Contractual liability for lease damage: force majeure defense and limitation of damages to direct loss

Şedinţa publică din data de 12 octombrie 2022

Deliberând asupra recursurilor de faţă, reţine următoarele:

Primul ciclu procesual. Cererile părţilor şi hotărârile pronunţate

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 26.06.2012, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să constate încetat de drept contractul de închiriere încheiat la data de 15.08.2006 între părţi, având ca obiect închirierea unui spaţiu comercial în clădirea C., încetare care a avut loc în 26.06.2009, ca efect al distrugerii bunului închiriat, în urma unui incendiu care a afectat clădirea, să oblige pârâta să-i plătească suma de 720.857,34 euro, în echivalent în RON, pentru acoperirea prejudiciului suferit, format din cheltuielile efectuate în legătură cu amenajarea spaţiului închiriat din clădirea C., beneficiul nerealizat, începând cu data producerii incendiului şi până la mutarea efectivă în noul sediu din Bucureşti, Calea x, sector 1 şi reluarea activităţii, cheltuieli efectuate cu amenajarea noilor birouri, curăţarea, demontarea/montarea birourilor, refacerea panourilor de prezentare distruse ca urmare a incendiului, mutarea în noul spaţiu etc., plăţile făcute către avocaţi în perioada imediat următoare incendiului, pentru redactarea notificărilor, participarea la întâlniri şi toate serviciile de consultanţă prestate în relaţia cu pârâta, în vederea obţinerii accesului în spaţiu închiriat pentru ridicarea bunurilor ce îi aparţineau; reclamanta a solicitat ca pârâta să fie obligată şi la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, a arătat că la 15.08.2006 a încheiat cu pârâta un contract, având ca obiect închirierea unei suprafeţe situate la etajul 18 în clădirea C. şi 4 locuri de parcare, iar în seara zilei de 26.06.2009, de la un panou publicitar montat în mod necorespunzător pe suprafaţa clădirii C., a izbucnit un incendiu care a avut drept consecinţă imposibilitatea pârâtei de a-i pune la dispoziţie spaţiul închiriat conform obligaţiilor contractuale asumate.

Invocând clauza cuprinsă în art. 7.1 lit. i) din contractul de închiriere, dar şi art. 1423 şi 1439 din C. civ. de la 1864 (în continuare, C. civ.) şi precizând că pârâta nu a început încă lucrările de reparaţii la clădire, reclamanta a solicitat să se constate încetat de drept contractul de închiriere.

În ceea ce priveşte al doilea capăt de cerere, reclamant a citat dispoziţiile art. 1084 C. civ. şi a susţinut că neexecutarea culpabilă, de către pârâtă, a obligaţiei de a asigura folosinţa liniştită a spaţiului închiriat constituie o faptă ilicită, care îi dă dreptul să solicite repararea întregului prejudiciu suferit, în condiţiile în care a fost nevoită să îşi întrerupă activitatea, să-şi amenajeze un nou spaţiu, să piardă investiţia realizată în spaţiul închiriat şi să îşi mute birourile.

Pe calea întâmpinării, pârâta a solicitat respingerea primului capăt de cerere ca lipsit de interes şi respingerea celui de-al doilea, în principal în considerarea lipsei procedurii prealabile, în subsidiar, ca nefondat, ca urmare a existenţei cazului de forţă majoră, iar în terţiar, ca prescris; a solicitat şi obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

La 18.09.2012, D. - Sucursala Bucureşti (fosta E. - Sucursala Bucureşti) a formulat o cerere de intervenţie accesorie în interesul pârâtei, care a fost admisă în principiu, prin încheierea din 08.01.2013 a primei instanţe.

Prin încheierea din 05.02.2013, tribunalul a respins ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii pentru lipsa procedurii prealabile a concilierii directe, invocată de pârâtă şi a unit cu fondul excepţiile lipsei de interes şi prescripţiei.

Ulterior, prin sentinţa civilă nr. 5017/17.10.2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins excepţiile lipsei de interes şi prescripţiei dreptului material la acţiune, a admis în parte acţiunea, a constatat că la 27.06.2009 a încetat de drept contractul de închiriere încheiat la 15.06.2006 între reclamantă şi pârâtă, a respins al doilea capăt de cerere, privind obligarea pârâtei la plata de despăgubiri, ca neîntemeiat, a admis în parte cererea de intervenţie accesorie, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 19.496,08 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată şi a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 155.000 RON, cu acelaşi titlu, a compensat parţial cheltuielile de judecată acordate şi, în final, a obligat reclamanta să plătească pârâtei suma de 135.503,92 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că la 15.06.2006 între S.C. F. S.R.L. (actuala S.C. B. S.R.L., în calitate de proprietar şi reclamantă, în calitate de chiriaş, s-a încheiat un contract de închiriere, modificat prin acte adiţionale, având ca obiect o suprafaţă situată la etajul 18 al clădirii C. din Bucureşti, str. x, precum şi 4 locuri de parcare situate la subsolul 3 al clădirii, iar potrivit art. 5.4 lit. a) din contract, pârâta şi-a asumat obligaţia de a asigura reclamantei folosinţa liniştită şi utilă a spaţiilor închiriate, părţile stabilind că, în toate cazurile, răspunderea proprietarului pentru prejudiciile suferite de chiriaş ca urmare a nerespectării obligaţiilor prevăzute de articolul evocat este limitată la daunele directe suportate de către chiriaş, iar proprietarul nu va răspunde pentru tulburări ce sunt provocate chiriaşului de către terţi. Tribunalul a mai luat act că în art. 7.1 lit. i) din contract, părţile au stabilit că în cazul pieirii, totale sau parţiale, a bunului închiriat, contractul încetează, proprietarul având dreptul, în acest caz, să decidă dacă va repara clădirea sau spaţiile închiriate; dacă proprietarul decide să nu o/le repare, contractul încetează de drept, fără intervenţia instanţei, la data la care proprietarul notifică chiriaşului intenţia sa de a nu repara daunele respective.

În continuare, prima instanţă a reţinut că la 26/27.06.2009, clădirea C. a fost afectată de un incendiu, în urma căruia spaţiul de birouri închiriat reclamantei a devenit impropriu folosirii sale conform destinaţiei stabilite prin contract.

În mod prioritar, tribunalul a luat în analiză excepţia lipsei de interes în soluţionarea primului capăt de cerere şi a respins-o, apreciind că împrejurarea că părţile litigante sunt de acord asupra faptului că respectivul contract nu mai este în vigoare nu face ca demersul reclamantei să fie lipsit de interes, mai ales că există divergenţă între părţi cu privire la cauzele şi condiţiile încetării, iar o neexecutare culpabilă sau fortuită produce efecte diferite asupra răspunderii părţilor.

Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, tribunalul a constatat că reclamanta a indicat temeiul celui de-al doilea capăt de cerere ca fiind răspunderea civilă contractuală a pârâtei pentru neexecutarea obligaţiilor asumate prin contract, iar nu răspunderea pentru vicii ascunse, aşa încât a reţinut că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 5 din Decretul nr. 167/1958, ci cele ale art. 3 alin. (1) din acelaşi act normativ, care reglementează termenul general de prescripţie de 3 ani, iar momentul de debut al acestui termen se stabileşte potrivit art. 7 alin. (1) din Decret, care prevede, cu caracter general, că prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune. Cum dreptul la acţiune al reclamantei s-a născut cel mai devreme la data de 27.06.2009, de când care pârâta nu a mai asigurat reclamantei folosinţa spaţiului închiriat, iar cerere de chemare în judecată a fost promovată la 25.06.2012, prima instanţă a respins şi excepţia prescripţiei.

Asupra fondului, tribunalul a notat că pârâta nu a contestat faptul că ulterior producerii incendiului, în noaptea de 26 spre 27.06.2009, nu a mai putut asigura reclamantei folosinţa liniştită şi utilă a spaţiului închiriat, însă a susţinut că această împrejurare a fost determinată nu de culpa sa contractuală, ci de un caz de forţă majoră, care o exonerează de răspundere.

În urma examinării clauzei cuprinse în art. 7.1 lit. i) din contractul părţilor, prima instanţă a constatat că aceasta stabileşte încetarea contractului de închiriere în cazul pieirii, totale sau parţiale, a bunului închiriat, fără a distinge după cum o asemenea pieire este culpabilă sau fortuită.

După ce a evocat şi prevederile art. 1423 alin. (1) şi 1439 alin. (1) C. civ., tribunalul a subliniat că soluţia cu privire la primul capăt de cerere nu este influenţată de existenţa sau inexistenţa culpei pârâtei în imposibilitatea utilizării spaţiului închiriat de către reclamantă, aceasta prezentând relevanţă doar sub aspectul celui de-al doilea capăt de cerere.

În consecinţă, faţă de poziţia exprimată de părţi în timpul procesului, a constatat încetat de drept contractul de închiriere la 27.06.2009, dată de la care pârâta nu a mai asigurat reclamantei folosinţa asupra spaţiului din clădirea C..

Sub aspectul cauzelor producerii incendiului, a luat act că potrivit adresei nr. x/14.07.2009 emisă de Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă "Dealu Spirii" al Municipiului Bucureşti, care a intervenit pentru stingerea incendiului, s-a stabilit că cel mai probabil incendiul s-a produs în treimea superioară a exteriorului clădirii, la o reclamă luminoasă aparţinând unei alte societăţi, sursa probabilă de aprindere fiind scurtcircuitul electric, descărcarea electrică de origine atmosferică, trăsnet direct. Din analiza raportului de constatare tehnică nr. x/29.06.2009 întocmit tot de Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă "Dealu Spirii" al Municipiului Bucureşti, a rezultat că, foarte probabil, cauza producerii incendiului a constat în scurtcircuitul electric la reclama luminoasă aparţinând G., pe fondul unor condiţii meteorologice nefavorabile din seara zilei de 26.06.2009 - vânt şi ploaie, premergătoare incendiului, fără excluderea, însă a posibilităţii aprinderii reclamei luminoase din cauza efectului termic generat de descărcarea electrică de origine atmosferică - trăsnet direct, având în vedere condiţiile meteorologice premergătoare incendiului. Au fost evaluate şi conţinutul adresei nr. x/08.07.2009, în care Administraţia Naţională de Meteorologie a comunicat că în seara zilei de 26.06.2009 şi în cursul nopţii de 26/27.06.2009, vremea în municipiul Bucureşti a fost instabilă, a plouat torenţial, înregistrându-se descărcări electrice şi intensificări ale vântului de până la 7m/s; a fost emisă avertizare de fenomene meteorologice periculoase "cod galben" din 26.06.2009, ora 20:05, valabilă în intervalul de timp 20.25-21.25 (pentru descărcări electrice, grindină şi intensificări ale vântului ce pot lua aspect de vijelie, averse de ploaie cu cantităţi între 20 şi 25 l/mp), actualizată ulterior, pentru intervalul orar 21:30-22:30, dar şi avizul nr. x/27.07.2009, de existenţă a cazului de forţă majoră, emis de Camera de Comerţ şi Industrie a României, precum şi o înregistrare video, depusă la dosar de către pârâtă, lipsită de sonor, care nu relevă decât faptul că în noaptea de 26.06.2009, la ora 22:28, respectiv 22.55, s-au produs descărcări electrice, nu şi zgomotul puternic specific trăsnetului, nici momentul aprinderii firmei luminoase de pe faţada clădirii.

Prima instanţă a mai reţinut că potrivit art. 9 din contractul de închiriere, nici chiriaşul, nici proprietarul nu vor fi ţinuţi responsabili pentru neîndeplinirea completă sau parţială ori cu întârziere a vreuneia din obligaţiile care le revin în temeiul contractului, în măsura în care o asemenea neexecutare sau întârziere a fost provocată de apariţia unui caz de forţă majoră; în speţă, a apreciat că trăsnetul, fenomen ce nu poate fi controlat de om, reprezintă un caz de forţă majoră, iar pârâta a dovedit că incendiul s-a produs ca urmare a aprinderii reclamei luminoase, cel mai probabil din cauza unei descărcări electrice de tip trăsnet direct.

În acest context, tribunalul a înlăturat susţinerile reclamantei, potrivit căreia culpa pârâtei în amplasarea reclamei luminoase pe faţada clădirii ar trebui reţinută, subliniind că aceasta a fost montată de către S.C. G. S.R.L. după obţinerea unei autorizaţii de construire eliberată de Primăria Sectorului 2 Bucureşti, fără să se probeze că pârâta a contribuit, în vreun fel, printr-o acţiune sau inacţiune, la producerea acestui incendiu. De altfel, a constatat că eventuala neconformitate a unor lucrări ale clădirii (cum este cazul celor la instalaţia electrică de interior sau al montării reclamei luminoase pe faţada clădirii) ar constitui vicii ascunse ale construcţiei, însă reclamanta a arătat că nu invocă răspunderea pârâtei pentru viciile ascunse; aşa fiind, toate susţinerile reclamantei - care are şi calitatea de proiectant al clădirii -, privind nerespectarea dispoziţiilor legale referitoare la calitatea în construcţii, la recepţia lucrărilor de construcţii şi de instalaţii, la autorizaţiile de construcţie şi la siguranţa la foc, nu au fost avute în vedere.

În condiţiile în care obligaţia pretins nerespectată de către pârâtă constă doar în neasigurarea folosinţei liniştite şi utile a spaţiului închiriat, ca efect al producerii incendiului din cauza căruia acesta a devenit impropriu utilizării, instanţa de fond nu a analizat decât dacă a existat o tulburare a folosinţei provenită exclusiv din fapta pârâtei-locator (proprietar), în sensul art. 1420 pct. 3 C. civ., având în vedere şi dispoziţiile art. 5.4 lit. a) din contractul de închiriere, potrivit cărora proprietarul nu răspunde pentru tulburări provocate chiriaşului de către terţi.

Or, reclamanta nu a indicat, în concret, o acţiune sau inacţiune a pârâtei care să fi concurat la producerea incendiului şi care să poată fi analizată separat de cele care vizează garanţia pentru vicii.

Nu în ultimul rând, a reţinut că daunele pretinse de reclamantă nu reprezintă consecinţa directă a imposibilităţii pârâtei de a-i asigura folosinţa liniştită şi utilă a spaţiului închiriat în clădirea C., tot art. 5.4 lit. a) din contract prevăzând că răspunderea proprietarului este limitată la daunele directe suportate de chiriaş.

Cum prejudiciul a cărui reparare reclamanta o pretinde constă în cheltuielile efectuate în legătură cu amenajarea spaţiului închiriat din clădirea C., beneficiul nerealizat începând cu data producerii incendiului până la mutarea efectivă în noul sediu şi reluarea activităţii, cheltuielile efectuate cu amenajarea noilor birouri şi în plăţile făcute în perioada imediat următoare incendiului pentru plata onorariilor avocaţilor, pentru redactarea notificărilor, participarea la întâlniri şi toate serviciile de consultanţă prestate în relaţia cu pârâta, în vederea obţinerii accesului în spaţiul închiriat pentru ridicarea bunurilor ce îi aparţineau, prima instanţă a luat act că sumele cheltuite de reclamantă ulterior datei de 27.06.2009, cu personalul, cu amenajarea noului spaţiu de lucru sau pentru demersurile legate de diferendul cu pârâta, nu pot fi considerate daune directe, produse ca urmare a neexecutării de către pârâtă a obligaţiei de a-i asigura folosinţa liniştită şi utilă a spaţiului din str. x, ci cheltuieli efectuate pentru desfăşurarea activităţii sale în perioada ulterioară încetării de drept a contractului de închiriere, după cum nici profitul net din perioada 01.07.2009-30.10.2009, de altfel, ipotetic, nu poate fi imputat pârâtei pentru neexecutarea acestei obligaţii contractuale, de care pârâta a încetat să mai fie ţinută începând cu 27.06.2009, când spaţiul închiriat a devenit impropriu utilizării sale, iar contractul a încetat de drept.

Deşi a afirmat că aceste cheltuieli au fost provocate de neexecutarea, de către pârâtă, în mod culpabil, a obligaţiei de a-i asigura folosinţa spaţiului, reclamanta a justificat această pagubă mai curând din perspectiva faptei pârâtei de a nu-i permite accesul în spaţiul închiriat imediat după producerea incendiului pentru ridicarea bunurilor aflate în acesta. Or, dincolo de împrejurarea că o asemenea faptă nu poate fi asimilată unei neexecutări a obligaţiei de asigurare a folosinţei imobilului, tribunalul a constatat că refuzul pârâtei de a permite reprezentanţilor reclamantei accesul în clădire a fost determinat de cauze obiective: contaminarea cu gaze de ardere, daunele provocate de apa folosită la stingerea incendiului şi gradul redus de siguranţă a construcţiei.

Întrucât pârâta a făcut dovada intervenirii unui caz de forţă majoră, iar reclamanta nu a probat existenţa unei acţiuni sau inacţiuni a acesteia care să-i fie imputabilă, capătul al doilea de cerere, apreciat ca neîntemeiat, a fost respins.

Pentru toate aceste considerente, tribunalul a admis în parte acţiunea, a constatat încetat de drept, la 27.06.2009, contractul de închiriere încheiat între reclamantă şi pârâtă, a respins al doilea capăt de cerere ca neîntemeiat şi a admis în parte cererea de intervenţie accesorie.

În temeiul art. 274 alin. (1) şi art. 276 C. proc. civ., a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 135.503,92 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Apelul declarat de S.C. A. S.R.L. împotriva acestei sentinţe a fost respins ca nefondat, prin decizia civilă nr. 956/24.05.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, iar apelanta a fost obligată la plata către intimata S.C. B. S.R.L. a sumei de 295.113,99 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a decide astfel, curtea, notând că prin apel este criticată doar soluţia dată celui de-al doilea capăt al cererii de chemare în judecată, a reţinut, în acord cu prima instanţă, că analiza probelor administrate conduce spre concluzia că intimata a dovedit intervenirea unui caz de forţă majoră, care o exonerează de răspundere.

A constatat, astfel, în contra susţinerilor apelantei, că hotărârea atacată nu a fost fundamentată doar pe avizul de forţă majoră emis de Camera de Comerţ şi Industrie a României, ci că tribunalul a coroborat toate probele administrate, dar şi că producerea unui trăsnet constituie un caz de forţă majoră.

De asemenea, curtea de apel a apreciat că nu se poate antrena răspunderea contractuală a intimatei pentru nerespectarea obligaţiei de a-i pune la dispoziţie apelantei spaţiul închiriat, luând act de faptul că existenţa condiţiilor meteorologice severe, imposibil de controlat, a cauzat producerea scurtcircuitului care a generat incendiul şi înlăturând aspectele vizând diversele deficienţe referitoare la recepţia lucrărilor, în considerarea faptului că ele ţin de viciile construcţiei, acţiunea de faţă nefiind fundamentată pe o astfel de formă de răspundere.

Recursul declarat de către S.C. A. S.R.L. împotriva acestei hotărâri a fost admis prin decizia nr. 1431/10.10.2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă; ca o consecinţă, decizia atacată a fost casată, iar cauza a fost trimisă, spre rejudecare, instanţei de apel, în vederea stabilirii cauzei "necesare", propriu-zise a incendiului şi a lămuririi măsurii în care disfuncţionalităţile privind prevenirea şi stingerea incendiilor constatate în raportul de constatare întocmit de I.S.U. "Dealu Spirii" al Municipiului Bucureşti pot să fie considerate condiţii cu valoare cauzală. Totodată, s-a reţinut că au intrat în puterea lucrului judecat, nefiind atacate, constatările primei instanţe, referitoare la lipsa legăturii de cauzalitate dintre neîndeplinirea obligaţiei de asigurare a folosinţei liniştite şi utile a spaţiului închiriat şi unele pagube reclamate, însă s-a subliniat că tribunalul a analizat legătura de cauzalitate şi a constatat că, în condiţiile limitării răspunderii locatorului prin art. 5.4. lit. a) din contractul de închiriere, nu constituie daune directe o parte din categoriile de prejudicii invocate de reclamantă, respectiv: beneficiul nerealizat; cheltuielile efectuate cu amenajarea noilor birouri, curăţarea, demontarea/montarea birourilor, refacerea panourilor de prezentare distruse ca urmare a incendiului, mutarea în noul spaţiu; plăţile făcute de reclamantă pentru onorariile avocaţilor, pentru redactarea notificărilor, participarea la întâlniri şi toate serviciile de consultanţă prestate în relaţia cu pârâta. În schimb, pentru prejudiciul constând în cheltuielile efectuate de reclamantă în legătură cu amenajarea spaţiului închiriat din clădirea C., instanţa de recurs a notat că nu există niciun argument al primei instanţe care să fi intrat în puterea de lucru judecat.

Contestaţia în anulare formulată de S.C. A. S.R.L. împotriva acestei din urmă decizii a fost respinsă ca tardivă, prin decizia nr. 43/16.01.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

Al doilea ciclu procesual. Hotărârile pronunţate

Rejudecând după casare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a pronunţat decizia civilă nr. 1105A/21.09.2020, prin care a admis apelul, a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 118.456 RON (valoare fără TVA), cu titlu de despăgubiri şi cheltuieli de judecată în cuantum de 3.985,12 RON, reprezentând taxă de timbru şi timbru judiciar aferente pretenţiilor admise; totodată, a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 149.296 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în fond (onorariu de avocat şi onorariu de expert), a compensat parţial cheltuielile de judecată şi a obligat reclamanta să achite pârâtei suma de 125.814,8 RON; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei şi a obligat intimata-pârâtă la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 1.995,06 RON, reprezentând taxă de timbru şi timbru judiciar aferente soluţionării apelului şi de 23.671,62 RON, reprezentând taxă de timbru, timbru judiciar şi onorariu de avocat aferente soluţionării recursului, luând act de declaraţia apelantei-reclamante, de a solicita pe cale separată onorariul avocaţial aferent fondului şi apelului.

Pentru a decide astfel, curtea, notând cu prioritate că la 06.07.2020 a luat act că a intervenit transmisiunea calităţii procesuale pasive de la D. către H., a analizat temeinicia celui de-al doilea capăt al cererii în limitele stabilite prin decizia de casare (din perspectiva prejudiciului cauzat apelantei-reclamante de cheltuielile efectuate pentru amenajarea spaţiului închiriat din clădirea C.), subliniind că pentru celelalte sume - care acoperă beneficiul nerealizat, cheltuielile efectuate cu amenajarea noilor birouri, curăţarea, demontarea/montarea birourilor, refacerea panourilor de prezentare distruse ca urmare a incendiului, mutarea în noul spaţiu, plăţile făcute pentru onorariile avocaţilor, pentru redactarea notificărilor, participarea la întâlniri şi toate serviciile de consultanţă prestate în relaţia cu partea adversă - dezlegările primei instanţe au dobândit, aşa cum a stabilit Înalta Curte în decizia de casare, puterea de lucru judecat. Curtea a avut în vedere şi statuările instanţei de casare în sensul că temeiul pretenţiilor reclamantei este răspunderea contractuală, iar nu cea pentru vicii.

Ţinând cont că ceea ce a condus la casarea deciziei din apel a fost omisiunea de analiză a unei probe esenţiale administrată de apelantă, corelativ cu valorificarea unor probe invocate de intimată, care au răsturnat prezumţia de culpă a acesteia, curtea de apel a examinat hotărârile pronunţate în dosarul arbitral nr. x/2012 al Curţii de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, ce a avut ca obiect cererea de despăgubiri formulată împotriva S.C. B. S.R.L. de către un alt chiriaş al clădirii C., Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice TRANSELECTRICA S.A., prejudiciat, la rândul său, ca urmare a aceluiaşi incendiu.

Prin sentinţa arbitrală nr. 188/05.12.2013, irevocabilă prin respingerea acţiunii în anulare şi a recursului declarat împotriva acesteia, Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României a admis în parte acţiunea, reţinând, în considerente, că probatoriul administrat nu susţine teza unui trăsnet care să fi lovit clădirea în noaptea incendiului, deci că "nu poate fi acceptată nici ipoteza ca un asemenea trăsnet să fi constituit cauza incendiului. În privinţa viciilor constructive care ar fi putut sta la originea incendiului, Tribunalul arbitral va reţine următoarele elemente din raportul de expertiză: i. deşi autorizaţia de construire emisă de Primăria sectorului 2 pentru firma luminoasă prevedea obligaţia obţinerii ulterioare a autorizării din punct de vedere al securităţii la incendiu, acest demers nu a fost întreprins; ii. au fost folosite la construirea reclamei materiale incompatibile cu standardele naţionale şi cu risc de incendiu; iii. executarea instalaţiei de alimentare cu energie electrică a reclamei luminoase a avut vicii majore; iv. pătrunderea apei în interiorul reclamei luminoase putea contribui la realizarea unui scurt circuit care să ducă la izbucnirea unui incendiu". Tribunalul arbitral a tras concluzia că "nu se poate reţine existenţa unui trăsnet, astfel încât invocarea forţei majore de către pârâtă urmează a fi respinsă în analizarea cauzei. În acelaşi timp, a fost respinsă şi susţinerea pârâtei potrivit căreia, chiar existente în fapt, viciile tehnice ale reclamei nu îi sunt imputabile acesteia, ci firmei care a montat reclama. Acest argument nu se susţine odată ce, prin contract, pârâta se obligă să pună la dispoziţia reclamantei spaţiile în liniştită şi utilă folosinţă, asumându-şi calitatea de unic proprietar al clădirii, fără a introduce nicio rezervă în privinţa reclamei luminoase ori a altor elemente, deci asumându-şi faţă de chiriaşi răspunderea completă pentru toate componentele clădirii".

Cum în conformitate cu art. 363 alin. (3) din C. proc. civ. din 1865 - sub imperiul căruia s-a derulat procedura arbitrală -, hotărârea arbitrală comunicată părţilor are efectele unei hotărâri judecătoreşti definitive, bucurându-se de putere de lucru judecat, iar intimata-pârâtă a fost parte în litigiul arbitral, curtea de apel a constatat că aspectele statuate de instanţa arbitrală cu privire la cauza incendiului i se opun cu titlu de prezumţie legală absolută, în condiţiile art. 1202 alin. (1) C. civ., fără a mai putea face dovada contrară; de aceea, a înlăturat celelalte înscrisuri, prin care intimata-pârâtă a încercat să probeze lipsa culpei sale în producerea incendiului.

Cât priveşte soluţia pronunţată în dosarul nr. x/2011, care a avut ca obiect o acţiune în pretenţii a altui chiriaş împotriva proprietarului clădirii, curtea de apel a notat că litigiul a fost soluţionat irevocabil ulterior celui ce a făcut obiect al dosarului arbitral, fără ca apelanta-reclamantă să fi calitatea de parte; de aceea, a constatat că hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/2011 nu îi sunt opozabile acesteia din urmă, care poate face, aşadar, proba contrară celor reţinute de instanţe în considerente - în sensul că incendiul a fost declanşat de o descărcare electrică ce nu poate fi imputată proprietarului clădirii, fiind un caz de forţă majoră. Or, prin depunerea sentinţei arbitrale nr. 188/05.12.2013, opozabilă intimatei-pârâte care a fost parte în acel litigiu, instanţa de apel a apreciat că apelanta-reclamantă a făcut dovada contrară.

În fine, conformându-se şi dispoziţiei din decizia de casare în sensul stabilirii dacă disfuncţionalităţile privind prevenirea şi stingerea incendiilor constatate în raportului de constatare întocmit de I.S.U. "Dealu Spirii" al Municipiului Bucureşti pot constitui condiţii cu valoare cauzală a incendiului, curtea a reţinut că raportul în discuţie, coroborându-se cu raportul de expertiză tehnică specialitatea procese pirogene şi incendii întocmit de expert I. în dosarul nr. x/2010 (având ca obiect asigurare dovezi, şi ca pârâţi, proprietarul clădirii şi asigurătorul) a identificat o serie de disfuncţionalităţi la stingerea incendiului: primul semnal de incendiu nu a apărut la centrala de detecţie şi semnalizare a incendiilor, ci la circa o jumătate de oră după izbucnirea incendiului; electricianul nu avea card de acces în interior la spaţiile de la etajul 14; perdeaua de drencere de pe faţada de est a clădirii nu a funcţionat; racordurile de alimentare a coloanelor uscate de hidranţi, pentru suplimentarea debitului de apă pentru stingere nu au fost utilizate; în noaptea incendiului în clădire nu exista personalul necesar deservirii instalaţiei de stingere a incendiilor. Cum aceste constatări aparţin unor specialişti independenţi de poziţia procesuală a părţilor şi nu au fost combătute de intimata-pârâtă, iar înscrisurile pe care aceasta le-a depus la dosar - aviz de prevenire şi stingere a incendiilor, plan de prevenire a situaţiei de urgenţă şi capacitatea de răspuns, certificate de absolvire ale persoanelor angajate - fac dovada scriptică a obţinerii tuturor documentelor impuse de normele în materie, însă neregulile constatate de ISU şi de expertul I. au vizat disfuncţionalităţi ale sistemelor de detecţie şi de stingere a incendiului şi lipsa de organizare şi pregătire (efectivă) a personalului însărcinat cu aceste atribuţii, instanţa de apel a apreciat că apelanta-reclamantă a făcut dovada că disfuncţionalităţile intervenite ulterior producerii incendiului îi sunt imputabile intimatei-pârâte, favorizând dezvoltarea şi propagarea incendiului, cu cauzalitate directă asupra dimensiunii prejudiciului.

În raport de toate aceste considerente, curtea a constatat încălcarea culpabilă de către intimata-pârâtă a obligaţiei legale şi contractuale de a asigura folosinţa liniştită şi utilă a spaţiului; aşa fiind, a stabilit că devin incidente prevederile art. 1082 C. civ., care recunosc dreptul apelantei-reclamante la despăgubiri.

În ce priveşte evaluarea acestor despăgubiri, limitate potrivit celor expuse anterior la contravaloarea îmbunătăţirilor aduse spaţiului închiriat, a notat că prin raportul de expertiză contabilă întocmit de expert J. s-a stabilit că valoarea investiţiei rămasă de amortizat este în cuantum de 118.456 RON (fără TVA).

Având în vedere că apelanta-reclamantă a beneficiat de amenajările realizate până la momentul producerii incendiului, curtea a apreciat că prejudiciul produs acesteia constă în valoarea investiţiei rămasă de amortizat, întrucât, dacă incendiul nu ar fi avut loc şi contractul de închiriere s-ar fi derulat până la expirarea termenului stabilit de părţi, îmbunătăţirile aduse de apelanta-reclamantă ar fi rămas încorporate spaţiului, fără ca aceasta să le mai poată recupera (fiind făcute pentru propriul său interes). A mai reţinut că legătura de cauzalitate între fapta ilicită, constând în încălcarea obligaţiei de a asigura folosinţa liniştită şi utilă a spaţiului şi acest prejudiciu a fost reţinută cu putere de lucru judecat, considerentele primei instanţe în sensul cauzalităţii directe fiind confirmate în căile de atac, iar culpa intimatei-pârâte a fost probată potrivit celor reţinute anterior, nefiind înlăturată de un caz de forţă majoră.

În consecinţă, a constatat că sunt întrunite toate condiţiile răspunderii civile contractuale a intimatei-pârâte, aşa încât a admis apelul.

Recursurile promovate de S.C. A. S.R.L. şi S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei pronunţate în apel în al doilea ciclu procesual au fost admise prin decizia nr. 808/31.03.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă; ca o consecinţă, decizia atacată a fost casată, iar cauza a fost trimisă instanţei de apel, spre rejudecare în limitele stabilite prin cererea precizată la 13.11.2012 în faţa primei instanţe; totodată, s-a stabilit în sarcina instanţei de apel obligaţia ca, în considerarea existenţei a două hotărâri cu efecte contrare, să analizeze dreptul preexistent căruia fiecare hotărâre i-a dat recunoaştere şi să stabilească preferabilitatea drepturilor aflate în conflict.

Al treilea ciclu procesual. Hotărârea instanţei de apel

După casare, în al treilea ciclu procesual, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a dispus, prin încheierea din 11.10.2021, administrarea probelor puse în discuţie din oficiu, iar la termenul din 15.11.2021, a respins cererea apelantei-reclamante de administrare a probelor cu expertiză, apreciindu-le ca neconcludente pentru soluţionarea cauzei.

Ulterior, a pronunţat decizia civilă nr. 2051A/14.12.2021, prin care a admis apelul şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a obligat pârâta să achite reclamantei suma de 118.456 RON, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a încetării contractului de închiriere, precum şi 24.731,2 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în primă instanţă; totodată, a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 116.250 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în primă instanţă, a compensat parţial cheltuielile de judecată efectuate de ambele părţi în primă instanţă, obligând, astfel, pe reclamantă la plata către pârâtă a diferenţei de 91.518,8 RON; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate şi a obligat apelanta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 65.600 RON, efectuate în apel.

Pentru a decide astfel, curtea, notând că, nefiind atacate, dispoziţiile primei instanţe, prin care au fost respinse cele două excepţii şi prin care a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată şi s-a constatat încetat de drept, în 27.06.2009, contractul de închiriere încheiat între părţi, au dobândit autoritatea lucrului judecat, a analizat, în temeiul art. 315 alin. (1) C. proc. civ., chestiunile stabilite prin a doua decizie de casare, vizând opozabilitatea hotărârilor invocate de părţi şi prejudiciul, astfel cum a fost indicat prin cererea de chemare în judecată şi, ulterior, reluat prin apelul formulat.

Soluţionarea acestor chestiuni litigioase s-a făcut pornind de la premisa că, prin al doilea capăt al cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la repararea prejudiciului în cuantum de 720.857,34 euro, în temeiul răspunderii civile contractuale pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiei locatorului de a asigura folosinţa liniştită a spaţiului închiriat conform contractului de închiriere încheiat între părţi în 15.08.2006, obligaţie ce a fost asumată de intimata-pârâtă prin clauza cuprinsă la art. 5.4 lit. a), în care părţile au menţionat că răspunderea proprietarului pentru prejudiciile suferite ca urmare a nerespectării obligaţiei este limitată la daunele directe suportate de către chiriaş.

Luând act că durata iniţială a închirierii, potrivit art. 3.1, era de 5 ani şi că, în speţă, încetarea contractului a intervenit la 27.06.2009, anterior expirării acesteia, curtea de apel a reţinut încălcarea de către intimata-pârâtă a obligaţiei de a asigura apelantei-reclamante folosinţa liniştită şi utilă a spaţiilor închiriate pe toată durata locaţiunii şi a notat că sunt în discuţie atât înlăturarea răspunderii civile ca urmare a forţei majore, invocată de intimata-pârâtă, cât şi întinderea prejudiciului direct produs prin săvârşirea faptei ilicite.

În ceea ce priveşte forţa majoră invocată, curtea a analizat întregul material probator relevant, inclusiv cele două hotărâri pronunţate în litigii pornite de alţi chiriaşi care au fost prejudiciaţi în urma aceluiaşi incendiu, pentru a verifica dacă incendiul din 26.06.2009 care a afectat clădirea de birouri a fost impredictibil, inevitabil şi insurmontabil.

Astfel, a constatat că modul de producere a incendiului, cauzele probabile şi împrejurările care au favorizat extinderea lui rezultă din raportul de constatare tehnică întocmit de comisia de cercetare constituită în cadrul Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă "Dealu Spirii" al Municipiului Bucureşti, care oferă o imagine completă cu privire la împrejurările stabilite, comisia având acces la informaţiile obţinute de la personalul care a intervenit pentru stingerea incendiului, dar şi la fotografiile realizate cu acel prilej şi la documentaţia de urbanism.

După o amplă prezentare a conţinutului acestui raport, instanţa de apel a subliniat că au fost identificate multiple disfuncţionalităţi imputabile proprietarului clădirii, care au favorizat dezvoltarea şi propagarea incendiului şi că au fost constatate nereguli în ceea ce priveşte alimentarea cu energie electrică a reclamei luminoase de la care a pornit incendiul, cauza cea mai probabilă fiind scurtcircuitul electric, pe fondul condiţiilor meteo nefavorabile. Deşi producerea incendiului ca urmare a efectului termic generat de o descărcare electrică de origine atmosferică nu a fost exclusă, curtea de apel a constatat că nu s-a indicat în raportul întocmit de comisia de cercetare observarea urmelor produse de un trăsnet direct, astfel încât a a apreciat că această ipoteză este ipotetică şi puţin probabilă. De altfel, a reţinut că şi prin expertiza tehnică în specialitatea procese pirogene şi incendii, întocmită de expertul I. în procedura asigurării de dovezi, s-a stabilit aceeaşi cauză a incendiului (scurtcircuitul de la instalaţia electrică a reclamei G.), explicându-se că, în urma cantităţilor mari de apă şi a vântului puternic, s-a produs deranjarea conductorilor electrici şi formarea scurtcircuitului la instalaţia electrică a reclamei luminoase, iar degajarea căldurii de la scurtcircuitul electric a provocat descompunerea termică a stiplexului (aprinderea acestuia), care a început să curgă, iar focul s-a extins succesiv la toate literele reclamei din stiplex. Expertul judiciar a indicat şi modalitatea în care s-a propagat incendiul, pe faţada clădirii, căldura degajată de arderea stiplexului determinând încălzirea tablei de aluminiu de la panourile K. de pe faţadă şi deformarea acesteia, precum şi aprinderea polietilenei şi a plăcilor K. vecine. Curtea a mai subliniat că opinia expertului tehnic judiciar a fost în sensul că reclama G. nu a fost trăsnită, menţionând că din datele furnizate de reţeaua de detectori a activităţii electrice în atmosferă a rezultat că în zona Bucureştilor s-au produs 5 descărcări electrice în jurul orei 21:00, detectate la înălţimea norilor, nefiind detectat niciun trăsnet care să atingă clădiri.

Instanţa de prim control judiciar a prezentat pe larg şi răspunsul aceluiaşi expert, prezentat în completarea raportului iniţial, dar şi concluziile expertizei în specialitatea electroenergetică, administrată în procedura asigurării de dovezi, unde expertul L. a precizat că instalaţia de paratrăsnet nu a recepţionat pe parcursul existenţei ei nicio lovitură de trăsnet, contorul pentru loviturile de trăsnet montat pe terasa clădirii indicând cifra zero.

Înlăturând susţinerile intimatei-pârâte în sensul că aceste rapoarte nu ar avea valoarea probatorie a unor expertize judiciare în prezenta cauză, ca neîntemeiate - de vreme ce art. 241 C. proc. civ. permite ca dovezile administrate în procedura asigurării de dovezi să fie folosite şi de partea care nu a cerut administrarea lor, justificat de posibilitatea ca probele să dispară sau să fie greu de administrat la soluţionarea litigiului -, curtea de apel a observat că cei doi experţi au confirmat constatările consemnate în raportul de constatare tehnică privind analiza cauzei incendiului din 26.06.2009 al comisiei de cercetare din cadrul Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă "Dealu Spirii" al Municipiului Bucureşti.

Evaluând şi celelalte probe administrate, notând şi că faptul că niciun trăsnet nu a fost detectat în 26.06.2009 de sistemul de detecţie a descărcărilor electrice atmosferice coroborat cu probabilitatea redusă (10%, conform opiniei specialistului utilizat chiar de intimata-pârâtă) ca un trăsnet să nu fie detectat şi, mai ales, cu lipsa oricărei urme materiale şi a oricărei dovezi din care să rezulte producerea trăsnetului, precum şi cu deficienţele la instalaţia electrică a reclamei luminoase constatate de comisia de cercetare constituită în cadrul Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă "Dealu Spirii" al Municipiului Bucureşti, instanţa de apel a tras concluzia unei probabilităţi ridicate ca incendiul să nu fi fost provocat de trăsnet, ci de un scurtcircuit electric.

Chiar dacă a recunoscut că există şi posibilitatea redusă ca producerea incendiului să fi fost cauzată de un trăsnet, a subliniat că intimata-pârâta nu a probat că aceasta a fost cauza incendiului, în lipsa oricărei dovezi din care să rezulte producerea unei descărcări electrice între nor şi pământ care să fi lovit clădirea C. în 26.06.2009, probatoriul confirmând faptul că un asemenea fenomen meteorologic nu a fost înregistrat nici de sistemul de localizare utilizat de Administraţia Naţională de Meteorologie, nici de sistemele Blids şi LINET, nici de sistemul clădirii de protecţie împotriva trăsnetelor.

În acest context, instanţa de prim control judiciar a înlăturat apărarea intimatei-pârâte, care, pentru dovedirea cazului de forţă majoră, a invocat avizul nr. x/27.07.2009 eliberat de Camera de Comerţ şi Industrie a României, apreciind că acesta este un înscris sub semnătură privată care nu este opozabil apelantei-reclamante, întrucât stabilirea existenţei cazului de forţă majoră de către terţul Camera de Comerţ şi Industrie a României nu a fost convenită de părţi prin contract; distinct de aceasta, a reţinut şi că avizul în discuţie a fost emis exclusiv pe baza înscrisurilor puse la dispoziţia Camerei de Comerţ şi Industrie a României de către intimata-pârâtă, emitentul alegând să avizeze cazul de forţă majoră, în pofida faptului că adresa emisă de Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă "Dealu Spirii" al Municipiului Bucureşti indica două cauze posibile ale incendiului, dintre care cea mai probabilă (scurtcircuitul electric) nu reprezintă un eveniment impredictibil, inevitabil şi insurmontabil pentru a fi calificat drept forţă majoră, în sensul avut în vedere de părţi prin clauza cuprinsă la art. 9 din contractul de închiriere din 15.08.2006.

În ceea ce priveşte procesele în care au fost soluţionate cereri formulate de alţi chiriaşi împotriva intimatei-pârâte pentru repararea prejudiciilor produse în urma incendiului din 26.06.2009, Curtea a avut în vedere că acţiunea introdusă de în dosarul nr. x/2011 a fost respinsă prin sentinţa civilă nr. 960/12.02.2013 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, rămasă irevocabilă, în care s-a stabilit că intimata-pârâtă a dovedit existenţa cazului de forţă majoră şi faptul că a acţionat ca un proprietar diligent şi prudent, producerea unui eventual prejudiciu având ca sursă principală trăsnetul care a condus la aprinderea reclamei luminoase.

Pe de altă parte, prin sentinţa arbitrală nr. 188/05.12.2013, definitivă, Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României a considerat că nu se susţine teza unui trăsnet care să fi lovit clădirea în noaptea incendiului, deci nu poate fi acceptată nici ipoteza ca un asemenea trăsnet să fi constituit cauza incendiului. În privinţa viciilor constructive care ar fi putut sta la originea incendiului, tribunalul arbitral a reţinut următoarele elemente din raportul de expertiză: i. deşi autorizaţia de construire emisă de Primăria Sectorului 2 pentru firma luminoasă prevedea obligaţia obţinerii ulterioare a autorizării din punct de vedere al securităţii la incendiu, acest demers nu a fost întreprins; ii. au fost folosite la construirea reclamei materiale incompatibile cu standardele naţionale şi cu risc de incendiu; iii. executarea instalaţiei de alimentare cu energie electrică a reclamei luminoase a avut vicii majore; iv. pătrunderea apei în interiorul reclamei luminoase putea contribui la realizarea unui scurtcircuit care să ducă la izbucnirea unui incendiu. De aceea, invocarea forţei majore de către pârâtă a fost respinsă de tribunalul arbitral în analizarea cauzei incendiului, ca şi susţinerea aceleiaşi părţi potrivit căreia, chiar existente în fapt, viciile tehnice ale reclamei nu îi sunt imputabile ei, ci societăţii care a montat-o.

Procedând, potrivit celei de-a doua decizii de casare, la stabilirea dreptului preferabil dintre cele aflate în conflict, curtea de apel a avut în vedere efectul relativ al puterii de lucru judecat de care se bucură hotărârile pronunţate în cele două litigii în care S.C. A. S.R.L. nu a fost parte, stabilind că niciuna dintre acestea nu beneficiază de prezumţia absolută de lucru judecat, urmând să prevaleze situaţia de fapt care este confirmată de probatoriul administrat în prezenta cauză.

În acest context, a reţinut că, potrivit art. 1082 C. civ., debitorul care nu îndeplineşte obligaţia contractuală este prezumat a fi în culpă, aşa încât, pentru a se exonera de răspundere, îi revine sarcina de a proba că neexecutarea provine dintr-o cauză străină şi că potrivit art. 129 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 1169 C. civ., obligaţia procesuală de a dovedi apărările prin care invocă incidenţa cazului de forţă majoră, aşa cum este definit în clauza cuprinsă la art. 9 din contractul de închiriere încheiat în 15.08.2006, îi aparţine intimatei-pârâte.

Subliniind că prin întâmpinarea la apel, intimata-pârâtă a prezentat trunchiat aspectele reţinute prin raportul de constatare comisia de cercetare constituită în cadrul Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă "Dealu Spirii" al Municipiului Bucureşti - care nu a consemnat identificarea amprentei incendiului specifică unui trăsnet, acest lucru fiind imposibil ca urmare a faptului că reclama luminoasă s-a topit în integralitate înainte de stingerea incendiului -, instanţa de apel a reiterat că, în concluziile sale, comisia tehnică a stabilit ca fiind foarte probabilă producerea incendiului ca urmare a unui scurtcircuit la reţeaua electrică şi ca fiind doar posibilă producerea acestuia ca urmare a unei descărcări electrice de origine atmosferică, singurul indiciu pentru reţinerea acestei posibilităţi fiind condiţiile meteorologice nefavorabile din acea seară.

Notând că intimata-pârâtă a dovedit numai că prin avizul nr. x/27.07.2009, Camera de Comerţ şi Industrie a României a confirmat existenţa unui caz de forţă majoră, că s-a pronunţat o hotărâre judecătorească irevocabilă într-un alt litigiu prin care a fost exonerată de răspunderea contractuală faţă de un alt chiriaş şi că un specialist, dr. M., şi-a exprimat opinia în sensul că incendiul a fost produs de un trăsnet, curtea de apel a apreciat că nu pot face dovada împotriva apelantei-reclamante concluziile la care au ajuns alte persoane sau alte instanţe în proceduri la care cea din urmă nu a participat, atât timp probele administrate nu au fost de natură să-i formeze convingerea că neexecutarea obligaţiilor asumate prin contractul de închiriere a fost provocată de un eveniment impredictibil, inevitabil şi insurmontabil, străin de voinţa părţilor. Dimpotrivă, a considerat, în urma evaluării probatoriului administrat în cauză, că intimata-pârâtă nu a depus diligenţa unui bun proprietar în ceea ce priveşte clădirea în care se afla spaţiul închiriat către apelanta-reclamantă.

Astfel, a apreciat că incendiul din 26.06.2009 nu poate reprezenta un caz de forţă majoră, întrucât cauza cea mai probabilă a izbucnirii lui este reprezentată de un scurtcircuit la o reclamă luminoasă construită din materiale combustibile, cu deficienţe la circuitele de alimentare cu energie electrică, montată pe clădirea intimatei-pârâte, cu acordul său, dar fără ca aceasta să verifice modul de efectuare a lucrărilor şi obţinerea, de către chiriaşul care a amplasat reclama, a autorizaţiei de securitate împotriva incendiilor.

Instanţa de prim control judiciar a considerat că tribunalul a stabilit greşit că incendiul a fost provocat de un trăsnet care a lovit reclama luminoasă, deşi nu există nicio dovadă în sensul că incendiul din 26.06.2009 a fost provocat de un trăsnet, răspunsurile comunicate de Administraţia Naţională de Meteorologie prin adresele nr. x/27.05.2014 şi nr. y/18.02.2014 fiind în sensul că sistemul de detecţie a descărcărilor electrice atmosferice nu a detectat niciun trăsnet în data de 26.06.2009, în intervalul 00.00-24.00, ci doar descărcări electrice de tip nor-nor şi în interiorul norului. Lovirea clădirii de trăsnet nu poate fi prezumată din faptul dovedit că vremea în Bucureşti a fost instabilă, a plouat torenţial, s-au semnalat descărcări electrice şi intensificări ale vântului, nefiind întrunite condiţiile art. 1203 C. civ. pentru aplicarea unei asemenea prezumţii judecătoreşti. În acest sens, curtea a considerat că prezumţia utilizată de prima instanţă nu are puterea de a naşte probabilitatea, întrucât niciun trăsnet nu a fost detectat în 26.06.2009 de sistemul de detecţie a descărcărilor electrice atmosferice, existând o probabilitate redusă, de numai 10% ca un trăsnet să nu fie detectat. Astfel, a apreciat că, cel mai probabil, cauza incendiului a fost scurtcircuitul la reclama luminoasă amplasată de clădire, faptul că acesta a fost evenimentul care a generat incendiul putând fi prezumat, având în vedere deficienţele la circuitele pentru alimentarea cu energie electrică a reclamei luminoase, astfel cum au fost constatate prin raportul de constatare tehnică întocmit de I.S.U. "Dealu Spirii" al Municipiului Bucureşti.

Aşa fiind, a reţinut că un scurtcircuit electric produs pe fondul condiţiilor meteorologice nefavorabile care au făcut ca apa să pătrundă în interiorul reclamei luminoase nu reprezintă un caz de forţă majoră, nefiind greu de prevăzut nici măcar pentru o persoană lipsită de cunoştinţe tehnice că, în cazul unei ploi puternice cu vânt, care nu este un fenomen meteorologic rar pe parcursul verilor în Municipiul Bucureşti, este posibil ca apa de la ploaie să provoace un scurtcircuit, astfel încât ar fi fost necesar ca toate circuitele să fie protejate cu siguranţe de protecţie automate şi să existe în clădire dispozitive de deconectare vizibilă şi sigură pe toate fazele.

Având în vedere că intimata-pârâtă nici măcar nu a verificat modalitatea în care a fost instalată reclama luminoasă şi nu a solicitat chiriaşului G. să îi prezinte documentaţia de instalare şi procesul-verbal de recepţie la finalizarea lucrării, instanţa de prim control judiciar a considerat că aceasta nu a făcut dovada că a acţionat cu diligenţa unui bun proprietar, asumându-şi riscurile rezultate din montarea necorespunzătoare a reclamei luminoase, astfel încât a apreciat că, în mod greşit, tribunalul a înlăturat culpa pârâtei în legătură cu amplasarea reclamei luminoase, subliniind că obţinerea autorizaţiei de construire de către chiriaş pentru amplasarea reclamei luminoase reprezintă o condiţie preexistentă pentru efectuarea acestei lucrări, dar ea nu este de natură să justifice dezinteresul proprietarului în legătură cu modul în care a fost realizată efectiv alimentarea cu energie electrică a reclamei luminoase şi cu verificarea măsurii în care chiriaşul obţinuse autorizaţia de securitate la incendiu mai înainte de punerea în funcţiune a reclamei.

Contrar celor reţinute de prima instanţă, a considerat că faptul că apelanta-reclamantă are şi calitatea de proiectant al clădirii nu prezintă nicio relevanţă, de vreme ce instalarea reclamei luminoase de la care a pornit incendiul s-a realizat fără acordul proiectantului, după finalizarea clădirii de birouri, iar intimata-pârâtă nu a invocat vicii de proiectare a construcţiei.

De asemenea, a mai notat şi că este necontestat că incendiul a pornit de la reclama luminoasă, astfel încât, indiferent de elementul cauzal care l-a provocat, consecinţele grave produse asupra întregii clădiri nu puteau fi determinate direct de scurtcircuit sau de trăsnet, ci de extinderea incendiului, ca urmare a deficienţelor grave constatate de comisia de cercetare constituită în cadrul Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă "Dealu Spirii" al Municipiului Bucureşti.

În acest sens, curtea a notat că accesul pompierilor în clădire a fost întârziat cu 5-7 minute, timp în care persoana care reprezenta obiectivul a obţinut acceptul superiorilor săi, precum şi că propagarea incendiului a fost favorizată, în mod decisiv, de nescoaterea de sub tensiune în timp util a clădirii, inclusiv a reclamelor luminoase, de nefuncţionarea instalaţiei de drencere montată pe faţada posterioară, precum şi de lipsa apei în instalaţia de hidranţi interiori de incendiu la etajele 18 şi 19, disfuncţionalităţi care, neavând nicio legătură cu condiţiile meteorologice din seara incendiului, constituie condiţii cu rol cauzal esenţial, făcând ca evenimentul care a împiedicat executarea obligaţiilor de către intimata-pârâtă să nu poată fi calificat ca fiind inevitabil şi insurmontabil pentru a reprezenta un caz de forţă majoră în sensul art. 1083 C. civ. şi art. 9 din contractul de închiriere încheiat în 15.08.2006.

Astfel cum s-a stabilit şi prin prima decizie de casare, a constatat că apărările intimatei-pârâte referitoare la faptul că disfuncţionalităţile constatate de pompieri ar reprezenta vicii ale clădirii sunt străine de cadrul procesual stabilit prin cererea de chemare în judecată, în care reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la repararea prejudiciului produs prin neîndeplinirea obligaţiilor asumate prin contract, iar nu de vicii ascunse ale imobilului închiriat. De altfel, faptul că persoana aflată în clădire nu a permis accesul imediat al pompierilor, nu a întrerupt alimentarea cu energie electrică, nu a cunoscut modul de funcţionare a instalaţiilor clădirii şi nu a asigurat utilizarea coloanelor uscate, precum şi faptul că instalaţia de hidranţi interiori nu era alimentată cu apă nu pot fi calificate ca reprezentând vicii ale clădirii, a subliniat curtea de apel, ci reprezintă fapte personale ale proprietarului care nu a asigurat instruirea corespunzătoare a persoanelor responsabile cu paza clădirii şi cu protecţia împotriva incendiilor şi nu a verificat dacă instalaţia de hidranţi interiori este alimentată cu apă.

Cum disfuncţionalităţile care au favorizat dezvoltarea incendiului astfel încât să afecteze întreaga clădire de birouri prezintă relevanţă cauzală şi vădesc lipsa de diligenţă a proprietarului în ceea ce priveşte construcţia în care se află spaţiul închiriat, a apreciat că intimata-pârâtă nu poate fi exonerată de răspundere faţă de chiriaşul său.

În concluzie, curtea a reţinut că se justifică admiterea apelului şi schimbarea sentinţei atacate, având în vedere că prima instanţă a apreciat în mod greşit că pârâta este exonerată de răspunderea contractuală ca urmare a intervenirii unui caz de forţă majoră.

Stabilind, astfel, că intimata-pârâtă a încălcat obligaţia contractuală de a asigura chiriaşului folosinţa liniştită şi utilă a spaţiilor închiriate, asumată prin art. 5.4 lit. a) din contractul de închiriere din 15.08.2006, precum şi că aceasta se află în culpă contractuală, instanţa de prim control judiciar a determinat prejudiciul suferit de apelanta-reclamantă aflat în legătură de cauzalitate directă cu fapta ilicită a intimatei-pârâte, ţinând cont de dezlegările oferite prin a doua decizie de casare.

Astfel, a notat că primul tip de prejudiciu ce se solicită a fi reparat prin cererea de chemare în judecată a fost evaluat la suma de 69.812 euro, reprezentând cheltuielile de amenajare a spaţiului închiriat în clădirea de birouri C..

După ce a evaluat întregul probatoriu administrat, consemnând concluziile la care a ajuns Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă "Dealu Spirii" al Municipiului Bucureşti, care a comunicat pagubele constatate la spaţiul închiriat de apelanta-reclamantă, dar şi concluziile expertizei efectuate, curtea a constatat că, până cel târziu în 18.08.2009, apelanta-reclamantă nu a avut acces necondiţionat şi nu a reuşit relocarea bunurilor aflate în spaţiul închiriat, deşi acestea nu au fost afectate de incendiu, însă a finalizat mutarea echipamentelor deţinute în spaţiul închiriat de la intimata-pârâtă cel târziu la mijlocul lunii august 2009, astfel încât nu există nicio raţiune pentru ca aceasta să solicite despăgubiri pentru prejudicii pe care le-ar fi suferit până în luna octombrie 2009. Iar urmarea directă a relocării din spaţiul închiriat a fost pierderea de către apelanta-reclamantă a investiţiilor pe care le-a efectuat pentru amenajarea acestui spaţiu.

Subliniind că evaluarea daunelor-interese cuvenite creditorului obligaţiei contractuale neexecutate se face conform art. 1085 şi art. 1086 C. civ., debitorul răspunzând numai pentru prejudiciile care au fost prevăzute sau ar fi putut fi prevăzute la încheierea contractului şi care sunt o consecinţă directă şi necesară a neexecutării obligaţiei - dispoziţii legale care au fost preluate în clauza cuprinsă la art. 5.4 lit. a) din contract, în care părţile au convenit că răspunderea proprietarului pentru prejudiciile suferite prin nerespectarea obligaţiei de a asigura folosinţa utilă şi liniştită a spaţiilor închiriate este limitată la daunele directe suportate de către chiriaş -, curtea a considerat că singurul prejudiciu direct suferit de apelanta-reclamantă este reprezentat de valoarea investiţiei efectuate pentru amenajarea spaţiului, rămasă neamortizată la momentul încetării de drept a contractului.

Acest prejudiciu este cert, efectuarea investiţiilor fiind dovedită de procesul-verbal de recepţie a lucrărilor de amenajare din 25.09.2007 şi de înregistrările efectuate în contabilitatea chiriaşului, existenţa şi întinderea lui fiind confirmate prin expertiză, iar valoarea despăgubirilor cuvenite este cea rămasă neamortizată, de 118.456 RON, conform fişei de cont regăsită în contabilitatea societăţii.

Curtea de apel nu a acceptat pretenţiile apelantei-reclamantei pentru valoarea investiţiei iniţiale, constatând că aceasta a profitat chiriaşului până la momentul încetării de drept a contractului, fiind folosită aproximativ 2 ani, deşi efectuată cu luarea în considerare a unui termen de închiriere de 5 ani, context în care a apreciat ca neîntemeiată şi susţinerea apelantei-reclamante în sensul că acordarea valorii despăgubirilor stabilite de expertul contabil judiciar nu ar corespunde principiului reparării integrale a prejudiciului, având în vedere că valoarea rămasă de amortizat acoperă integral pierderea efectivă suferită de către chiriaş ca urmare a faptului că a efectuat investiţii în spaţiul închiriat pentru a le folosi pentru întreaga durată a contractului de închiriere, pierderea sa fiind reprezentată de partea din cheltuieli aferentă perioadei ulterioare datei de la care intimata-pârâtă nu a mai putut asigura folosinţa liniştită şi utilă a spaţiului închiriat.

Deşi a recunoscut că principiul reparării integrale a prejudiciului îi permite părţii prejudiciate să solicite atât pierderea efectivă, cât şi beneficiul nerealizat, instanţa de apel a notat că nu s-au solicitat şi accesoriile aferente pierderii efective reprezentate de valoarea neamortizată a investiţie, iar cadrul procesual stabilit prin cererea de chemare în judecată şi prin cererea de apel, în conformitate cu art. 294 C. proc. civ., nu poate fi extins prin cererea de probatorii formulată în al treilea ciclu procesual.

În ceea ce priveşte celelalte pretenţii formulate de apelanta-reclamantă prin al doilea capăt al cererii de chemare în judecată, curtea a considerat că prima instanţă a stabilit în mod corect că sumele cheltuite de reclamantă ulterior datei de 27.06.2009, cu personalul, cu amenajarea noului spaţiu sau pentru demersurile legale legate de diferendul cu pârâta nu pot fi considerate daune directe produse ca urmare a neexecutării obligaţiei de a-i asigura folosinţa liniştită şi utilă a spaţiului din str. x, ci cheltuieli efectuate pentru desfăşurarea activităţii în perioada ulterioară încetării de drept a contractului de închiriere.

Astfel, a considerat că sumele plătite pentru relocare nu reprezintă pierdere patrimonială, ci o nouă investiţie, de care apelanta-reclamantă urmează a beneficia pe durata noului contract de închiriere, iar cheltuielile de personal ar fi fost oricum efectuate de apelanta-reclamantă, chiar dacă nu ar fi intervenit încetarea prematură a contractului; în ce priveşte cheltuielile efectuate pentru serviciile de consultanţă juridică şi contabilă, a considerat că nici acestea nu reprezintă un prejudiciu direct produs prin neîndeplinirea obligaţiei intimatei-pârâte de a pune la dispoziţie spaţiul închiriat, fiind efectuate după încetarea de drept a contractului de închiriere şi reprezentând cheltuieli extrajudiciare. De asemenea, profitul net pretins nerealizat nu constituie un prejudiciu direct produs prin încălcarea de către intimata-pârâtă a obligaţiei contractuale de a asigura folosinţa spaţiului închiriat, în considerarea perioadei pentru care acesta a fost pretins, distinct de faptul că, în speţă, nu a fost nici probat.

De aceea, reţinând că prejudiciul direct suferit de apelanta-reclamantă ca urmare a neîndeplinirii de către intimata-pârâtă a obligaţiei contractuale asumate este reprezentat de valoarea rămasă neamortizată a cheltuielilor pe care le-a făcut cu investiţiile în amenajarea spaţiul închiriat, a reformat în parte sentinţa primei instanţe, apreciind că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 969, art. 970, art. 1084-1086 C. civ., obligând pârâta S.C. B. S.R.L. la plata către reclamantă a sumei de 118.456 RON, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a încetării contractului de închiriere.

În consecinţă, a schimbat hotărârea tribunalului şi sub aspectul cheltuielilor de judecată, în raport de prevederile art. 274 şi art. 276 C. proc. civ.

Astfel, în aplicarea prevederilor art. 276 C. proc. civ., dat fiind că pretenţiile formulate de reclamantă prin al doilea capăt al cererii de chemare în judecată au fost încuviinţate numai în ceea ce priveşte un singur gen dintre cele patru tipuri de prejudicii invocate, curtea a stabilit culpa procesuală a pârâtei în proporţie de 1/4 şi a reclamantei în proporţie de 3/4 şi a notat că, pentru judecata în primă instanţă, reclamanta a achitat taxa judiciară de timbru aferentă primului capăt de cerere în sumă de 19.491,08 RON şi timbru judiciar de 5 RON, taxa judiciară de timbru aferentă celui de-al doilea capăt de cerere în cuantum de 36.282,96 RON şi timbru judiciar de 5 RON şi onorariu expert contabil judiciar în cuantum de 5.000 RON, declarând că va solicita pe cale separată onorariul de avocat, iar pârâta a efectuat următoarele cheltuieli de judecată: onorariu expert contabil judiciar în cuantum de 5.000 RON, onorariu expert consilier în cuantum de 27.000 RON şi onorariu de avocat în cuantum de 351.671,07 RON.

A luat act că prin sentinţa civilă apelată, tribunalul a obligat pârâta la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 19.496,08 RON, cu titlu de taxa judiciară de timbru aferentă primului capăt de cerere, şi a obligat reclamanta la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 155.000 RON, din care 150.000 RON, reprezintă onorariu redus conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., la care s-a adăugat onorariul expertului judiciar în cuantum de 5.000 RON.

Ca urmare a admiterii, în parte, a celui de-al doilea capăt de cerere, pârâta a fost obligată, în conformitate cu art. 276 C. proc. civ., şi la plata taxei judiciare de timbru în cuantum de 3.985,12 RON (calculate la valoarea pretenţiilor admise) şi a onorariului de expert de 1.250 RON (corespunzător proporţiei de 1/4), la care se adaugă cheltuielile de judecată aferente primului capăt de cerere, astfel încât cheltuielile de judecată efectuate de reclamantă în primă instanţă la plata cărora va fi obligată pârâtă s-au ridicat la suma de 24.731,2 RON. Pe de altă parte, ca urmare tot a admiterii în parte a celui de-al doilea capăt de cerere, au fost diminuate cheltuielile de judecată acordate de tribunal pârâtei, corespunzător culpei sale procesuale care a fost stabilită la 3/4, reclamanta fiind obligată să îi plătească suma de 116.250 RON - context în care instanţa de apel a notat că pârâta nu a declarat apel împotriva dispoziţiei de reducere a onorariului de avocat şi a celei de neacordare a onorariului expertului consilier, astfel încât proporţia de 3/4 s-a aplicat cheltuielilor acordate de prima instanţă, în cuantum total de 155.000 RON.

Având în vedere caracterul reciproc al obligaţiilor de plată a cheltuielilor de judecată datorate de fiecare dintre părţi potrivit culpei procesuale pentru judecata efectuată în faţa primei instanţe, procedând la compensarea lor, curtea a obligat reclamanta la plata către pârâtă a diferenţei de 91.518,8 RON.

A menţinut dispoziţiile neatacate ale sentinţei apelate, vizând respingerea excepţiilor lipsei de interes şi prescripţiei dreptului material la acţiune, admiterea în parte a cererii de chemare în judecată, constatarea încetării de drept în data de 27.06.2009 a contractului de închiriere încheiat între părţi şi admiterea în parte a cererii de intervenţie accesorie formulată în interesul pârâtei.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată efectuate în apel, în conformitate cu art. 276 C. proc. civ., curtea a stabilit culpa procesuală a părţilor în aceeaşi proporţie, de 3/4 pentru apelanta-reclamantă şi de 1/4 pentru intimata-pârâtă, având în vedere că, în urma soluţionării căii de atac, apelanta-reclamantă este îndreptăţită să primească despăgubiri pentru un singur tip dintre cele patru tipuri de prejudicii deduse judecăţii.

În apel, apelanta-reclamantă a efectuat cheltuieli de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru în cuantum de 18.141,43 RON şi timbrul judiciar de 5 RON, însă, având în vedere declaraţia apărătorului său de la ultimul termen de judecată, nu a învestit instanţa de apel cu acordarea acestora, menţionând că urmează a le solicita pe calea unei cereri distincte. Iar intimata-pârâtă a efectuat cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat în cuantum de 295.113,99 RON pentru primul ciclu procesual, onorariu de avocat în cuantum de 95.882,81 RON pentru al doilea ciclu procesual şi onorariu de avocat în cuantum de 7.509,51 RON pentru al treilea ciclu procesual, cuantumul total al cheltuielilor pretinse cu titlu de onorariu de avocat în apel fiind de 398.506,31 RON. Acest cuantum a fost apreciat ca fiind excesiv, motiv pentru care curtea de apel l-a diminuat, prezentat în mod amplu motivele care i-au fundamentat decizia, la suma de 87.466 RON, din care 60.000 RON pentru primul ciclu procesual, 20.000 RON pentru al doilea ciclu procesual şi 7.466 RON pentru al treilea ciclu procesual. Având în vedere culpa procesuală a apelantei-reclamante în prezentul litigiu care a fost stabilită ca fiind în proporţie de 3/4, în temeiul art. 274 şi art. 276 C. proc. civ., aceasta a fost obligată să achite intimatei-pârâte cheltuielile de judecată în cuantum de 65.600 RON, efectuate în apel.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată efectuate în recursurile declarate în ciclurile procesuale anterioare, Curtea constată că apelanta-reclamantă nu a solicitat acordarea acestora, respectiv că cele efectuate de intimata-pârâtă rămân în sarcina sa, conform art. 274 C. proc. civ., neputându-se reţine culpa procesuală a reclamantei, întrucât apărările formulate de intimata-pârâtă în primul recurs au fost considerate nefondate, iar recursul declarat de recurenta-pârâtă în al doilea ciclu procesual a fost admis.

Recursurile declarate şi apărările formulate

Împotriva acestei decizii, S.C. A. S.R.L. şi S.C. B. S.R.L. au declarat recurs; totodată, S.C. A. S.R.L. a recurat şi încheierea din 15.11.2021.

Prin recursul său, S.C. A. S.R.L. a solicitat, în principal, modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului şi schimbării sentinţei primei instanţe, în sensul admiterii acţiunii şi obligării pârâtei la plata tuturor despăgubirilor solicitate şi a cheltuielilor de judecată; într-un prim subsidiar, a solicitat casarea în parte a deciziei atacate, strict în privinţa întinderii prejudiciului stabilit de către instanţa de apel şi, în rejudecare, admiterea apelului şi schimbarea hotărârii primei instanţe, cu consecinţa obligării pârâtei la plata despăgubirilor solicitate şi a cheltuielilor de judecată. Într-un al doilea subsidiar, a solicitat casarea în tot a încheierii de la 15.11.2021 şi casarea în parte a deciziei atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel.

După expunerea situaţiei de fapt şi a celor trei cicluri procesuale parcurse, recurenta-reclamantă a prezentat argumentele sale în susţinerea motivelor de nelegalitate.

Primul motiv de nelegalitate invocat a fost cel prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţinând că încheierea din 15.11.2021 şi decizia recurată, în limitele criticate, au fost pronunţate cu încălcarea formelor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

O primă critică a vizat respingerea, de către instanţa de apel, a probei cu expertiză solicitată.

Sub un prim aspect, recurenta-reclamantă a arătat că, în cadrul apelului, a solicitat administrarea unei probe cu expertiză contabilă, în vederea actualizării cuantumului pretenţiilor care fac obiect al cererii introductive. Prin încheierea din 15.11.2021, instanţa de apel a respins proba cu expertiză, reţinând că aceasta nu ar fi concludentă pentru soluţionarea cauzei, întrucât situaţia de fapt poate fi stabilită pe baza probatoriului deja administrat şi arătând că actualizarea pretenţiilor ar putea fi obţinută direct în cadrul executării silite; a mai arătat instanţa de apel că nu a fost învestită cu o solicitare de actualizare a pretenţiilor urmărite prin cererea de chemare în judecată.

Recurenta-reclamantă a solicitat să se observe că, în virtutea rolului activ, instanţa de apel avea obligaţia de a administra toate probele prevăzute de lege pentru a stabili în mod corect şi complet situaţia de fapt, în acest sens fiind dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. De asemenea, a arătat că instanţa de apel a încălcat două principii fundamentale ale procesului civil: principiul garantării dreptului la apărare, care asigură părţilor dreptul de a lua cunoştinţă de cuprinsul dosarului, de a propune probe şi de a-şi pregăti apărările, dar şi principiul nemijlocirii administrării probelor. Recurenta-reclamantă a apreciat că proba cu expertiză ar fi trebuit încuviinţată în condiţiile în care solicitase actualizarea valorii pretenţiilor şi, deci, proba urma să lămurească aspecte esenţiale ale situaţiei de fapt. De asemenea, a susţinut că proba propusă trebuia încuviinţată, în condiţiile în care viza lămurirea unor aspecte de fapt de natură tehnică; recurenta-reclamantă a invocat jurisprudenţa în acest sens a instanţei supreme.

A doua critică dezvoltată în cadrul acestui motiv de recurs a vizat dispoziţiile instanţei de apel referitoare la cheltuielile de judecată, apreciindu-se că au fost încălcate formele de procedură, faţă de modalitatea în care au fost acordate.

În cadrul criticii, primul argument a vizat situaţia cheltuielilor de judecată pe care le-a pretins în apel, recurenta-reclamantă criticând menţiunea făcută în decizia recurată în sensul în care apărătorul său nu ar fi solicitat acordarea acestora, ci ar fi menţionat că le va solicita separat. Recurenta-reclamantă a arătat că, în realitate, avocatul său a menţionat că va solicita pe cale separată numai onorariul avocaţial aferent apelului, nu şi celelalte cheltuieli efectuate cu această ocazie (taxele judiciare de timbru şi onorariile avocaţiale aferente celorlalte etape procesuale). În concluzie, a apreciat că cererea sa era clară şi viza obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată existente la momentul soluţionării apelului, conform dovezilor aflate la dosarul cauzei. Raportat la această critică, a tras concluzia că a fost încălcat principiul disponibilităţii reglementat de art. 129 alin. (6) C. proc. civ. şi a arătat că în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut că greşita stabilire a obiectului cererii cu care instanţa este învestită reflectă încălcarea normelor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, singurul remediu fiind, în acest caz, casarea hotărârii recurate.

Al doilea argument s-a referit la cheltuielile de judecată acordate intimatei-pârâte aferent etapei apelului, pentru ciclurile procesuale parcurse. Recurenta-reclamantă a arătat că instanţa de apel a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., reducând onorariul de avocat în apel la suma totală de 87.466 RON, din care 60.000 RON pentru primul ciclu procesual, 20.000 RON pentru al doilea ciclu procesual şi 7.466 RON pentru al treilea ciclu procesual; prin decizia recurată, instanţa de apel a obligat-o la plata sumei de 65.600 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reduse proporţional, corespunzător soluţiei pronunţate pe fondul cauzei.

Recurenta-reclamantă a apreciat nelegală această soluţie, susţinând că a fost pronunţată cu nerespectarea prevederilor art. 274 C. proc. civ. Or, dată fiind soluţia de admitere a apelului său, a apreciat că nu a căzut în pretenţii în această etapă procesuală, astfel că nu putea fi obligată la plata cheltuielilor de judecată.

Un al treilea argument a vizat dispoziţiile deciziei recurate prin care a fost obligată intimata-pârâtă să achite cheltuieli de judecată. Recurenta-reclamantă a criticat soluţia instanţei de apel care, la stabilirea sumelor ce urmau a fi achitate de intimata-pârâtă, a dispus reducerea valorii taxei de timbru aferentă capătului de cerere vizând pretenţii şi pe cea a onorariului de expert, astfel încât intimata-pârâtă a fost obligată să suporte din taxa judiciară de timbru numai suma de 3.985,12 RON din valoarea totală de 36.282,96 RON şi din valoarea onorariului de expert numai suma de 1.250 RON, din valoarea totală de 5.000 RON.

Susţinând că dispoziţiile instanţei de apel contrazic prevederile art. 274 alin. (2) C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că soluţia instanţei de apel i-a cauzat o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin casarea deciziei recurate.

Al doilea motiv de nelegalitate invocat a fost cel reglementat de prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţinând că decizia pronunţată este nemotivată şi, totodată, că aceasta conţine motive contradictorii.

O primă critică a vizat considerentele contradictorii ale deciziei recurate, sub aspectul beneficiului nerealizat antrenat de încetarea activităţii, ca urmare a pierderii folosinţei spaţiului din clădirea C., recurenta-reclamantă subliniind că s-au reţinut, totuşi, atât culpa intimatei-pârâte în lipsirea sa de folosinţa spaţiului închiriat, cât şi că este îndreptăţită la repararea componentei de prejudiciu constând în beneficiul nerealizat.

Recurenta-reclamantă a reprodus considerentele apreciate contradictorii: pe de o parte, "în acord cu apelanta-reclamantă, Curtea constată că principiul reparării integrale a prejudiciului îi permite părţii prejudiciate să solicite atât pierderea efectivă, cât şi beneficiul nerealizat." şi, pe de altă parte, "nici profitul net pretins nerealizat pentru perioada 01.07.2009-31.10.2009, evaluat ipotetic de către expertul contabil judiciar la suma de 109.318,88 euro, nu reprezintă un prejudiciu direct produs prin încălcarea de către intimata-pârâtă a obligaţiei contractuale de a asigura folosinţa spaţiului închiriat". A apreciat că această neregularitate a deciziei pronunţate relevă lipsa motivării hotărârii, sub aspectul considerentelor pentru care instanţa de apel a apreciat că nu este îndreptăţită la recuperarea beneficiului nerealizat cauzat de lipsa activităţilor desfăşurate după pierderea spaţiului folosit ca sediu, în condiţiile în care aceste considerente vin în directă contradicţie cu cele prin care reţinuse că ar fi totuşi îndreptăţită la repararea prejudiciului constând în beneficiul nerealizat.

Recurenta-reclamantă şi-a dezvoltat poziţia procesuală, invocând opinii din doctrina de specialitate, potrivit cărora motivarea hotărârii trebuie să fie pertinentă, completă, întemeiată, omogenă, concretă, convingătoare şi accesibilă. A arătat că motivarea este de esenţa hotărârilor, reprezentând o garanţie pentru părţi că cererile lor au fost analizate cu atenţie şi a invocat şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind semnificaţia acestui motiv, precum şi pe cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, indicând cauzele Van de Hurk contra Ţărilor de Jos, Albina contra României şi Hirvisaari contra Finlandei.

A doua critică a privit nemotivarea deciziei recurate cu referire la cheltuielile de judecată acordate.

Sintetizând dispoziţiile instanţei de apel cu privire la cheltuielile de judecată, recurenta-reclamantă a arătat că, după compensarea unor cheltuieli de judecată aferente fazelor anterioare ale procesului, a fost obligată la achitarea către intimata-pârâtă a sumei de 91.518,8 RON, la care s-au adăugat 65.600 RON, pentru etapa apelului, astfel încât totalul sumei acordate intimatei-pârâte cu titlu de cheltuieli de judecată a fost suma de 157.188 RON; a apreciat că decizia recurată nu este motivată în mod corespunzător cu privire la acordarea cheltuielilor de judecată într-un cuantum atât de ridicat, din punct de vedere al serviciilor efectiv prestate şi din punct de vedere al volumului de muncă pe care soluţionarea cauzei l-a presupus. A susţinut că, în materia analizată, valoarea pricinii reprezintă un criteriu obiectiv, însă munca depusă de avocat reprezintă un criteriu subiectiv care poate fi evaluat, în situaţia în care există o disproporţie vădită între munca prestată şi onorariul solicitat. A apreciat că există posibilitatea reducerii cheltuielilor de judecată constând în onorariu avocaţial, întrucât dispoziţia instanţei nu afectează raportul juridic de drept civil născut prin încheierea contractului de asistenţă juridică între avocat şi clientul său, ci vizează exclusiv modul de calcul al sumei datorate de către cel căzut în pretenţii. În susţinerea motivului de recurs, a arătat că potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului acestora. A invocat şi hotărârile instanţei europene din cauzele Costin contra României şi Străin şi alţii contra României, prin care s-a reţinut că, în dreptul intern, partea care a câştigat procesul nu va putea obţine rambursarea unor cheltuieli decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil.

În concluzie, a susţinut că hotărârea prin care instanţa se pronunţă asupra cheltuielilor de judecată ar trebui motivată în mod corespunzător, cu luarea în calcul a tuturor criteriilor menţionate şi, în consecinţă, că decizia recurată apare viciată, lipsind considerentele care să justifice motivul pentru care cheltuielile de judecată au fost acordate într-un cuantum semnificativ.

Recurenta-reclamantă a mai arătat că, în ipoteza în care instanţa de recurs ar aprecia că argumentele expuse în această secţiune s-ar circumscrie motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 sau 9 C. proc. civ., solicită reîncadrarea acestora, în mod corespunzător.

Prin al treilea motiv de recurs, recurenta-reclamantă a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocându-se aplicarea greşită de către instanţa de apel a prevederilor art. 969-970, art. 1082 şi 1203 C. civ.

În prealabil, recurenta-reclamantă a arătat că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. include si nesocotirea legii de drept procesual, pentru acele situaţii care nu pot fi încadrate în niciunul dintre celelalte motive de recurs.

În primul rând, recurenta-reclamantă a indicat sumele pretinse cu titlu de despăgubiri din partea intimatei-pârâte, arătând principalele categorii de cheltuieli a căror recuperare a urmărit-o prin acţiune.

Prima critică în susţinerea acestui motiv de recurs s-a referit la interpretarea contrară dispoziţiilor art. 969-970 C. civ.., pe care ar fi făcut-o instanţa de apel, atunci când a apreciat că recurenta-reclamantă ar fi îndreptăţită doar la recuperarea valorii neamortizate a costurilor privind amenajarea spaţiului din clădirea C.. A arătat că dispoziţiile legale antemenţionate stabilesc, pe de o parte, forţa obligatorie a contractului şi, pe de altă parte, principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat ca urmare a neexecutării sau executării necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale. În aceste condiţii, a apreciat că stabilirea valorii prejudiciului suferit nu poate fi realizată prin raportare la operaţiunea contabilă a amortizării.

A susţinut că, în contextul răspunderii civile contractuale, prevederile art. 970 C. civ. instituie principiul general în materia reparării prejudiciului, anume repararea integrală a prejudiciului cauzat de fapta ilicită. În viziunea recurentei-reclamante, aceasta înseamnă că autorul prejudiciului este obligat să acopere atât prejudiciul efectiv, cât şi beneficiul nerealizat ca urmare a faptei ilicite cauzatoare de prejudicii, acest principiu urmărind să asigure restabilirea situaţiei anterioare în care se găsea victima prejudiciului.

În acest context, a arătat că valoarea cheltuielilor realizate cu amenajarea spaţiului, reţinut în cuprinsul raportului de expertiză contabilă judiciară întocmit în cauză, este în cuantum de 69.812 EUR, sumă care reprezintă, în monedă naţională, 345.513,55 RON, la cursul valutar EUR/RON la data pronunţării deciziei recurate şi 232.982,03 RON, la cursul valutar de la momentul evaluării despăgubirilor.

A doua critică a privit considerentele instanţei de apel, care a exclus anumite pretenţii din categoria "daunelor directe" permise de contractul încheiat de părţi (beneficiul nerealizat, costurile de relocare, cheltuielile cu personalul, costurile antrenate de demersurile necesare în urma refuzului intimatei-pârâte de a-i permite accesul în spaţiu). A apreciat că respectivele considerente sunt date cu aplicarea greşită a art. 1082 C. civ., conform căruia debitorul datorează debitorului daune-interese "de se cuvine."

După ce a prezentat definiţia prejudiciului şi a expus o clasificare a acestuia, recurenta-reclamantă a arătat că reclamă un prejudiciu patrimonial, reprezentat de valoarea economică cu care i-a fost diminuat patrimoniul, de la data la care nu i-a fost asigurată folosinţa spaţiului închiriat, din culpa intimatei-pârâte. A învederat instanţei de recurs că necesitatea suportării tuturor costurilor pretinse este, fără echivoc, consecinţa directă a incendiului produs din culpa intimatei-pârâte.

Recurenta-reclamantă a reliefat că îşi desfăşura activitatea în clădirea BMC şi că, ulterior producerii incendiului, a fost nevoită să efectueze toate categoriile de costuri a căror recuperare o pretinde, ca o consecinţă a faptei ilicite săvârşită de intimata-pârâtă. Autoarea căii de atac a arătat că toate cheltuielile suportate în urma incendiului, pentru relocarea birourilor, dar şi pentru achiziţionarea de consultanţă, au fost un efect direct al faptelor ilicite ale intimatei-pârâte şi a afirmat că refuzul intimatei-pârâte de a-i permite accesul în imobil ulterior producerii incendiului indică încălcarea obligaţiilor contractuale.

În continuare, a combătut decizia recurată cu privire la pretenţiile respinse de instanţa de apel, susţinând că toate cheltuielile sunt pagube directe produse ca urmare a incendiului ce a avut loc şi a imposibilităţii de a folosi spaţiul închiriat în clădirea C..

În privinţa beneficiului nerealizat, recurenta-reclamantă a reluat motivele prezentate în secţiunea din memoriul de recurs referitoare la existenţa motivelor contradictorii, arătând că însăşi instanţa de apel a reţinut că, în cazul în care o parte a suferit un prejudiciu, aceasta este îndreptăţită să i se repare atât pierderea efectiv produsă, cât şi beneficiul nerealizat.

În continuare, a susţinut că beneficiul nerealizat este o consecinţă directă a lipsei punerii la dispoziţie de către intimata-pârâtă a sediului închiriat şi a faptului că, în perioada în care a fost lipsită de un sediu, a fost în imposibilitatea de a mai desfăşura activităţi.

A criticat considerentele instanţei de apel prin care s-a stabilit că prejudiciul invocat cu titlu de profit nerealizat nu este dovedit şi prin care a fost înlăturată prezumţia pe care a propus-o, în sensul că profitul net în anul 2009 ar fi fost identic cu cel obţinut în anul 2008.

În această privinţă, recurenta-reclamantă a invocat generarea unei prezumţii judiciare, rezultând atât din analiza beneficiului nerealizat reflectată de raportul de expertiză contabilă, cât şi din lipsa folosirii spaţiului utilizat ca sediu, coroborată cu absenţa profiturilor, apreciind că imposibilitatea înregistrării de profit pe parcursul perioadei în care a fost lipsită de un sediu rezultă din imposibilitatea folosirii spaţiului destinat sediului, ceea ce relevă că beneficiul nerealizat invocat cu titlu de prejudiciu este o consecinţă directă a neexecutării culpabile, de către intimata-pârâtă, a obligaţiilor ce îi reveneau. Recurenta-reclamantă a mai arătat că beneficiul nerealizat reţinut în cadrul expertizei contabile administrate în primă instanţă este în cuantum de 109.318,88 euro, respectiv 541.041 RON, raportat la cursul de schimb valutar de la data pronunţării deciziei recurate.

În privinţa sumelor pretinse pentru acoperirea cheltuielilor efectuate cu amenajarea noilor birouri, recurenta-reclamantă a criticat considerentele instanţei de apel, prin care s-a stabilit că aceste costuri nu reprezintă o pierdere patrimonială, ci "o nouă investiţie", de care a beneficiat pe durata noului contract de închiriere.

Reiterând raţionamentul propus în cazul sumei pretinse cu titlu de beneficiu nerealizat, recurenta-reclamantă a arătat că aceste cheltuieli reprezintă un veritabil prejudiciu material, o consecinţă directă a faptului că a fost lipsită de posibilitatea de a folosi spaţiul utilizat ca sediu în clădirea C., subliniind că, dacă intimata-pârâtă şi-ar fi respectat obligaţia de a îi pune la dispoziţie spaţiul, nu ar fi trebuit să efectueze respectivele cheltuieli. A indicat valoarea cheltuielilor de relocare, reţinute prin expertiza contabilă administrată în faza fondului, ca fiind în sumă de 85.518,39 RON.

În privinţa celorlalte costuri antrenate de pierderea folosinţei liniştite şi utile a spaţiului din clădirea C. (onorarii avocaţiale, costuri aferente notificărilor transmise, aferente participărilor la întâlniri şi serviciilor de consultanţă prestate în relaţia cu intimata-pârâtă în vederea obţinerii accesului în spaţiul închiriat), a arătat că aceste cheltuieli sunt în directă legătură cu faptele culpabile ale intimatei-pârâte şi reprezintă cheltuieli care reflectă o daună materială provocată de pierderea spaţiului, iar valoarea prejudiciului suferit sub acest aspect, conform raportului de expertiză întocmit în cauză, este în sumă de 195.992,48 RON.

Pe calea memoriului său, recurenta-pârâtă a solicitat, în principal, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei la instanţa de prim control judiciar, spre o nouă judecată a apelului, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 7 C. proc. civ., iar în subsidiar, modificarea ei, în sensul respingerii apelului promovat de societatea reclamantă, prin prisma motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ.

A susţinut că, prin decizia recurată, instanţa de apel a interpretat greşit actele juridice deduse judecaţii şi a încălcat normele legale şi contractuale incidente în cauză, respectiv clauzele contractului de închiriere, care exclud răspunderea pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale, în cazul apariţiei forţei majore, fără a limita mijloacele de probă prin care se poate dovedi aceasta; de asemenea, că instanţa de prim control judiciar nu a analizat cauzele care au dus la apariţia incendiului, dezvoltând doar factorii care au dus la propagarea urmărilor acestuia.

Recurenta-pârâtă a arătat aspectele care ar fi trebuit analizate de curtea de apel, pentru a determina cauza incendiului şi a stabili dacă acesta îndeplineşte condiţiile forţei majore, apreciind că în apel nu a fost stabilită cauza incendiului în mod neechivoc, că probele nu au fost analizate corespunzător şi că, deşi a dovedit o cauză exoneratoare de răspundere, care nu a putut fi combătută de partea adversă, instanţa de apel nu a luat-o în considerare.

Astfel, a susţinut că, în mod greşit, în calea ordinară de atac a fost exclusă ipoteza forţei majore, reţinându-se că posibilitatea unei descărcări electrice nu a fost confirmată de specialişti, întrucât nu a fost identificată amprenta incendiului specifică unui trăsnet; solicitarea unei astfel de dovezi este, în opinia recurentei-pârâte, excesivă şi reprezintă o veritabilă probatio diabolica, încălcând dreptul la un proces echitabil, deoarece contravine convenţiei părţilor, dispoziţiilor art. 970 C. civ. şi concluziilor exprimate de specialişti, iar însăşi instanţa de apel a reţinut că o asemenea probă este imposibilă.

Recurenta-pârâtă a arătat că analiza probatoriului, în special a opiniilor pe care le-a prezentat specialiştii asupra evenimentelor produse în data de 26.06.2009, relevă că fenomenul meteorologic a fost cauza incendiului; astfel, raportul I.S.U. a confirmat că incendiul a fost cauzat fie de un cablu electric defect ca urmare a supunerii la intemperii, fie de o descărcare electrică de origine atmosferică, adică de trăsnet direct.

În opinia autoarei acestui recurs, instanţa, deşi a acordat o atenţie deosebită raportului I.S.U., apreciind că a lămurit modalitatea de producere a incendiului, cauzele probabile şi împrejurările care i-au favorizat extinderea, a refuzat să aibă în vedere cele două concluzii în stabilirea situaţiei de fapt, schimbând înţelesul actului juridic. Recurenta-pârâtă a apreciat că reţinerea de către instanţa de apel doar a unei concluzii dintre cele două ale raportului I.S.U. reprezintă o interpretare greşită a mijlocului de probă care conduce la schimbarea înţelesului acestuia, devenind incident motivul de recurs prevăzut la art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a arătat că instanţa de apel nu a avut în vedere alte probe administrate în cauză, respectiv avizul de forţă majoră emis în baza raportului I.S.U. de Camera de Comerţ şi Industrie a României potrivit dispoziţiilor art. 28 alin. (2) lit. i) din Legea nr. 335/2007 şi adresa A.N.M. nr. x/08.07.2009 care conţine o prezentare detaliată a condiţiilor meteorologice din noaptea incendiului.

A precizat că a fost înlăturată valoarea probatorie a avizului evocat, motivat de faptul că acesta reprezintă un înscris sub semnătură privată care nu este opozabil reclamantei, întrucât stabilirea existenţei cazului de forţă majoră de către Camera de Comerţ şi Industrie a României nu a fost convenită de părţi prin contractul de închiriere din 15.08.2006. A susţinut că această apreciere contravine prevederilor legale şi contractuale care permit dovedirea cazului de forţă majoră prin orice mijloc de probă, avizul fiind concordant adreselor A.N.M. nr. x/27.05.2014 si nr. y/18.02.2014, care au confirmat ipoteza reţinută prin raportul I.S.U.

De asemenea, a menţionat concluziile raportului de expertiză efectuată în apelul din primul ciclu procesual, potrivit cărora o ploaie torenţială, o furtună puternică sau o descărcare electrică nu pot fi controlate şi nu este posibil un calcul precis sau o previziune asupra acestora, din cauza complexităţii şi a influenţelor condiţiilor de mediu.

A mai susţinut că, în mod părtinitor, instanţa de apel a insistat, în motivarea deciziei recurate, asupra deficienţelor care ar fi putut favoriza extinderea incendiului, fără a avea în vedere faptul că factorul determinant a fost scurtcircuitul cauzat de fulger şi de condiţiile meteorologice de la momentul incidentului, fără de care incendiul nu s-ar fi produs. Prin urmare, raportat la probatoriul administrat, a considerat că au fost dovedite toate condiţiile legale pentru ca incendiul să fie calificat caz de forţă majoră.

Un al motiv de recurs priveşte aplicarea greşită a art. 1080 C. civ., care atrage incidenţa motivelor de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ.

Sub acest aspect, recurenta-pârâtă a susţinut că presupusele disfuncţionalităţi ale clădirii, pentru care i se reţine lipsa de diligenţă, nu erau relevante în ce priveşte influenţa pe care ar fi avut-o la producerea incendiului, ci numai în ceea ce priveşte posibilitatea de a influenţa extinderea lui, mai ales în contextul invocării art. 9 din contractul de închiriere şi intervenţia unui caz de forţă majoră.

A apreciat că motivele extinderii incendiului nu au nicio relevanţă în analiza argumentelor invocate de ambele părţi în apel, iar aspectele reţinute de instanţă cu privire la diligenţa sa, în calitate de proprietar al clădirii C., excedează o analiză pertinentă în cauza de faţă, atât timp cât nu există nicio probă care să dovedească legătura de cauzalitate dintre presupusele sale fapte/omisiuni şi cauza producerii incendiului.

Dacă instanţa trebuia să analizeze şi cauzele care au condus la extinderea incendiului, recurenta-pârâtă a apreciat că ar fi fost necesar un probatoriu mult mai extins şi complex, deoarece o astfel de cercetare nu poate să se limiteze doar la concluziile raportului I.S.U., ci trebuie examinate toate situaţiile descoperite după incendiu, ca urmare a numeroaselor expertize efectuate şi care au fost invocate într-o altă cauză (dosarul nr. x/2011 aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti) în care şi intimata-reclamantă este parte; o asemenea analiză ar trebui să aibă ca scop şi examinarea viciilor ascunse, însă, cu privire la acest aspect, intimata-reclamantă a arătat în mod expres, la prima instanţă, că nu a formulat o acţiune în răspundere pentru vicii. Prin urmare, limitele acţiunii, stabilite de reclamantă, impuneau ca instanţa să se limiteze la analiza cauzelor incendiului.

O altă critică a recurentei-pârâte priveşte criteriile instanţei de apel cu privire la aprecierea diligenţei unui bun proprietar, considerându-le că excedează legea.

Astfel, decizia recurată a reţinut că diligenţa pretinsă recurentei-pârâte este analizată prin raportare la un proprietar extrem de precaut, nu doar la un bun proprietar; instanţa de apel nu a avut în vedere împrejurările concrete, respectiv condiţiile meteorologice extreme din noaptea incendiului, faptul că deţinea autorizaţie eliberată de I.S.U., ci a constatat că nu s-a comportat ca un proprietar diligent, deoarece nu a solicitat chiriaşului procesul-verbal de recepţie a lucrărilor privind instalarea reclamei.

Cu privire la acest aspect, recurenta-pârâtă a apreciat că instanţa de apel a depăşit criteriul rezonabilităţii, pretinzându-i să fi avut un comportament excesiv de diligent, ceea ce contravine dispoziţiilor legale. În realitate, a susţinut că a avut un comportament diligent, întrucât şi-a exprimat acordul pentru instalarea reclamei în baza autorizaţiei de construire nr. x/02.05.2007 eliberată de Primăria Sectorului 2 Bucureşti, a deţinut autorizaţie pentru sistemele de protecţie activă şi pasivă pentru situaţii de incendiu şi autorizaţia de securitate la incendiu nr. x/05.04.2007, a montat instalaţie de protecţie împotriva trăsnetului la clădirea C., a instalat sistemul de management integrat al unei clădiri, care prevede un timp mai scurt pentru sesizarea disfuncţionalităţilor apărute asupra tipurilor de instalaţii, a încheiat un contract de întreţinere a clădirii cu o firmă specializată pentru a beneficia de serviciile persoanelor avizate şi cu experienţă în domeniu. Toate aceste fapte şi acte au fost ignorate de instanţa de apel, a afirmat recurenta-pârâtă, deşi ele erau dovezi ale comportamentului său diligent; totodată, din analiza considerentelor instanţei de apel, a precizat că nu a rezultat că a încălcat dispoziţii din Legea nr. 101/1995, H.G. nr. 273/1994, Normativul nr. P 118/1999 ori din Legea nr. 50/1991.

Prin urmare, recurenta-pârâtă a apreciat că motivarea expusă în decizia recurată cu privire la comportamentul diligent al proprietarului încalcă dispoziţiile art. 1080 C. civ., privind conduita pretinsă unui bun proprietar şi nu au în vedere că ea nu este un specialist în domeniul prevenirii incendiilor.

Subsumat motivului de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ., a criticat decizia pentru lipsa motivării dispoziţiei de respingere a observaţiilor sale asupra constatărilor din raportul I.S.U., apreciind că instanţa de apel şi-a concentrat motivarea asupra disfuncţionalităţilor reţinute în raportul I.S.U., fără a justifica înlăturarea argumentelor prezentate în legătură cu anumite aspecte pe care le-a considerat inexacte, regăsite în cuprinsul lui şi fără a analiza documentaţia pe care a depus-o în combaterea lor. În continuare, recurenta-pârâtă a enumerat constatările pe care le-a apreciat eronate, cuprinse în raportul I.S.U. [intervenţia cu ajutorul hidranţilor interiori a fost semnificativ întârziată şi îngreunată, din cauza lipsei roţilor de manevră, neasigurării parametrilor necesari de debit, presiune; nu a funcţionat perdeaua de drencere; nu s-a asigurat identificarea şi evaluarea riscurilor de incendiu din clădire, conform prevederilor art. 19 lit. b) din Legea nr. 307/2006 şi serviciul de urgentă privat nu era constituit, conform prevederilor an. 12 alin. (2) şi art. 19 lit. i) din Legea nr. 307/2006], precum şi observaţiile sale cu privire la aceste constatări, subliniind că ele au fost înlăturate de instanţa de prim control judiciar, care, fără să expună o motivare corespunzătoare, a dat eficienţă, în mod nejustificat, constatărilor din raportul I.S.U.

Un alt motiv de recurs priveşte nerespectarea prevederilor legale prevăzute sub sancţiunea nulităţii, motiv circumscris art. 304 pct. 5 C. proc. civ., autoarea acestei căi de atac invocând, sub acest aspect, încălcarea puterii de lucru judecat a deciziei nr. 1431/10.10.2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, prin care instanţa supremă, trimiţând cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti, a reţinut că nu este întemeiat motivul de recurs constând în greşita aplicare a normelor de drept procesual privind puterea lucrului judecat, precum şi faptul că referirea instanţei de apel la puterea de lucru judecat este consecinţa limitelor efectului devolutiv al apelului, anumite argumente ale primei instanţe privind legătura directă de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciul invocat nefiind criticate prin cererea de apel. De asemenea, în decizia de casare, instanţa de recurs a mai reţinut că susţinerile decisive, care sprijină dispozitivul, se bucură de puterea lucrului judecat, astfel încât pentru a fi supuse judecăţii în apel, aceste considerente trebuie criticate în mod neechivoc prin cererea de apel. Într-adevăr, considerentele din sentinţa primei instanţe, vizând lipsa legăturii de cauzalitate dintre neîndeplinirea obligaţiei de asigurare a folosinţei liniştite şi utile a spaţiului închiriat şi unele pagube reclamate, nu au fost criticate de partea adversă. Evocând prevederile art. 315 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a apreciat că stabilirea de către Înalta Curte a limitelor rejudecării apelului promovat de partea adversă este o problemă de drept care nu mai poate fi repusă în discuţie.

Prin decizia nr. 808/31.03.2021, Înalta Curte nu a contrazis considerentele precedentei decizii de casare, ci, impunând ca, în rejudecare, instanţa de apel să analizeze cererea de apel în limitele stabilite de către reclamantă prin cererea de chemare în judecată, precizată la 13.11.2012, nu a decis ca limitele rejudecării căii ordinare de atac, astfel cum au fost determinate prin decizia nr. 1431/10.10.2017 să fie ignorate şi să se ajungă la o analiză mai extinsă.

Prin urmare, recurenta-pârâtă a arătat că, în prezentul ciclu procesual, considerentele instanţei de apel prin care sunt analizate toate cheltuielile solicitate de intimata-reclamantă, cu privire la care Înalta Curte a reţinut, cu putere de lucru judecat, că nu sunt criticate prin apelul formulat de partea adversă în primul ciclu procesual, sunt lovite de nulitate, deoarece încalcă dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. şi conduc la casarea deciziei recurate în prezenta cale de atac.

Prin intermediul ultimei critici invocate, recurenta-pârâtă a adus în dezbatere încălcarea în apel a principiului disponibilităţii, apreciind că limitele stabilite de reclamant cu privire la obiectul cererii de chemare în judecată au fost depăşite.

În susţinerea acesteia, recurenta-pârâtă a reiterat considerentele deciziei nr. 808/31.03.2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a reamintit obiectul cererii de chemare în judecată, subliniind că instanţele nu au fost învestite cu o cerere de constatare a culpei persoanelor responsabile de cauzarea incendiului, această chestiune făcând obiect al unei alte judecăţi, purtate într-un alt dosar, în care figurează ca părţi toate persoanele care ar fi putut avea un rol în determinarea şi influenţarea acestui eveniment.

Evocând dispoziţiile art. 294 alin. (1) şi al 304 pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că, în măsura în care în apel s-a acordat ce nu s-a cerut, instanţa de recurs poate admite recursul şi modifica decizia; în concret, a apreciat că instanţa de apel trebuia să stabilească situaţia de fapt în vederea determinării incidenţei art. 9 din contractul de închiriere încheiat de părţi, astfel că toate considerentele prin care s-a apreciat asupra persoanelor responsabile de apariţia sau de propagarea incendiului, depăşind limitele învestirii, trebuie eliminate.

La 05.10.2022, S.C. B. S.R.L. a depus la dosar întâmpinare la recursul promovat de recurenta-reclamantă, solicitând respingerea acestuia ca nefondat.

Iar la 06.10.2022, S.C. A. S.R.L. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului declarat de către recurenta-pârâtă; în subsidiar, a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 137 alin. (1), raportat la art. 298, cu aplicarea art. 316 C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului promovat de recurenta-pârâtă, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Recursul se motivează, conform art. 303 C. proc. civ., prin însăşi cererea de recurs sau înlăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs fiind indicate în mod limitativ de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) C. proc. civ. instituie regula că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal.

Analiza textelor legale evocate mai sus impune concluzia că este necesar ca motivele invocate în recurs să poată fi circumscrise în ipotezele de nelegalitate pe care legea le reglementează expres şi limitativ.

În consecinţă, în măsura în care recursul nu este motivat ori când aspectele prezentate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., calea de atac este lovită de nulitate.

Cu toate că, în memoriul său, recurenta-pârâtă a invocat ipotezele prevăzute de art. 304 pct. 5, 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., niciuna dintre criticile dezvoltate nu poate fi circumscrisă în vreuna dintre aceste texte legale.

Astfel, un prim set de critici aduce în dezbatere necesitatea, susţinută de recurenta-pârâtă, ca instanţa de apel să reevalueze cauzele care au dus la apariţia incendiului, pentru a determina măsura în care acesta îndeplineşte condiţiile forţei majore; sub acest aspect, titulara recursului a apreciat că, în lipsa unei analize juste a materialului probator, curtea de apel a interpretat greşit actele juridice deduse judecaţii şi a încălcat normele legale şi clauzele contractuale incidente.

Toate aceste chestiuni au, însă, caracterul unor critici de netemeinicie, prin intermediul cărora recurenta-pârâtă urmăreşte reevaluarea situaţiei de fapt.

Invocând omisiunea de analiză a apărărilor formulate - în mod formal, de vreme ce considerentele deciziei, exhaustiv prezentate, cuprind o examinare amplă a argumentelor prezentate de părţi, abordate din perspectiva fiecăreia -, recurenta-pârâtă îşi exprimă, în realitate, nemulţumirea pentru că punctul său de vedere nu a fost concordant cu concluzia curţii de apel; aceasta nu demonstrează că decizia atacată nu ar fi motivată şi, în contextul conţinutului concret al considerentelor, nu constituie o critică cu reale valenţe de nelegalitate, care să o afecteze.

Cum recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare controlul conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, Înalta Curte constată că este incompatibilă cu natura acestei căi de atac solicitarea recurentei-pârâte de reevaluare a materialului probator, în vederea stabilirii cauzei incendiului şi a incidenţei cauzei exoneratoare de răspundere, iar criticile care, în opinia recurentei-pârâte, ar justifica dispoziţia de casare a deciziei nu se încadrează în cele de nelegalitate prevăzute de lege.

Din această perspectivă, susţinerea că ar reprezenta o probatio diabolica, de natură să încălce dreptul la un proces echitabil, necesitatea de a proba amprenta incendiului, este eronată, recurenta-pârâtă apreciind, în mod greşit, că instanţa de apel i-ar fi pretins să administreze o asemenea dovadă; în realitate, toate probele administrate, coroborate cu neidentificarea amprentei incendiului specifică unui trăsnet, au determinat concluzia instanţei de apel asupra cauzei incendiului.

Se cuvine subliniat că actul juridic la care se referă dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. este cel dedus judecăţii (în speţă, contractul pe a cărui nerespectare este grevată acţiunea în răspundere de faţă), iar nu un raport (în speţă, cel întocmit de Inspectoratul de Situaţii de Urgenţă "Dealul Spirii" al Municipiului Bucureşti), administrat în apărare; de aceea, reţinerea de către instanţa de apel a unei concluzii dintre cele două ale raportului reflectă interpretarea (pretins greşită) nu a actului juridic dedus judecăţii, ci a unui mijloc de probă, aspect care nu se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Referirile recurentei-pârâte la alte probe administrate, cum ar fi avizul de forţă majoră emis de Camera de Comerţ şi Industrie a României, adresa A.N.M. nr. x/08.07.2009 ori expertiza efectuată în primul ciclu procesual în apel, reflectă aceeaşi încercare de repunere în discuţie a situaţiei de fapt, incompatibilă cu natura nedevolutivă a recursului.

Recurenta-pârâtă a invocat şi aplicarea greşită a art. 1080 C. civ., susţinând că această critică se subsumează ipotezelor prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., însă nici încadrare nu poate fi primită.

Cu toate că autoarea acestei căi de atac a invocat un text legal a cărui greşită aplicare a afirmat-o, text care indică reperul evaluării diligenţei (cea a unui bun proprietar), ea a invocat numai chestiuni de eventuală netemeincie, susţinând că presupusele disfuncţionalităţi ale clădirii, pentru care i s-a reţinut lipsa de diligenţă, nu erau relevante decât în ce priveşte influenţa pe care ar fi avut-o la producerea incendiului, nu însă şi la extinderea lui, dar şi că instanţa de apel i-ar fi pretins diligenţa unui proprietar extrem de precaut, nu doar a unui bun proprietar.

Toate referirile la situaţia de fapt, în urma cărora recurenta-pârâtă a criticat abordarea instanţei de apel, care i-ar fi pretins să aibă un comportament excesiv de diligent, depăşind, astfel, criteriul rezonabilităţii, nu pot fi cenzurate în recurs, căci ele aduc în dezbatere elemente factuale, care nu pot fi evaluate decât în cele două etape devolutive ale procesului, în faţa instanţelor de fond. De aceea, Înalta Curte notează că nu au valenţe de nelegalitate aspectele afirmate de această recurentă, distinct de faptul că ele invocate nici nu au fost ignorate de instanţa de apel, analiza lor regăsindu-se la filele x din decizie; de aceea, şi această critică este doar formal expusă, aşa încât ea nu poate fi integrată în rândul celor de veritabilă nelegalitate.

Recurenta-pârâtă a mai criticat decizia pentru lipsa motivării dispoziţiei de respingere a observaţiilor sale asupra constatărilor din raportul I.S.U., apreciind că instanţa de apel nu a justificat înlăturarea argumentelor prezentate în legătură cu anumite aspecte pe care le-a considerat inexacte [intervenţia cu ajutorul hidranţilor interiori a fost semnificativ întârziată şi îngreunată, din cauza lipsei roţilor de manevră, neasigurării parametrilor necesari de debit, presiune; nu a funcţionat perdeaua de drencere; nu s-a asigurat identificarea şi evaluarea riscurilor de incendiu din clădire, conform prevederilor art. 19 lit. b) din Legea nr. 307/2006 şi serviciul de urgentă privat nu era constituit, conform prevederilor art. 12 alin. (2) şi art. 19 lit. i) din Legea nr. 307/2006].

Nici această critică nu poate fi încadrată decât formal în ipoteza reglementată de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., textul neimpunând instanţelor o motivare a tuturor aspectelor invocate de părţi, ci doar a celor fundamentale, care sunt susceptibile să influenţeze hotărârea. Or, instanţa de apel a interpretat raportul I.S.U. în coroborare cu celelalte probe administrate, aşa încât concluzia la care a ajuns nu este rezultatul unei analize care să fi vizat, în mod exclusiv, raportul în discuţie, ci este efect al examinării tuturor probelor şi apărărilor, în ansamblu, şi al formării unui silogism judiciar, expus în mod coerent şi accesibil.

Un alt motiv de recurs priveşte nerespectarea prevederilor legale prevăzute sub sancţiunea nulităţii, autoarea acestei căi de atac invocând încălcarea puterii de lucru judecat a deciziei nr. 1431/10.10.2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

Şi acest motiv de recurs este unul de aparentă nelegalitate, cât timp instanţa de apel s-a supus dezlegărilor obligatorii oferite prin decizia nr. 808/31.03.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, care i-a impus ca limitele rejudecării să fie cele configurate prin cererea precizată la 13.11.2012, depusă în primă instanţă.

Prin intermediul ultimei critici invocate, recurenta-pârâtă a susţinut că toate considerentele prin care s-a apreciat asupra persoanelor responsabile de apariţia sau de propagarea incendiului depăşesc limitele învestirii, aşa încât trebuie eliminate.

Însă nici această critică nu se subsumează ipotezei în care a încadrat-o chiar autoarea recursului, respectiv celei prevăzute de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., întrucât acest text, în limita pe care o are în vedere partea, vizează pronunţarea extra petita, iar nu considerentele presupus a fi supraabundente.

De altfel, doar noua reglementare procesuală civilă recunoaşte posibilitatea promovării unei căi de atac împotriva considerentelor, nu şi C. proc. civ. din 1865, care guvernează litigiul de faţă.

Argumentele expuse mai sus conduc instanţa supremă spre concluzia că aspectele expuse în memoriul recurentei-pârâte nu răspund exigenţelor cerute de art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici ce pot să fie încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar modul de redactare a cererii de recurs analizate nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curţi, învestite cu verificarea legalităţii hotărârii instanţei de apel.

Cum recurenta-pârâtă nu a arătat modalitatea în care decizia instanţei de apel contravine legii, iar criticile sale nu se încadrează în cele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., este atrasă sancţiunea prevăzută de art. 3021 alin. (1) lit. c) şi de art. 306 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., motiv pentru care excepţia nulităţii căii de atac promovate de această parte urmează să fie admisă şi, ca o consecinţă, recursul său va fi constatat nul.

Analizând, prin prisma criticilor de nelegalitate dezvoltate prin memoriul recurentei-reclamante, hotărârile recurate, Înalta Curte reţine următoarele:

Primul motiv de nelegalitate invocat a fost cel prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţinând că încheierea din 15.11.2021 şi decizia recurată, în limitele criticate, au fost pronunţate cu încălcarea formelor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

O primă critică a vizat respingerea, de către instanţa de apel, a probei cu expertiză solicitată.

Sub acest aspect, recurenta-reclamantă a arătat că, în cadrul apelului, a solicitat administrarea unei probe cu expertiză contabilă, în vederea actualizării cuantumului pretenţiilor care fac obiect al cererii introductive. Prin încheierea din 15.11.2021, instanţa de apel a respins proba cu expertiză, reţinând că aceasta nu ar fi concludentă pentru soluţionarea cauzei, întrucât situaţia de fapt poate fi stabilită pe baza probatoriului deja administrat şi arătând că actualizarea pretenţiilor ar putea fi obţinută direct în cadrul executării silite; a mai arătat instanţa de apel că nu a fost învestită cu o solicitare de actualizare a pretenţiilor urmărite prin cererea de chemare în judecată.

Recurenta-reclamantă a solicitat să se observe că, în virtutea rolului activ, instanţa de apel avea obligaţia de a administra toate probele prevăzute de lege pentru a stabili în mod corect şi complet situaţia de fapt, în acest sens fiind dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. De asemenea, a arătat că instanţa de apel a încălcat principiul garantării dreptului la apărare şi cel al nemijlocirii administrării probelor. Recurenta-reclamantă a apreciat că proba cu expertiză ar fi trebuit încuviinţată în condiţiile în care solicitase actualizarea valorii pretenţiilor şi, deci, proba a fost solicitată tocmai pentru a lămuri aspecte esenţiale ale situaţiei de fapt.

Analizând încheierea premergătoare atacată, Înalta Curte constată că cererea de administrare a probei cu expertiză contabilă a fost respinsă, fiind apreciată ca neconcludentă, faţă de obiectivul indicat de parte şi faţă de faptul că instanţele nu au fost învestite cu o solicitare de actualizare a pretenţiilor urmărite prin cererea de chemare în judecată.

Această soluţie este conformă prevederilor art. 295 alin. (2) C. proc. civ., căci se încadrează în marja de apreciere asupra oportunităţii încuviinţării administrării unor probe suplimentare în apel, instanţa de apel considerând că proba solicitată nu este concludentă pentru soluţionarea cauzei.

Astfel, respingerea cererii de administrare a probei, de către instanţa care s-a considerat lămurită pe baza probatoriului amplu deja administrat, nu este de natură să încalce dreptul la apărare al apelantei şi nici principiul nemijlocirii administrării probelor.

În consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de recurenta-reclamantă împotriva încheierii din 15.11.2021, dată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2020 urmează să fie respins ca nefondat.

Cea de-a doua critică, subsumată tot motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., a fost îndreptată împotriva dispoziţiilor instanţei de apel referitoare la cheltuielile de judecată.

În cadrul criticii, primul argument a vizat situaţia cheltuielilor de judecată pe care le-a pretins în apel, recurenta-reclamantă criticând considerentul instanţei de prim control judiciar, potrivit căruia apărătorul său nu ar fi solicitat acordarea lor, ci ar fi menţionat că le va solicita separat şi arătând că, în realitate, acesta a precizat că va solicita pe cale separată onorariul avocaţial aferent apelului, nu şi celelalte cheltuieli efectuate cu această ocazie.

Luând act că această critică supune analizei cenzurarea modului în care, în apel, au fost aplicat dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora "Partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată", Înalta Curte, verificând conţinutul încheierii din 15.11.2021, constată, în contra a ceea ce susţine recurenta-reclamantă, că apărătorul acesteia a declarat că va solicita pe calea unei acţiuni separate cheltuielile de judecată, fără să menţioneze că se referă doar la onorariul avocaţial aferent apelului. Aşadar, voinţa neechivocă pe care reprezentantul convenţional al recurentei-reclamante a expus-o a fost în sensul de a nu solicita, în cadrul apelului, niciuna dintre cheltuielile de judecată avansate; menţiunea, în acest sens, consemnată în hotărâre face dovada până la înscrierea în fals, procedură de care recurenta-reclamantă nu s-a prevelat.

În aceste condiţii, critica examinată în precedent se dovedeşte a fi nefondată.

Al doilea argument s-a referit la cheltuielile de judecată acordate intimatei-pârâte aferent apelului, recurenta-reclamantă apreciind nelegală dispoziţia prin care a fost obligată la plata, cu acest titlu, a sumei de 65.600 RON.

Fără a fi necesară citarea din nou a prevederilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine că, prin decizia atacată, apelul declarat de S.C. A. S.R.L. a fost admis.

Premisa suportării cheltuielilor de judecată constituie, după cum arată însăşi partea introductivă a art. 274 alin. (1) C. proc. civ., pierderea procesului sau, în limbajul legii, căderea părţii în pretenţii.

Această premisă trebuie evaluată în concret, în circumstanţele fiecărei cauze, respectiv ale fiecărei etape procesuale, abordarea fiind diferită în cazul judecăţii în fond, în primă instanţă, faţă de cel al judecăţii într-o cale de atac.

Desigur, în cazul judecăţii în primă instanţă, admiterea în parte a pretenţiilor fiecărei părţi constituie un temei pentru ca fiecare dintre acestea să fie obligată la suportarea cheltuielilor, fiind reglementat, ca atare, în art. 276 C. proc. civ.

În schimb, dispoziţia de admitere a unei căi de atac relevă, prin ea însăşi, că nu titularul ei este partea căzută în pretenţii, ci adversarul său, deoarece, într-o asemenea situaţie, criticile expuse în memoriul de exercitare a căii de atac au fost considerate ca fiind fondate şi de natură să demonstreze că hotărârea atacată a fost neîntemeiată şi/sau nelegală.

În acest context, Înalta Curte notează că măsura de admitere a căii de atac nu poate fi, în considerarea caracterului ei unitar, decât totală; subsecvent adoptării ei, hotărârea atacată poate să fie reformată ori retractată în tot ori în parte, după cum indică dispoziţiile art. 296 C. proc. civ., în cazul apelului, cele ale art. 312 alin. (2) C. proc. civ., în cazul recursului, ale art. 327 alin. (1) C. proc. civ., în cazul revizuirii şi, prin trimitere la acestea, prevederile legale incidente în contestaţia în anulare.

De aceea, sintagma "căzut în pretenţii", adaptată naturii unitare a căilor de atac, se opune interpretării care, dând relevanţă faptului că reformarea hotărârii nu a fost totală, ci doar parţială, a condus la obligarea titularului căii de atac admise la plata cheltuielilor de judecată.

Cu alte cuvinte, dispoziţia de admitere a unei căi de atac este incompatibilă cu cea prin care chiar autorul ei să fie obligat să suporte cheltuielile de judecată, deoarece nu el, ci partea adversă, care le-a avansat, este cea care, în calea de atac, a căzut în pretenţii.

Prin urmare, obligarea societăţii A. S.R.L., al cărei apel a fost admis, la plata către intimata-pârâtă a sumei de 65.600 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, este o măsură care reflectă greşita aplicare a dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., aşa încât urmează să fie înlăturată.

Ultimul argument, subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., a vizat măsurile de obligare a intimatei-pârâte să achite cheltuieli de judecată, recurenta-reclamantă criticând soluţia curţii de apel care, la stabilirea sumelor care urmau să fie achitate de intimata-pârâtă, a redus valoarea taxei de timbru şi a onorariului de expert; în opinia sa, în acest mod a fost încălcat art. 274 alin. (2) C. proc. civ.

Potrivit textului de lege evocat, "Judecătorii nu pot micşora cheltuielile de timbru, taxe de procedură şi impozit proporţional, plata experţilor, despăgubirea martorilor, precum şi orice alte cheltuieli pe care partea care a câştigat va dovedi că le-a făcut".

În speţă, dispoziţia de obligare a intimatei-pârâte la a suporta, din valoarea totală de 36.282,96 RON achitată de recurenta-reclamantă cu titlu de taxă judiciară de timbru, numai suma de 3.985,12 RON şi din valoarea totală de 5.000 de RON, achitată de aceeaşi parte, cu titlu de onorariu de expert, doar suma de 1.250 RON, reflectă nu încălcarea art. 274 alin. (2) C. proc. civ. - căci sumele nu au fost reduse pe motiv că ar fi fost disproporţionat de mari -, ci necesitatea acordării lor în limita pretenţiilor admise şi corespunzător culpei procesuale reţinute; de aceea, critica examinată nu este fondată.

Al doilea motiv de nelegalitate invocat a fost cel reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţinând că decizia pronunţată este nemotivată şi, totodată, că ar conţine motive contradictorii.

Subsumat acestuia, prima critică a vizat considerentele deciziei atacate, pe care recurenta-reclamantă le-a apreciat ca fiind contradictorii; astfel, în ceea ce priveşte beneficiul nerealizat antrenat de încetarea activităţii, a subliniat că deşi atât culpa intimatei-pârâte în lipsirea de folosinţa spaţiului închiriat, cât şi îndreptăţirea sa la repararea componentei de prejudiciu constând în beneficiul nerealizat au fost reţinute, prejudiciul nu i-a fost reparat în integralitate.

Motivele contradictorii la care se referă art. 304 pct. 7 C. proc. civ. trebuie să fie însă unele care să determine concluzia omisiunii prezentării, în considerente, a silogismului judiciar care explică dispozitivul, prin inserarea unor argumente care fie nu-l justifică, fie i se opun.

Raţionamentul expus în decizia atacată nu este însă contradictoriu, deoarece, după ce a prezentat, în termeni generali, îndreptăţirea recurentei-reclamante la repararea prejudiciului - condiţiile antrenării răspunderii civile contractuale fiind apreciate ca întrunite -, instanţa de prim control, analizând atent cererile părţilor, a arătat că dispoziţia regăsită în art. 5.4 lit. a) din contractul de închiriere reprezintă motivul pentru care nu a acordat sumele pretinse cu titlu de beneficiu nerealizat, costuri de relocare, cheltuieli cu personalul şi costuri antrenate de demersurile necesare în urma refuzului intimatei-pârâte de a-i permite accesul în spaţiu, apreciind că aceste cheltuieli excedează limitele agreate de părţi, în care operează răspunderea proprietarului pentru prejudiciile suferite de către chiriaş ca urmare a nerespectării obligaţiei de a asigura folosinţa liniştită şi utilă a spaţiilor închiriate (daunele directe suportate de către chiriaş).

A doua critică a privit nemotivarea deciziei recurate cu referire la cheltuielile de judecată acordate.

În considerarea argumentelor expuse anterior, în cadrul motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., care conduc la modificarea deciziei atacate, în sensul înlăturării, din dispozitivul deciziei atacate, a măsurii de obligare a apelantei-reclamante la plata către intimata-pârâtă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 65.600 RON, efectuate în apel, analiza acestei critici nu mai prezintă utilitate. Cât priveşte cuantumul celorlalte cheltuieli, pe care recurenta-reclamantă îl consideră excesiv, se cuvine amintită decizia nr. 3/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii prin care s-a statuat că motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de lege; deşi decizia evocată a interpretat dispoziţii ale noului C. proc. civ., identitatea de raţiune impune aceeaşi soluţie şi în cazul de faţă, guvernat de prevederile C. proc. civ. de la 1865.

Al treilea motiv de recurs, subsumat de recurenta-reclamantă dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., aduce în dezbatere doar în mod formal aplicarea greşită, în apel, a prevederilor art. 969-970, art. 1082 şi 1203 C. civ., întrucât toate criticile expuse în cadrul acestuia reflectă scopul urmărit, acela de reevaluare a situaţiei de fapt şi a materialului probator.

Astfel, încercând să combată decizia atacată, care i-a acordat, dintre sumele pretinse cu titlu de despăgubiri, numai valoarea neamortizată a costurilor privind amenajarea spaţiului din clădirea C., recurenta-reclamantă şi-a expus, pe de o parte, nemulţumirea legată de cuantumul sumei recunoscute, iar pe de altă parte, a susţinut temeinicia pretenţiilor privind beneficiul nerealizat, costurile de relocare, cheltuielile cu personalul, costurile antrenate de demersurile efectuate în urma refuzului intimatei-pârâte de a-i permite accesul în spaţiu.

Dezlegarea curţii de apel a fost fundamentată pe o analiză a clauzei cuprinse în art. 5.4 lit. a) din contract, care a stabilit, la nivelul daunelor directe suportate de chiriaş, limitele răspunderii proprietarului pentru prejudiciile cauzate ca urmare a nerespectării obligaţiei de a asigura folosinţa liniştită şi utilă a spaţiilor închiriate, dar şi a conţinutului concret al pretenţiilor cu care a fost învestită, sens în care, în urma evaluării naturii sumelor pretinse cu titlu de beneficiu nerealizat, costuri de relocare, cheltuieli cu personalul şi costuri antrenate de demersurile făcute în urma refuzului intimatei-pârâte de a permite recurentei-reclamante accesul în imobil, a indicat motivele pentru care a apreciat că aceste sume nu se încadrează în categoria "daunelor directe" la care se referă contractul dintre părţi.

Astfel, în privinţa tuturor tipurilor de cheltuieli care nu au fost acordate prin decizia atacată, recurenta-reclamantă a susţinut că acestea sunt o consecinţă directă a lipsei punerii la dispoziţie, de către intimata-pârâtă, a sediului închiriat, însă caracterul nedevolutiv al recursului se opune reevaluării elementelor factuale care au fundamentat concluzia instanţelor de fond, de a le respinge.

În considerarea tuturor aspectelor prezentate, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile atacate, pe care o va modifica în parte, în sensul că va înlătura din dispozitiv măsura de obligare a apelantei-reclamante la plata către intimata-pârâtă a sumei de 65.600 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în apel, urmând să menţină celelalte dispoziţii.

În temeiul art. 274 alin. (1), rap. la art. 298 şi art. 316 C. proc. civ., va obliga intimatele-pârâte la plata către recurenta-reclamantă a sumei de 19.176,80 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia nulităţii recursului declarat de recurenta-pârâtă.

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 2051A/14.12.2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Modifică în parte decizia atacată, în sensul că înlătură din dispozitiv măsura de obligare a apelantei-reclamante la plata către intimata-pârâtă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 65.600 RON, efectuate în apel.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva încheierii din 15.11.2021, dată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2020.

Constată nul recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 2051A/14.12.2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Obligă intimatele-pârâte la plata către recurenta-reclamantă a sumei de 19.176,80 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 octombrie 2022.