fusese achitat integral şi că în cauză era incidentă cea de-a doua ipoteză, potrivit căreia acesta trebuia să solicite renegocierea comisionului.

În acest condiţii, a subliniat că şi faţă de textul de lege indicat, care stabilea un moment obiectiv în care intimatul-reclamant a cunoscut plata parţială, rezulta că dreptul său de a cere plata sau renegocierea comisionului era prescris.

A mai arătat că motivele reţinute de instanţa de apel în penultimul paragraf de la pagina 14 a deciziei recurate în soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune încalcă art. 970 C. civ., întrucât o astfel de interpretare a legitimat lipsa de bună-credinţă a intimatului-reclamant în executarea propriilor obligaţii.

În argumentare, a afirmat că obligaţia de plată a comisionului era strâns legată de încasarea preţului aferent celor 4 imobile menţionate în contract de către vânzători, intimatul-reclamant având obligaţia de a se asigura că preţul încasat era cel stabilit de vânzători, respectiv de a urmări evoluţia executării contractelor de vânzare-cumpărare şi a depune diligenţele necesare pentru ca acestea să fie executate în condiţiile prevăzute de contractul de comision.

În acest context, a susţinut că numai în situaţia îndeplinirii acestor obligaţii ar fi putut fi aplicabilă ipoteza de care intimatul-reclamant se prevalează.

Totodată, a arătat că niciuna dintre condiţiile stabilite pentru această ipoteză nu era îndeplinită, având în vedere că întregul preţ al vânzărilor nu a fost plătit de bunăvoie de cumpărătoare sau ca urmare a unor demersuri din partea intimatului-reclamant, preţul nu a fost plătit în bani, la termen sau într-un termen rezonabil de la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, ci după 10 ani, ca urmare a eforturilor suplimentare ale vânzătorilor.

Conchizând, a subliniat că, faţă de împrejurarea că intimatul-reclamant nu a întreprins niciun demers în vederea achitării integrale a contractelor, ci a rămas în pasivitate timp de 10 ani, aşteptând ca vânzătorii să recupereze preţul vânzării, plata integrală a comisionului nu era datorată.

La 18.10.2021 şi 20.10.2021 părţile au depus întâmpinări reciproce, fiecare solicitând respingerea recursului declarat de către adversar; ambele părţi au depus şi răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor; acesta a fost depus la dosar şi, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părţilor, care au fost înştiinţate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare puteau să depună puncte de vedere la raport; nicio parte nu şi-a expus punctul de vedere.

La termenul de la 08.06.2022, recursurile au fost admise în principiu, în baza art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Analizând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, prin prisma criticilor formulate de recurenţi, Înalta Curte reţine următoarele:

Astfel cum a fost stabilită în etapele devolutive ale procesului şi fără a fi reluată decât pe scurt, pentru a facilita deplina înţelegere a considerentelor ce vor fi prezentate în continuare, situaţia de fapt care a generat litigiul dintre părţi derivă din încheierea, între părţi, la 20.08.2007, a unui înscris sub semnătură privată, prin care recurentul-pârât s-a obligat să-i achite recurentului-reclamant un comision de 450.000 euro pentru mijlocirea vânzării către S.C. H. S.R.L. a unor terenuri situate în Timişoara.

Reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata comisionului, susţinând că şi-a îndeplinit obligaţia asumată contractual.

Prima instanţă a respins acţiunea, apreciind că a intervenit stingerea, prin prescripţie, a dreptului material la acţiune; pentru a hotărî astfel, a evocat clauza din contract, potrivit căreia "Beneficiarul va plăti Prestatorului comisionul stabilit în termen de maxim 7 zile de la data încasării întregii sume de 5.431.000 euro aferente vânzărilor. În caz că suma plătită pentru terenurile menţionate în contract va fi mai mică decât suma specificată mai sus, noul comision va fi agreat cu acordul ambelor părţi" şi a constatat că preţul imobilelor intermediate de către reclamant, de 5.431.000 euro, nu a fost încasat în întregime, aşa încât a apreciat că a devenit activă teza a doua a clauzei citate mai sus. Cum părţile nu au stabilit un nou comision şi nici un termen de executare, tribunalul a apreciat că, în condiţiile art. 7 din Decretul nr. 167/1958, momentul de debut al termenului de prescripţie este cel al naşterii raportului juridic încheiat între părţi, respectiv 20.08.2007, data încheierii contractului. Ca atare, a constatat că termenul general de prescripţie de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958 era deja împlinit la data promovării acţiunii de faţă, 25.04.2017.

Sentinţa primei instanţe a fost păstrată în apel, prin decizia pronunţată în primul ciclu procesual, curtea de apel confirmând întregul raţionament prezentat de tribunal; respectiva hotărâre a fost însă casată, prin decizia nr. 871/27.05.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, ca o consecinţă a admiterii căilor extraordinare de atac promovate de ambele părţi, iar cauza a fost trimisă, spre o nouă judecată, instanţei de apel, căreia i s-a trasat dispoziţia de a stabili, faţă de înscrisurile depuse la dosar, măsura în care a fost efectuată plata diferenţei de preţ, de 1.235.040,85 euro, în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/26.11.2007 de B.N.P. I., prin raportare, în special, la toate actele de executare silită emise în dosarele nr. x/2010 şi nr. y/2011 ale B.E.J. J. şi la contractul de dare în plată autentificat sub nr. x/08.02.2017 de B.I.N. E.. În ce priveşte recursul declarat de recurentul-pârât B., a impus instanţei de rejudecare să stabilească natura juridică a actului intervenit între părţi la 20.08.2007, în urma interpretării lui prin raportare la art. 977, 982, 983 şi 984 din C. civ. de la 1864.

În al doilea ciclu procesual, Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă a pronunţat decizia civilă nr. 318/A/10.06.2021, obiect al recursului de faţă, prin care a respins, ca nefondate, atât apelul principal, cât şi apelul incident.

Pentru a decide în acest sens, curtea a reţinut că, întrucât părţile nu au stabilit alt cuantum al comisionului decât cel iniţial de 450.000 euro, raportat la preţul total al terenurilor, ceea ce se impune a fi determinat este data de la care acesta a devenit scadent, prin prisma clauzelor contractuale, adică "în termen de 7 zile de la data încasării întregii sume de 5.431.000 euro"; luând act de dispoziţiile obligatorii ale deciziei de casare, instanţa de apel a examinat dacă a fost făcută plata diferenţei de preţ de 1.235.040,85 euro, în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/26.11.2007 de B.N.P. I..

În acest sens, a notat, în mod prioritar, că D. şi C. s-au adresat unui executor judecătoresc - pentru executarea silită a sumei de 1.190.023,34 euro, arătând că aceasta este diferenţa de preţ rămasă de achitat în temeiul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/26.11.2007 de B.N.P. I.; din această împrejurare, instanţa de apel a prezumat că restul de preţ fusese achitat anterior datei deschiderii dosarului de executare.

Subliniind că dispoziţiile contractului de comision nu prevăd că obligaţia de plată a comisionului este scadentă numai dacă preţul terenurilor este achitat în mod benevol şi văzând prevederile art. 1.106 şi ale art. 1.107 pct. 1 din C. civ. de la 1864, curtea de apel a notat că, potrivit actului de cesiune de creanţă încheiat la 24.06.2010, D. şi C. au cedat numitei F. creanţa constând în diferenţa de preţ datorată din contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/26.11.2007 de B.N.P. I. şi, apreciind că ceea ce prezintă relevanţă, sub aspectul datei scadenţei obligaţiei de plată a comisionului, este data la care D. şi C. au obţinut diferenţa de preţ din contractul de vânzare-cumpărare indicat anterior, a reţinut că părţile au stabilit în actul de cesiune că preţul "se va plăti de către cesionară în termen de trei ani de la data semnării prezentului contract", adică la 24.06.2013. Prin urmare, instanţa de apel a constatat că aceasta este data la care vânzătorii au obţinut întregul preţ al vânzării, respectiv cea de la care trebuie calculat termenul de 7 zile prevăzut în contractul de comision pentru scadenţa obligaţiei de plată a comisionului. Astfel, a stabilit că dreptul la acţiune al apelantului-reclamant s-a născut la 02.07.2013, astfel încât a constatat că termenul de prescripţie prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 s-a împlinit la 02.07.2016, anterior formulării, la 25.04.2017, a cererii de chemare în judecată.

Aceste dezlegări demonstrează însă că decizia atacată a fost pronunţată cu nesocotirea dispoziţiilor obligatorii ale hotărârii de casare, aşadar, cu încălcarea art. 501 C. proc. civ.

Recurentul-pârât şi-a asumat, prin înscrisul sub semnătură privată încheiat la 20.08.2007, obligaţia de a achita recurentului-reclamant suma de 450.000 de euro, cu titlu de comision, pentru intermedierea vânzării unor terenuri către S.C. H. S.R.L.; în contractul lor, părţile au inserat o clauză potrivit căreia "Beneficiarul va plăti Prestatorului comisionul stabilit în termen de maxim 7 zile de la data încasării întregii sume de 5.431.000 euro aferente vânzărilor. În caz că suma plătită pentru terenurile menţionate în contract va fi mai mică decât suma specificată mai sus, noul comision va fi agreat cu acordul ambelor părţi".

Rezultă, aşadar, că obligaţia de plată a comisionului a fost afectată atât de o condiţie (încasarea întregului preţ al vânzărilor), cât şi de un termen, care începea să curgă de la împlinirea condiţiei suspensive.

În scopul îndeplinirii obligaţiei de intermediere, au fost încheiate contractele de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x din 23.08.2007 de B.N.P. K., precum şi sub nr. x din 26.11.2007 de B.N.P. I..

Din totalul sumelor stabilite cu titlu de preţ, părţile dispută doar un rest, de 1.235.040,85 euro, stabilit prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat de D. şi C., în calitate de vânzători şi S.C. H. S.R.L., în calitate de cumpărătoare, contract autentificat sub nr. x/26.11.2007 de B.N.P. I., diferenţa fiind, în mod necontestat, plătită.

Pentru stabilirea măsurii în care această sumă a fost încasată, prin decizia de casare pronunţată în primul ciclu procesual Înalta Curte a impus instanţei de apel obligaţia de a examina actele de executare silită emise în dosarul nr. x/2010 şi în dosarul nr. x/2011 ale B.E.J. J. şi contractul de dare în plată autentificat sub nr. x/08.02.2017 de B.I.N. E., însă, cu încălcarea art. 501 C. proc. civ., o asemenea analiză nu s-a mai făcut în al doilea ciclu procesual, curtea dând eficienţă unei clauze cuprinse în contractul de cesiune de creanţă încheiat la 24.06.2010, între D. şi C., pe de o parte, şi F., pe de altă parte, clauză potrivit căreia preţul "se va plăti de către cesionară în termen de trei ani de la data semnării prezentului contract". Prin urmare, instanţa de apel a constatat că la 24.06.2013 vânzătorii D. şi C. au obţinut întregul preţ al vânzării şi că aceea este data de la care se calculează termenul de 7 zile asumat pentru scadenţa obligaţiei de plată a comisionului.

Dacă, însă, instanţa de apel s-ar fi supus dezlegărilor obligatorii ce-i fuseseră impuse prin decizia de casare şi ar fi analizat contractul de dare în plată autentificat sub nr. x/08.02.2017 de B.I.N. E., ar fi ajuns la o altă concluzie.

Respectivul contract a fost încheiat între S.C. L. S.R.L., în calitate de creditoare şi S.C. H. S.R.L., în calitate de debitoare şi scopul încheierii lui a constat, după cum rezultă din preambul, în chiar stingerea creanţei rămase neexecutată din preţul stabilit prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/26.11.2007 de B.N.P. I., disputată în prezentul litigiu; în preambul s-a făcut şi menţiunea că D. şi C. au transferat creanţa preţului către F., care, prin actul certificat sub nr. x/08.02.2017 de avocat M., a cedat-o S.C. L. S.R.L.

Potrivit clauzei regăsite la art. 1.1. din contractul de dare în plată autentificat sub nr. x/08.02.2017 de B.I.N. E., "în vederea stingerii totale şi irevocabile a obligaţiei de plată de către Debitoare a Creanţei", S.C H. S.R.L. a transmis S.C. L. S.R.L. dreptul de proprietate asupra unor terenuri, identificate în contract, la data semnării actului, iar potrivit art. 1.3. din aceeaşi convenţie, "stingerea datoriei Debitoarei faţă de Creditoare rezultând din Creanţă are loc astăzi, data autentificării prezentului Contract".

Cum darea în plată acceptată de creditor produce efectul liberator de datorie de la momentul la care noua prestaţie este efectuată, Înalta Curte constată că la 08.02.2017 s-a stins datoria S.C. H. S.R.L., corelativă creanţei rămase neexecutată din preţul stabilit prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/26.11.2007 de B.N.P. I., disputată în prezentul litigiu, ceea ce are semnificaţia realizării condiţiei impuse prin înscrisul sub semnătură privată încheiat la 20.08.2007, cea a încasării întregului preţ aferent vânzărilor şi s-a născut dreptul recurentului-reclamant la plata comisionului.

Din această perspectivă, în mod eronat a considerat instanţa de rejudecare că relevantă este data la care D. şi C. au obţinut diferenţa de preţ din contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/26.11.2007 de B.N.P. I., deoarece darea în plată făcută către cel care avea calitatea de a primi preţul, în urma cesiunilor succesive de creanţă, produce efectul liberator de datorie, recunoscut de art. 1.492 alin. (1) C. civ.; de asemenea, considerentele expuse mai sus demonstrează şi caracterul nefondat al susţinerilor recurentului-pârât, în sensul că în cauză preţul vânzării nu a fost achitat, astfel încât ar fi fost incidentă cea de-a doua teză a clauzei contractuale examinate; nicio clauză a convenţiei părţilor nu permite concluzia că preţul ar fi trebuit să fie încasat doar în bani, aşa cum pare a sugera recurentul-pârât. Dimpotrivă, darea în plată - prin care debitorul a executat o altă prestaţie decât cea la care s-a obligat prin raportul iniţial - către cel căruia i s-a transmis, prin cesiune, creanţa are semnificaţia stingerii obligaţiei de plată.

În considerarea argumentelor expuse, Înalta Curte impune părţilor concluzia că cel mai târziu în termen de 7 zile, calculat de la 08.02.2017, a devenit scadentă obligaţia recurentului-pârât de plată a comisionului, iar prezentul demers judiciar, declanşat la 25.04.2017, apare ca fiind iniţiat în cadrul termenului de prescripţie de 3 ani.

În aceste condiţii, dezlegarea dată prescripţiei în etapele devolutive reflectă încălcarea efectelor cesiunilor succesive de creanţă şi ale dării în plată; din această perspectivă, hotărârea atacată a aplicat greşit dispoziţiile art. 1.492 şi 1.568 alin. (1) lit. a) C. civ.; aşa fiind, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurentul-reclamant, este fondat, iar pe acest temei legal şi în considerarea argumentelor expuse, recursul acestei părţi urmează să fie admis, în baza art. 496 şi 497 C. proc. civ.

Ca o consecinţă, stabilind că, în mod greşit, tribunalul a soluţionat procesul fără să intre în cercetarea fondului, Înalta Curte, făcând aplicarea prevederilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ. - la care art. 497 C. proc. civ. face trimitere - şi văzând solicitarea din memoriul de apel al reclamantului, ca, în cazul admiterii apelului, cauza să fie trimisă spre rejudecare la Tribunalul Timiş, va casa în parte decizia atacată şi sentinţa civilă nr. 520/PI/16.05.2018 a Tribunalului Timiş, secţia a II-a civilă şi va trimite cauza, pentru o nouă judecată, primei instanţe.

Se cuvine subliniat, în acest context, că solicitarea recurentului-reclamant, de reţinere a cauzei spre rejudecare, nu poate fi primită, deoarece, în considerarea datei începerii procesului, 25.04.2017, precum şi a dispoziţiilor art. 24 C. proc. civ., procesul de faţă este guvernat de C. proc. civ. în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018; ca atare, sunt incidente prevederile art. 497 C. proc. civ., în forma în vigoare la data demarării judecăţii în faţa primei instanţe, dispoziţii ce reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, indicând că, în caz de casare, aceasta trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel ori primei instanţe, potrivit distincţiilor cuprinse în text.

În ceea ce priveşte calea de atac exercitată de recurentul-pârât, Înalta Curte subliniază, în mod preliminar, că aceasta conţine două componente: un recurs la dispozitiv, îndreptat împotriva deciziei prin care s-a confirmat sentinţa tribunalului, de respingere a excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive, precum şi un recurs la considerente, prin care s-a urmărit înlocuirea celor care au fundamentat decizia de păstrare a dispoziţiei de admitere a excepţiei prescripţiei. Astfel, atât timp cât prin decizia atacată a fost confirmată sentinţa instanţei de fond, care a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, critica acesteia din urmă, de către recurentul-pârât, nu se poate face decât pe calea recursului prevăzut de art. 461 alin. (2) C. proc. civ., singurul mecanism prin care unele considerente pot fi înlăturate şi apoi înlocuite cu cele ale instanţei de control judiciar, fără să fie afectat dispozitivul hotărârii astfel atacate - de altfel, însuşi titularul acestui recurs a solicitat ca dispoziţiile date prescripţiei să fie păstrate, deoarece acestea îi sunt favorabile.

Plasând pe aceste premise analiza componentei recursului la dispozitiv din cadrul căii de atac exercitate de recurentul-pârât, îndreptată împotriva deciziei prin care a fost păstrată sentinţa primei instanţe, de respingere a excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive, Înalta Curte reţine următoarele:

Curtea de apel, în urma interpretării contractului pe care părţile l-au încheiat la 20.08.2007, a tras concluzia că B. a acţionat în nume propriu, iar nu în calitate de mandatar al vânzătorilor terenurilor.

Din această perspectivă, este lipsită de substanţă afirmaţia recurentului-pârât potrivit căreia decizia atacată ar fi nemotivată, sub aspectul dezlegării excepţiei lipsei calităţii sale procesuale, deoarece din examinarea ei rezultă argumentele care au fundamentat concluzia instanţei de prim control judiciar.

Fără însă să expună vreo critică cu valenţe de veritabilă nelegalitate la adresa acestei dezlegări, recurentul-pârât pretinde, în esenţă, Înaltei Curţi să reexamineze clauzele convenţiei părţilor, prin prisma regulilor stabilite de art. 969, 973, 977, 982, 983 şi 1532 din C. civ. de la 1864 şi a materialului probator, în special a interogatoriului administrat, dar o astfel de analiză este incompatibilă cu natura nedevolutivă a căii de atac de faţă, al cărei rost, prevăzut de art. 483 alin. (3) C. proc. civ., este acela de verificare a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Aşa fiind, nu pot fi cenzurate în recurs susţinerile acestei părţi potrivit cărora, de vreme ce obligaţia de a vinde revenea numiţilor D., C. şi societăţii G. S.R.L., nu ar fi putut să-şi asume obligaţia de plată a unui comision; toate aceste aspecte aduc în dezbatere elemente factuale, care pot fi stabilite doar în etapele devolutive ale procedurii şi nu pot fi reevaluate în recurs, sistemul de drept naţional recunoscând doar dublul grad de jurisdicţie; distinct de aceasta, aspectele aduse în dezbatere par să indice că B. ar fi putut acţiona, ca mandatar, la încheierea contractului de vânzare, însă nu neapărat şi la încheierea contractului de comision. În acest context, Înalta Curte subliniază că niciuna dintre regulile de interpretare evocate de recurentul-pârât (care impun raportarea nu la sensul literal al termenilor, ci la intenţia comună a părţilor ori analiza clauzelor unele prin altele) nu reflectă, în modul lor concret de aplicare, decât un raţionament propriu al instanţelor de fond, recunoscut de lege doar acestora; altminteri, interpretarea în favoarea celui care se obligă nu este aplicabilă decât atunci, aşa cum impune art. 983 C. civ., "când este îndoială"; or, faţă de clauza neîndoielnică prin care recurentul-pârât şi-a asumat, în nume propriu, obligaţia de plată a comisionului, apelul la metoda de interpretare evocată nu era necesar, deoarece instanţa de apel a dat, în mod judicios, eficienţă deplină forţei obligatorii a contractului, consacrată de art. 969 C. civ.

Se cuvine subliniat şi că recurentul-pârât nu a criticat argumentele decizorii ale curţii de apel, care a examinat convenţia părţilor prin raportare la prevederile art. 405 şi 406 din Codul comercial, aplicabile la data încheierii ei, 20.08.2007, nici pe cele în care a evocat, chiar şi în cazul în care ar fi fost vorba despre un contract de mandat fără reprezentare, limitele în care eventualele obligaţii asumate de către mandatar în afara limitelor puterilor conferite îi ţin pe mandanţi.

Aşa fiind, argumentele expuse de acest recurent nu au putut să demonstreze că dezlegarea dată excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive este afectată de vreun viciu de legalitate.

Ca atare, întrucât, aşa cum s-a arătat în finalul analizei căii de atac formulate de recurentul-reclamant, casarea deciziei şi a sentinţei va fi parţială, Înalta Curte va stabili întinderea casării, prin menţinerea dispoziţiei deciziei atacate, de respingere a apelului incident, precum şi a dispoziţiei de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, cuprinsă în sentinţa primei instanţe.

În condiţiile casării în parte a deciziei atacate, sub aspectul dezlegărilor date prescripţiei, componenta recursului la considerente - regăsită, cum s-a arătat mai sus, în cadrul căii de atac exercitate de recurentul-pârât, care a urmărit înlocuirea argumentelor care au fundamentat decizia de păstrare a dispoziţiei de admitere a excepţiei prescripţiei - nu mai are obiect, întrucât premisa necesară ca un astfel de recurs să poată fi analizat este, după cum rezultă din partea finală a art. 461 alin. (2) C. proc. civ., cea a menţinerii dispozitivului; ca o consecinţă a casării, o astfel de premisă nu mai subzistă, însă.

În considerarea celor expuse în precedent, Înalta Curte urmează ca, în baza art. 496 C. proc. civ., să respingă recursul declarat de recurentul-pârât B., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 318/A/10.06.2021, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Casează în parte decizia atacată şi sentinţa civilă nr. 520/PI/16.05.2018, pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă şi trimite cauza pentru o nouă judecată primei instanţe.

Menţine dispoziţia deciziei atacate, de respingere a apelului incident declarat de B. împotriva sentinţei civile nr. 520/PI/16.05.2018, pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă şi dispoziţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, cuprinsă în sentinţa primei instanţe.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât B. împotriva deciziei civile nr. 318/A/10.06.2021, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 octombrie 2022.