Scope of mandatory eligibility verification for public counter-guarantees: contractual limits on due diligence versus statutory ineligibility due to compulsory execution.

Şedinţa publică din data de 5 octombrie 2021

Asupra recursului, din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 18.12.2019, sub nr. x/2019, reclamantul FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTRPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - IFN (F.N.G.C.I.M.M.) a chemat în judecată pârâtul FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. (F.R.C.), solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa:

1) să fie obligat pârâtul să plătească reclamantului contragaranţia în sumă totală de 1.185.369,20 RON, pentru garanţia asumată de reclamant în favoarea finanţatorului A. S.A., în baza Confirmării de garantare nr. x/04.04.2013, precum şi a Notificării de includere în plafonul de garantare nr. x/20.03.2013, beneficiar fiind B. S.R.L., la care se adaugă dobânda legală calculată de la data 05.06.2017 (data împlinirii termenului de 90 zile calendaristice în care FRC avea obligaţia să efectueze plata - 06.03.2017) până la plata efectivă a sumei datorate.

2) să fie obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu, respectiv taxa judiciară de timbru, precum şi orice alte cheltuieli care ar putea interveni pe parcursul procesului.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 194 şi următoarele C. proc. civ., ale C. civ., precum şi pe orice alte norme de drept material sau procedural incidente în speţă.

Prin întâmpinare, FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. a solicitat, pe cale de excepţie, admiterea excepţiei necompetenţei funcţionale a instanţei şi trimiterea cauzei la Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, instanţa competentă după natura litigiului; excepţia tardivităţii acţiunii, întrucât solicitarea de a recunoaşte dreptul de a se face plata contragaranţiei s-a făcut cu încălcarea termenului prevăzut de art. 11 alin. (1) lit. b) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004; pe fond, a solicitat să se respingă cererea, ca neîntemeiată.

Prin încheierea din 11 iunie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins, ca neîntemeiată excepţia necompetenţei materiale procesuale a secţiei a VI-a a Tribunalului Bucureşti, reţinând, în esenţă, că natura litigiului este una de drept civil. De asemenea, a respins, ca neîntemeiată, şi excepţia tardivităţii acţiunii, apreciind că, în cauză, nu sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 554/2004, Convenţia de contragarantare nr. 1/2012 neavând natura juridică a unui contract administrativ asimilat.

Totodată, constatând cauza în stare de judecată, instanţa a acordat cuvântul asupra acesteia şi, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea la data de 25.06.2020, iar, ulterior, la data de 09.07.2020.

Prin sentinţa civilă nr. 1083 din 9 iulie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis cererea formulată de reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii IFN S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A.

A obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 1.185.369,20 RON reprezentând contragaranţie, precum şi la plata dobânzii legale calculate pentru suma de 1.185.369,20 RON începând cu data de 06.03.2017 şi până la plata efectivă a sumei datorate.

Totodată, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 22.152,962 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe şi a încheierii de dezbateri din 25.06.2020, pârâtul FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. - IFN a declarat apel, prin care a solicitat schimbarea sentinţei în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 128A din 25 ianuarie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelul formulat de pârâtul FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. - IFN împotriva sentinţei civile nr. 1083 din data de 09.07.2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimatul-reclamant FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - IFN.

A schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a obligat pârâtul la plata dobânzii legale calculate pentru suma de 1.185.369,20 RON începând cu data de 05.06.2017 şi până la plata efectivă a sumei datorate.

A menţinut în rest sentinţa.

A dispus restituirea către apelantul-pârât a sumei de 750,56 RON reprezentând taxă de timbru achitată în plus.

A obligat intimata-reclamantă să plătească apelantului-pârât cheltuieli de judecată în cuantum de 134,45 RON reprezentând taxă de timbru.

Împotriva deciziei instanţei de apel, pârâtul FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. (F.R.C.), a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanţei de apel, conform art. 497 C. proc. civ., cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

În motivare, recurentul a arătat că decizia civilă nr. 128/25.01.2021 este nelegală, susţinând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

După o succintă prezentare a parcursului procesual, recurentul (F.R.C.) a susţinut că instanţa de apel a reţinut în mod eronat ca întemeiată soluţia primei instanţe, deoarece, în opinia sa, în speţă, nu sunt îndeplinite condiţiile pentru a fi plătită contragaranţia de către F.R.C., aceasta neputând fi acordată în situaţia în care I.M.M.-ul beneficiar se află în executare silită, sens în care a indicat normele de drept material pe care le consideră a fi fost încălcate.

Aşadar, a învederat că soluţia Tribunalului este dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor: art. 3 alin. (1) şi art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009 privind înfiinţarea Fondului Român de Contragarantare; art. 1 raportat la pct. 5 şi 13 din Anexa la Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/22.07.2011 privind Condiţiile de acordare a contragaranţiilor de către F.R.C.; art. 1480, art. 1266-1268, art. 1270 şi art. 2018 C. civ. raportate la Convenţia de contragarantare nr. 1/2012, respectiv art. 3.1 alin. (1), art. 4.1., art. 5.1., art. 6.4. alin. (2) şi alin. (4), art. 12.8 şi la Norma nr. 1/2012: art. 2.1 lit. f) pct. iii), art. 4.1 alin. (1) lit. e).

În ceea ce priveşte greşita aplicare a normelor de drept material de către Curtea de Apel referitor la neîndeplinirea criteriului de eligibilitate cu privire la executarea silită a beneficiarului, recurentul a evocat considerentele instanţei de apel prin care aceasta a respins criticile pârâtului (recurent) din apel, susţinând că instanţa de apel s-a raportat doar la pct. 4 din Anexa C.7 la Convenţia nr. 1/2012.

În accepţiunea recurentului, în speţă, sunt aplicabile şi dispoziţiile art. 3.1 din Convenţia de contragarantare nr. 1/2012, în acord cu care, pot fi contragarantate garanţiile care respectă condiţiile de eligibilitate prevăzute în norme, intimatul-reclamant asumându-şi obligaţia (astfel cum rezultă din art. 4.1. din aceeaşi convenţie) să verifice îndeplinirea criteriilor de eligibilitate şi a condiţiilor de contragarantare prevăzute în Norme.

În continuare, recurentul susţine că, analizând criteriul de eligibilitate referitor la "executarea silită", se observă că la cap. IV din Norma 1/2012 (intitulat "Beneficiarii finali, solicitanţii şi criteriile de eligibilitate"), la art. 4.1 alin. (1) lit. e), se prevede că nu pot fi beneficiari ai contragaranţiilor IMM-urile care se află în executare silită.

Mai arată că, atât Norma 1/2012, cât şi Convenţia nr. 1/2012 sunt acte emise/încheiate în aplicarea pct. 13 din anexa la Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/22.07.2011 ("Condiţiile în care se acordă contragaranţiile sunt puse în aplicare prin convenţii de contragarantare"), iar potrivit pct. 5 din anexa la Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/22.07.2011 privind Condiţiile de acordare a contragaranţiilor de către Fondul Român de Contragarantare S.A., IMM-urile aflate în executare silită nu pot fi beneficiare ale contragaranţiilor.

Prin urmare, în opinia recurentului, din interpretarea Convenţiei nr. 1/2012 prin coroborarea tuturor prevederilor din contract, nu se poate plăti o contragaranţie care a fost acordată unui beneficiar neeligibil.

Totodată, recurentul subliniază că, prin sensul acordat de către instanţa de apel anexei la convenţie referitor la documentele pe baza cărora se verifică criteriul privind executarea silită se restrânge înţelesul acordat acestui criteriu de eligibilitate prin actul principal (Norma nr. 1/2012) sau prin legislaţia secundară (Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/2011). Prin urmare, consideră că intimatului, parte a convenţiei de contragarantare şi destinatar al Normei nr. 1/2012, îi este opozabilă verificarea criteriului de eligibilitate referitor la "executarea silită".

Astfel, recurenta susţine că instanţa de apel nu doar că nu a aplicat legislaţia în materie, dar nici Convenţia nr. 1/2012 nu a interpretat-o în mod sistematic, prin coroborarea tuturor normelor din contract, în lumina legii, încălcând, astfel, art. 1267 din C. civ. (Interpretarea sistematică).

În plus, arată că, dacă ar fi aplicat interpretarea consfinţită la art. 1266 C. civ. (Interpretarea după voinţa concordantă a părţilor), ar fi concluzionat că nu se poate plăti o contragaranţie care a fost acordată unui beneficiar neeligibil.

În ceea ce priveşte aplicarea cadrului normativ la situaţia de fapt, recurentul aminteşte că, în urma verificării modului de îndeplinire a mandatului de către F.N.G.C.I.M.M., cu privire la criteriul ca societatea să nu se afle în executare silită, a constatat că societatea B. S.R.L. figura în procedura de executare silită la data declaraţiei de eligibilitate, potrivit Adresei ANAF - x/11.01.2017.

În continuare, recurentul a evocat ceea ce a reţinut instanţa de apel cu privire la aceste înscrisuri, anume că "certificatul de atestare fiscală trebuie să fie valabil la data semnării declaraţiei pe propria răspundere din Anexa B1 (declaraţie pe propria răspundere pentru acordarea unui ajutor de minimis sub formă de contragaranţie). Cum acesta avea valabilitate 30 de zile de la data emiterii, în cazul persoanelor juridice, iar beneficiarul a semnat această declaraţie la data de 06.03.2013, rezultă că data de 28.02.2013, la care se atestă inexistenţa datoriilor restante la bugetul de stat a fost avută în vedere în mod corect. Prin urmare, Curtea constată că susţinerile apelantei în sensul că data menţionată în certificatul de atestare fiscală era prea veche, sunt nefondate".

În concluzie, recurentul a evidenţiat că instanţa nu a avut deloc în vedere faptul că intimata a acordat contragaranţia la 04.04.2013 şi ca atare, la acest moment trebuia să verifice îndeplinirea criteriilor de eligibilitate, nu cu o lună în urmă.

Mai mult, a învederat că sarcina de a dovedi îndeplinirea criteriilor de eligibilitate revine intimatului, în baza mandatului acordat şi a art. 249 C. proc. civ., motiv pentru care, în opinia sa, împrejurarea că reprezentantul societăţii a ştiut sau nu de executarea silită este o chestiune subiectivă, care se poate dovedi doar în cazul unor cercetări penale. Or, în speţă, cadrul normativ şi convenţional prevede că nu sunt eligibile societăţile aflate în executare silită, şi nu stipulează că nu sunt eligibile societăţile ai căror reprezentanţi cunosc că se află în executare silită.

Recurentul conchide în sensul că instanţa a reţinut corect starea de fapt, dar a aplicat greşit cadrul normativ, considerând că aceste înscrisuri nu au relevanţă sub aspectul îndeplinirii acestui criteriu de eligibilitate cât timp există declaraţie pe propria răspundere.

Însă, contrar celor reţinute de Curtea de Apel, recurentul apreciază că înscrisul de la A.N.A.F. (pentru executările silite ale creanţelor bugetare) este în măsură să facă dovada neîndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege şi reluate convenţional pentru acordarea contragaranţiei [în raport de art. 3 alin. (1) şi art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009 privind înfiinţarea Fondului Român de Contragarantare, coroborate cu pct. 5 din anexa la Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/2011 privind Condiţiile de acordare a contragaranţiilor de către F.R.C., art. 4.1 alin. (1) lit. e) din Norma nr. 1/2012].

Referitor la declaraţia pe propria răspundere, recurentul susţine că, atât legislaţia secundară (Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/2011), cât şi actele emise în aplicarea sa (Norma şi Convenţia aplicabile în speţă), precum şi legislaţia ajutorului de stat prevăd nu doar dreptul, ci şi obligaţia de a nu plăti contragaranţii unor beneficiari neeligibili.

În acest sens, învederează că, la dosar, există mai multe documente care prezintă interes din perspectiva îndeplinirii criteriului de eligibilitate referitor la executarea silită, pe care le menţionează şi arată că, în opinia sa, Curtea, în aplicarea normelor imperative ale legislaţiei secundare, precum şi interpretând corect normele convenţionale, nu putea ignora toate aceste înscrisuri, în special adresa A.N.A.F. - înscris autentic care dovedeşte faptul că beneficiarul era în procedură de executare silită la data declaraţiei de eligibilitate.

În acest sens, aminteşte că, potrivit art. 270 alin. (1) C. proc. civ.:

"Înscrisul autentic face deplină dovadă, faţă de orice persoană, până la declararea sa ca fals, cu privire la constatările făcute personal de către cel care a autentificat înscrisul, în condiţiile legii."

Referitor la neexecutarea corespunzătoare a mandatului de către F.N.G.CI.M.M., susţine că, în contradicţie cu cele reţinute de instanţa de apel, intimata avea obligaţia verificării criteriului de eligibilitate referitor la executarea silită la acordarea contragaranţiei, având în vedere: obligaţia pe care şi-a asumat-o prin art. 4.1. din Convenţia de contragarantare nr. 1/2012 de a verifica încadrarea beneficiarului în criteriile de eligibilitate şi a condiţiilor de contragarantare din Norme; art. 3.1 din aceeaşi Convenţie potrivit căruia pot fi contragarantate garanţiile care respectă condiţiile de eligibilitate prevăzute în Norme; art. 4.1 alin. (1) lit. e) din Norma nr. 1/2012 potrivit căruia nu pot fi acordate contragaranţii întreprinderilor aflate în executare silită; art. 5 din Anexa la Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/2011 care stipulează că nu pot beneficia de contragaranţii IMM-urile aflate în executare silită; art. 5.1 din Convenţia nr. 1/2012, potrivit căruia "GARANTUL acordă, monitorizează şi plăteşte garanţiile contragarantate cu diligenţa pe care o practică în cazul garanţiilor pe care le acordă fără această protecţie"; art. 12.8 din Convenţia nr. 1/2012 prin care intimata şi-a asumat obligaţia de a îndeplini prevederile contractuale ca un bun proprietar.

Susţinând că, pentru plata contragaranţiilor, este necesară îndeplinirea condiţiilor legale, recurentul evocă Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/2011 privind Condiţiile de acordare a contragaranţiilor de către Fondul Român de Contragarantare S.A. (art. 5 din Anexa) şi Norma nr. 1/2012 care prevăd că beneficiarii contragaranţiilor sunt întreprinderile care nu se află în executare silită. Or, potrivit recurentului, starea de executare silită a beneficiarului a fost demonstrată. Prin urmare, arată că, indiferent de existenţa sau inexistenţa culpei intimatei în îndeplinirea mandatului, legea prevede că nu se pot acorda, şi cu atât mai mult plăti, contragaranţii unei întreprinderi aflate în executare silită.

A mai învederat că, deşi instanţa de apel a reţinut faptul că intimata avea obligaţia verificării îndeplinirii criteriilor de eligibilitate, în temeiul art. 4.1. din Convenţia nr. 1/2012, în mod paradoxal a constatat că aceasta şi-a îndeplinit mandatul, întrucât F.R.C. nu a dovedit că intimata cunoştea starea de executare silită a beneficiarului la momentul la care a verificat îndeplinirea condiţiilor de eligibilitate. În acest context, recurentul subliniază că tocmai acest fapt i se impută intimatei, respectiv că, în considerarea obligaţiei de loialitate, diligenţă şi de prudenţă ce incumbă mandatarului profesionist, aceasta nu a verificat corespunzător îndeplinirea criteriilor de eligibilitate.

Aşadar, recurentul subliniază că, uzând de minime diligenţe, intimata ar fi fost în măsură să cunoască că, în realitate, declaraţia beneficiarului este falsă şi că aceasta se afla în executare silită, potrivit adresei A.N.A.F. - x/11.01.2017.

În continuare, a mai arătat că, într-un contract, clauzele trebuie interpretate sistematic şi teleologic, după voinţa concordantă a părţilor, iar nu după sensul strict literal al termenilor. În acest sens, arată că, pentru a pronunţa o hotărâre justă, este necesar să se interpreteze sistematic O.U.G nr. 23/2009, Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/2011 şi Norma nr. 1/2012 pentru a ajunge la o înţelegere exactă a raporturilor juridice instituite între părţi prin Convenţia nr. 1/2012, şi pentru a respecta scopul contractului şi interesul politico-economic pentru care F.R.C. a fost înfiinţată.

De asemenea, a mai arătat că, potrivit art. 12.8 din Convenţie, diligenţa în îndeplinirea obligaţiilor contractuale este aceea a unui bun proprietar, aspect asupra căruia instanţa de apel reţine doar că "invocarea art. 2.018 alin. (1) teza 1 C. civ. sau a art. 12.8 din Convenţia nr. 1/2012 nu sunt de natură a legitima o obligaţie a intimatei de a efectua demersuri suplimentare".

Faţă de această interpretare, recurentul opiniează că cele două articole, care consacră conduita intimatului în realizarea obligaţiilor şi care se armonizează şi cu art. 5.1 din Convenţia nr. 1/2012, rămân fără sens practic.

Amintind, totodată, că intimata este un profesionist în domeniul garantării, cu statut de instituţie financiară nebancară, aflată sub supravegherea prudenţială a Băncii Naţionale a României, potrivit art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 1211/2001, cu modificările şi completările ulterioare şi a art. 5 din Actul constitutiv al F.N.G.C.I.M.M., recurentul conchide în sensul că intimatei îi este cunoscut regimul juridic al garanţiilor şi contragaranţiilor şi condiţiile de acordarea ale acestora, criteriile de eligibilitate fiind stricte întrucât aceste "ajutoare" provin din bani publici.

În continuare, recurentul evidenţiază că, în Anexa C.7 la Convenţia nr. 1/2012, se prevede că pentru verificarea criteriului de eligibilitate referitor la executare silită se va avea în vedere declaraţia pe propria răspundere şi documentul de consultare a informaţiilor de pe site-ul F.R.C., însă, în opinia sa, acestea sunt minime demersuri, întrucât o anexă nu poate restrânge dispoziţiile actului principal, cu atât mai mult cu cât înscrisurile pe care le-a ataşat dovedesc fără putinţă de tăgadă neeligibilitatea beneficiarului.

Prin urmare, arată că, atâta timp cât, din minime verificări, a rezultat că IMM-ul putea fi în executare silită, intimatul trebuia să efectueze demersuri pentru a clarifica situaţia, având în vedere şi obligaţia de diligenţă pe care o avea, în temeiul art. 5.1 din Convenţia nr. 1/2012 ("GARANTUL acordă, monitorizează şi plăteşte garanţiile contragarantate cu diligenţa pe care o practică în cazul garanţiilor pe care le acordă fără această protecţie"). Aşadar, în opinia sa, Garantul avea obligaţia de a analiza toate împrejurările de fapt cu privire la acordarea contragaranţiei, cu diligenţa unui bun proprietar.

În acest sens, recurentul invocă o decizie pronunţată de către Î.C.C.J. într-o speţă similară (Decizia nr. 1332/17.09.2019, pronunţată în dosarul nr. x/2016).

În continuare, recurentul arată că, în contradicţie cu cele reţinute de instanţa de apel, intimata avea obligaţia expresă de a acţiona cu diligenţă, ca un bun proprietar (a se vedea art. 12.8 din Convenţia nr. 1/2012), prin coroborarea tuturor informaţiilor pentru a aprecia asupra îndeplinirii acestui criteriu.

Totodată, evocând ce a reţinut instanţa de apel cu privire la executarea Convenţiei nr. 1/2012, anume că intimata-reclamantă trebuie să respecte întocmai instrucţiunile apelantei-părâte, care sunt expuse, expres, în contract, recurentul susţine că, deşi a încercat să dovedească faptul că obligaţia de a acţiona cu diligenţă şi ca un bun proprietar presupune şi efectuarea altor demersuri decât cele expres prevăzute în contract, aducând în acest sens probe din litigii similare, în care intimata a verificat acest criteriu de eligibilitate, Curtea le-a înlăturat ca nefiind relevante în speţă.

Or, în accepţiunea sa, aceste înscrisuri dovedeau faptul că intimata, în speţe similare, a efectuat aceste verificări pe care le numeşte suplimentare, motiv pentru care, recurentul arată că, în acest caz, a fost o lipsă de diligenţă a intimatei.

Nu în ultimul rând arată că, deşi intimata şi-a însuşit obligaţia de a efectua şi alte demersuri, a ales să nu efectueze chiar demersul menit a clarifica întrutotul situaţia beneficiarului din perspectiva criteriului de eligibilitate referitor la executarea silită.

Prin urmare, recurentul conchide în sensul că reclamantul avea obligaţia să verifice pe site-ul A.N.A.F. dacă beneficiarul se află în executare silită.

Totodată, arată că acordarea contragaranţiei nu presupune plata automată a acesteia.

În acest sens, precizează că acordarea garanţiei şi contragaranţiei, plata garanţiei şi executarea contragaranţiei sunt etape distincte prevăzute de Convenţia nr. 1/2012, după cum urmează: o primă etapă, cea a acordării şi confirmării contragaranţiei, prevăzută la capitolul 4 din Convenţia de contragarantare nr. 1/2012, în care Fondul de garantare acordă în numele F.R.C. contragaranţia, după ce verifică îndeplinirea condiţiilor de eligibilitate conform mandatului, iar F.R.C. confirmă contragaranţia; o a doua etapă, cea a executării contragaranţiilor, prevăzută la Capitolul 6 din Convenţia de contragarantare nr. 1/2012.

Mai arată că, potrivit Contractului, F.R.C. este îndreptăţit să refuze executarea contragaranţiei în situaţia în care, cu ocazia examinării cererii de executare, se constată că beneficiarul nu îndeplinea criteriile de eligibilitate la data anterioară acordării şi confirmării contragaranţiei.

Evocând art. 6.4 alin. (2) şi (4) din Convenţia de contragarantare nr. 1/2012, recurentul susţine că, din prevederile contractuale mai sus arătate, rezultă, fără echivoc, faptul că F.R.C. este îndreptăţit să nu plătească contragaranţia în situaţia în care se descoperă, cu ocazia analizării cererii de executare, că beneficiarul garanţiei şi contragaranţiei nu îndeplinea criteriile de eligibilitate la data acordării garanţiilor/contragaranţiilor.

Aşadar, recurentul susţine că, potrivit Convenţiei de contragarantare nr. 1/2012, nu se acordă contragaranţii unei întreprinderi aflate în executare silită.

Prin urmare, recurentul conchide în sensul că, potrivit contractului, cererea de executare se respinge în cazul în care, în etapa executării contragaranţiilor, o etapă distinctă de etapa acordării şi confirmării contragaranţiei, F.R.C. constată că nu sunt respectate criteriile de eligibilitate, iar F.R.C. confirmă contragaranţia, anterior etapei executării contragaranţiilor, altfel spus, anterior analizei cu privire la verificarea privind respectarea Normei aplicabile şi a convenţiei, potrivit criteriilor de verificare prevăzute în Anexa C.7 la Convenţie.

În acord cu cele mai sus precizate, recurentul învederează că, potrivit art. 6.1 din Convenţia de contragarantare nr. 1/2012, F.R.C. nu preia riscul operaţional al Garantului, aspect asupra căruia instanţa de apel a reţinut că nu este incident în cauză deoarece intimata a respectat mandatul.

Totodată, recurentul arată că, la data intrării în vigoare a Convenţiei nr. 1/2012, riscul operaţional era definit la art. 2 alin. (2) lit. c) din Regulamentul nr. 24/2006 privind determinarea cerinţelor minime de capital pentru riscul operaţional ale instituţiilor de credit şi ale firmelor de investiţii, astfel "risc operaţional - risc de pierdere determinat fie de utilizarea unor procese, sisteme şi resurse umane inadecvate sau care nu şi-au îndeplinit funcţia în mod corespunzător, fie de evenimente şi acţiuni externe. Riscul operaţional include şi riscul legal", aceasta fiind, potrivit afirmaţiilor recurentului, şi definiţia pe care părţile au avut-o în vedere la acordarea contragaranţiilor în baza Convenţiei nr. 1/2012, aspect necontrazis de partea adversă.

Prin urmare, recurentul apreciază că acordarea contragaranţiei unui beneficiar, care era în executare silită la data acordării, reprezintă un risc operaţional, pe care F.R.C. nu îl preia în conformitate cu prevederile din Convenţia de contragarantare nr. 1/2012.

În acest sens, arată că, întrucât intimata nu a depistat executarea silită/starea de dificultate a beneficiarului, deşi avea posibilitatea, aşa cum a explicat anterior, reprezintă un risc operaţional al său, de pierdere, determinat fie de utilizarea unor procese, sisteme şi resurse umane inadecvate sau care nu şi-au îndeplinit funcţia în mod corespunzător, fie de evenimente şi acţiuni externe, care nu îi poate fi transferat recurentului.

În ceea ce priveşte legislaţia ajutorului de stat, recurentul arată că aceasta impune stoparea ajutorului acordat acestui beneficiar, raportat la situaţia de fapt existentă.

În acest sens, susţine că instanţa de apel nu a avut în vedere următoarele prevederi: art. 4 din O.U.G. nr. 23/2011, pct. 2 din anexa la Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/2011 - Condiţii de acordare a contragaranţiilor de către Fondul Român de Contragarantare S.A., cu temeiurile legale indicate: prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 23/2009 privind înfiinţarea Fondului Român de Contragarantare (F.R.C.), aprobată prin Legea nr. 312/2009, cu modificările şi completările ulterioare; Regulamentul CE nr. 1998/2006 privind aplicarea dispoziţiilor art. 87 şi 88 din Tratatul CE referitor la ajutorul de minimis; Regulamentul CE nr. 1535/2007 privind aplicarea dispoziţiilor art. 87 şi 88 din Tratatul CE ajutoarelor de minimis în sectorul producţiei de produse agricole; alte reglementări comunitare în materie de ajutor de stat şi dispoziţii legale naţionale aplicabile; Cap. I. Prevederi generale din Norma nr. 1/2012 (art. 1.1 alin. (1)-(2); Convenţia de contragarantare nr. 1/2012:

"Luând în considerare că activitatea de acordare a contragaranţiilor de către Fondul Român de Contragarantare S.A. se supune reglementărilor comunitare privind acordarea de ajutoare de stat/de minimis, Părţile convin să aplice cele mai bune practici în domeniul garantării şi al contragarantării şi să încheie prezenta convenţie ca un program de sprijin pentru IMM-uri, pentru a facilita accesul acestora la finanţare".

În continuare, recurentul arată că obiectul de activitate al F.R.C. este unic şi constă în contragarantarea garanţiilor acordate de fondurile de garantare pentru creditele şi alte instrumente de finanţare contractate de IMM-uri, conform legii, iar acordarea contragaranţiilor se realizează pe bază de scheme transparente de ajutor de minimis, intitulate Norme de contragarantare, elaborate şi implementate conform legislaţiei naţionale şi europene din domeniul ajutorului de stat, precum şi a Ordinului M.I.M.M.C.M.A. nr. 1364/2009, ulterior Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/2011, de aprobare a condiţiilor de acordare a contragaranţiilor.

De asemenea, a mai arătat că, în cadrul acestor scheme, F.R.C. este furnizor de ajutor, iar beneficiarii finali ai ajutoarelor sunt IMM-urile.

Aşadar, recurentul evidenţiază faptul că mecanismul de acordare şi executare a contragaranţiilor este reglementat, pe lângă convenţiile de contragarantare, şi de legislaţia ajutorului de stat şi, ca atare, sunt incidente reglementările din domeniul ajutorului de stat, astfel: O.U.G. nr. 117/2006 privind procedurile naţionale în domeniul ajutorului de stat, art. 18 alin. (1) şi alin. (3); Regulamentul privind procedurile de monitorizare a ajutoarelor de stat, pus în aplicare prin Ordinul Preşedintelui Consiliului Concurenţei nr. 175/2007, sens în care evocă art. 15 alin. (1) şi (2), art. 16 alin. (1) lit. b), art. 16 alin. (2).

Suplimentar, recurentul precizează că, în calitate de societate cu capital majoritar de stat, este supus controlului Curţii de Conturi, iar în calitate de furnizor de ajutor de minimis, poate fi verificat de Comisia Europeană, în conformitate cu articolului 108 alin. (1) din Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene.

Ca atare, susţine că se impune o aplicare strictă a legislaţiei, astfel încât să nu se achite contragaranţii în favoarea unor beneficiari neeligibili, întrucât, în esenţă, sumele provin de la stat, care a creat această societate comercială/Fondul Român de Contragarantare, în vederea obţinerii de profit dirijat integral pentru a susţine IMM-urile cu potenţial de dezvoltare, care îndeplinesc criteriile Ordinului MECMA nr. 2199/2011. Aşadar, în cazul în care nu obţine profit, plata se realizează de la bugetul de stat, în limita prevederilor bugetare anuale, prin bugetul Ministerului Finanţelor Publice (art. 10 alin. (2) din O.U.G. nr. 23/2009). Prin urmare, afirmă că, în speţă, este aplicabil şi principiul priorităţii interesului public, convenţiile de acest tip fiind complexe şi încadrându-se la graniţa dintre dreptul privat şi cel public.

În ceea ce priveşte acordarea dobânzii, recurentul susţine că, în aprecierea sa, decizia recurată este nelegală deoarece s-a dat cu aplicarea şi interpretarea eronată a următoarelor prevederi: art. 1 alin. (2), art. 2, art. 4, art. 10 din O.U.G. nr. 23/2009; art. 1 şi art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar; art. 3 alin. (3) din C. civ.

Faţă de ceea ce a reţinut instanţa de apel, anume că se aplică art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011 raportat la data acordării contragaranţiei şi că nu este incident alin. (3) al aceluiaşi articol, deoarece F.R.C. exploatează o întreprindere cu scop lucrativ, având în vedere prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 (act normativ în temeiul căruia apelanta-pârâtă a fost constituită), recurentul apreciază soluţia instanţei de apel ca nelegală.

În acest sens, arată că F.R.C. este autoritate publică asimilată, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, având în vedere că a fost autorizată prin lege să acorde contragaranţii pentru realizarea interesului public al susţinerii accesului la finanţare al sectorului IMM, ceea ce, în opinia sa, reprezintă prestarea unui serviciu public, în regim de putere publică.

Totodată, evocând preambulul O.U.G. nr. 23/2009 în care se menţionează că:

"întrucât toate aceste aspecte vizează interesul public [...] se înfiinţează Fondul Roman de Contragarantare S.A." recurentul arată că, în corelaţie cu acesta, art. 2 din O.U.G. nr. 23/2009 prevede că scopul înfiinţării F.R.C. este îmbunătăţirea accesului întreprinderilor mici şi mijlocii la finanţare.

De asemenea, menţionează că, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 23/2009, F.R.C. are obiect unic de activitate: acordarea de contragaranţii (în condiţii de ajutor de minimis).

În continuare, mai arată că F.R.C. este înfiinţat în baza unei legi, respectiv O.U.G. nr. 23/2009, în condiţiile în care dispoziţiile art. 191 alin. (1) din C. civ. prevăd că "persoanele juridice de drept public se înfiinţează prin lege". Totodată, susţine că doar forma de înfiinţare este cea prevăzută de Legea nr. 31/1990, obiectul său fiind cel din norma specială, respectiv din O.U.G. nr. 23/2009.

Prin urmare, arată că toate aceste particularităţi ale statutului său juridic constituie diferenţe majore faţă de regimul juridic al unei societăţi pe acţiuni obişnuite, care acţionează în condiţii de piaţă şi are scop lucrativ. Mai mult, subliniază că aceste trăsături sunt incompatibile cu regimul juridic de drept comun al unei societăţi pe acţiuni, fiind instituite de legiuitor în considerarea scopului specific al F.R.C., de prestare a unui serviciu public, în regim de putere publică, ca autoritate publică asimilată, în sensul Legii nr. 554/2004.

În plus, arată faptul că dobânda, fie şi penalizatoare, reprezintă un accesoriu al principalului, reprezentat de valoarea contragarantiei, urmând soarta principalului, conform principiului accesorium sequitur principale, consecinţa aplicării acestui principiu constând în faptul că nu există obligaţia de plată a accesoriului-dobânda penalizatoare, întrucat, în opinia sa, nu există obligaţia de plată a principalului-contragaranţia.

Chiar şi în aceste condiţii, admiţând aplicabilitatea actului normativ mai sus invocat, consideră, contrar celor expuse de Curte, că devine incident art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011 care prevede că:

"În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, rata dobânzii legale se stabileşte potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2), diminuat cu 20%".

Recurentul conchide susţinerea ultimei critici arătând că, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., este o întreprindere fără scop lucrativ, întrucât scopul legal al societăţii este realizarea interesului public al îmbunătăţirii accesului întreprinderilor mici şi mijlocii la finanţare, prin preluarea unei părţi din riscul asumat de fondurile de garantare, conform art. 2 din O.U.G. nr. 23/2009, îşi desfăşoară întreaga activitate pe bază de scheme de ajutor de minimis, deci la costuri sub nivelul pieţei şi utilizează eventualul profit exclusiv pentru constituire de rezerve necesare acoperirii pierderilor rezultate din activitatea de contragarantare, iar dacă acestea nu se acoperă din rezerve, statul român intervine din punct de vedere financiar în temeiul art. 10 din O.U.G. nr. 23/2009.

În încheiere, recurentul reiterează solicitarea de admitere a recursului, casarea deciziei recurate, trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanţei de apel, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 483 şi urm., art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., precum şi pe celelalte prevederi legale invocate.

Prin întâmpinare, intimatul-reclamant FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - IFN (F.N.G.C.I.M.M.) a invocat excepţia nulităţii cererii de recurs, susţinând că aceasta nu conţine critici concrete de nelegalitate a deciziei recurate, care să poată fi încadrate în vreunul din motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ci doar critici de netemeinicie, recurentul fiind nemulţumit de modul în care instanţa de apel a interpretat probele administrate. Totodată, intimatul-reclamant a formulat şi apărări pe fondul cauzei, solicitând, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.

Analizând recursul, precum şi decizia atacată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Situaţia de fapt a prezentului litigiu, pe care însuşi recurentul o consideră corect reţinută de instanţa de apel, este caracterizată prin încheierea între părţile litigante a unei convenţii de contragarantare (nr. 1/2012), în baza căreia recurentul-pârât (F.R.C.) a preluat o parte din riscul suportat de intimatul-reclamant F.N.G.C.I.M.M. S.A. - IFN (Garant) la acordarea de garanţii pentru IMM-uri, prin acordarea de contragaranţii în favoarea acestor întreprinderi, în limita unui plafon maxim agreat.

În fapt, F.N.G.C.I.M.M. S.A. - IFN a încheiat convenţii-cadru de colaborare cu mai mulţi finaţatori care activează în sistemul bancar românesc, prin care au fost stabilite condiţiile acordării de garanţii financiare individuale pentru garantarea creditelor contractate de acei clienţi ai băncilor care se încadrează în categoria întreprinderilor mici şi mijlocii.

O astfel de convenţie cadru a fost încheiată şi cu A. S.A. (Finanţator) care, în speţă, a acordat un credit societăţii B. S.R.L., garantat de F.N.G.C.I.M.M. S.A. - IFN (Fond) în proporţie de 75,60%.

Altfel spus, prin garanţia financiară acordată, Fondul şi-a asumat obligaţia de a plăti Băncii 75,60% din soldul finanţării acordate de Bancă, în situaţia în care, ca urmare a nerambursării creditului garantat de Fond, acordat debitoarei B. S.R.L., Banca formulează cerere de plată.

Ca urmare a nerambursării de către beneficiarul garanţiei a creditului acordat, la solicitarea Băncii, Fondul a plătit garanţia în valoare de 1.975.615,33 RON, reprezentând 75,60% din soldul la zi al finanţării acordate de Bancă, după care, în baza Convenţiei de Contragarantare nr. 1/2012, s-a adresat F.R.C. (recurentul-pârât) solicitând plata contragaranţiei în cuantumul solicitat prin cererea de chemare în judecată.

În urma corespondenţei purtate, F.R.C. (recurentul-pârât) a comunicat Fondului (intimatul-reclamant) faptul că a hotărât amânarea adoptării unei decizii privind cererea de executare, până la soluţionarea irevocabilă a acţiunii în contencios administrativ formulată de F.R.C. împotriva Curţii de Conturi a României, motivând că, din analiza efectuată, a rezultat că beneficiarul B. S.R.L. se afla în executare silită la data declaraţiei de eligibilitate (06.03.2013).

Prin hotărârile pronunţate, ambele instanţe de fond au constatat că, faţă de dispoziţiile contractuale, pârâtul (recurent) avea obligaţia de plată a contragaranţiei conform solicitării reclamantului, reţinând, astfel, răspunderea contractuală a pârâtului.

Având în vedere că, prin decizia recurată, instanţa de apel nu a schimbat hotărârea primei instanţe de fond decât sub aspectul datei de la care pârâtul datorează dobânda legală solicitată prin cererea de chemare în judecată, în prezenta cale de atac, recurentul-pârât susţine, în esenţă, că, în mod eronat instanţa de apel a validat soluţia primei instanţe de fond, întrucât, în opinia sa, în speţă, nu sunt îndeplinite condiţiile pentru a fi plătită contragaranţia de către F.R.C., deoarece aceasta nu se acordă în situaţia în care IMM-ul beneficiar se află în executare silită.

Cum, o astfel de condiţie/criteriu de eligibilitate era ca beneficiarul să nu se afle în procedură de executare silită, recurentul-pârât arată că instanţa de apel se raportează în motivarea deciziei sale doar la pct. 4 din Anexa C.7 la Convenţia nr. 1/2012, în condiţiile în care, în opinia sa, erau aplicabile şi art. 3.1, art. 4.1 din Convenţia 1/2012, care făceau trimitere la îndeplinirea criteriilor de eligiblitate şi a condiţiilor de contragarantare prevăzute în Norme.

În acest sens, recurentul face trimitere la Norma 1/2012 - capitolul IV art. 4.1 alin. (1) lit. e), arătând că, atât Norma nr. 1/2012, cât şi Convenţia nr. 1/2012 sunt acte emise/încheiate în aplicarea pct. 13 din anexa la Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/2011 care, la pct. 5 de anexa sa prevede faptul că IMM-urile aflate în executare silită nu pot fi beneficiare ale contragaranţiilor.

Aşadar, susţine că, prin sensul acordat de către instanţa de apel anexei la convenţie, referitor la documentele pe baza cărora se verifică criteriul privind executarea silită se restrânge înţelesul dat acestui criteriu de eligibilitate prin actul principal (Norma nr. 1/2012) sau prin legislaţia secundară (Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/2011).

Prin urmare, consideră că instanţa de apel nu a aplicat legislaţia în materie, şi nici Convenţia nr. 1/2012 nu a interpretat-o sistematic, prin coroborarea tuturor normelor din contract, încălcând, astfel, art. 1266-1267 C. civ.

Cu titlu prealabil, se cuvine menţionat faptul că, prin acţiunea formulată, reclamantul a dedus judecăţii o acţiune în răspundere contractuală, în care pretenţiile reclamate se întemeiază pe Convenţia de contragarantare cu anexele sale, disputa purtând asupra modului în care intimata-reclamantă şi-a îndeplinit obligaţiile ce îi reveneau în procedura verificării îndeplinirii criteriilor de eligibilitate în privinţa beneficiarilor pentru executarea contragaranţiei.

Procedând la analiza acestei critici, Înalta Curte va răspunde, totodată, şi celorlalte critici formulate de recurentul-pârât în susţinerea motivului de nelegalitate invocat (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), având în vedere că mare parte din acestea pot fi analizate prin considerente comune.

Aşa fiind, Înalta Curte reţine că recurentul-pârât a invocat, în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., greşita aplicare a art. 3 alin. (1) şi a art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009, a art. 1 rap. la pct. 5 şi 13 din Anexa la Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/2011, a art. 1480, 2018, 1266, 1267, 1268 alin. (3) şi 1270 C. civ., raportate la art. 3.1 alin. (1), art. 4.1, art. 5.1, art. 6.4 alin. (2) şi (4) şi la art. 12.8 din Convenţia de contragarantare nr. 1/2012, dar şi la art. 2.1 lit. f) pct. iii) şi art. 4.1 alin. (1) lit. e) din Norma nr. 1/2012.

Potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 23/2009, "Activitatea de contragarantare constă în preluarea unei părţi din riscul asumat de fondurile de garantare a creditelor şi altor instrumente de finanţare la acordarea de garanţii, prin garantarea unei părţi din garanţiile acordate de acestea băncilor sau altor finanţatori pentru creditele ori alte instrumente de finanţare obţinute de întreprinderile mici şi mijlocii de la acestea."

De asemenea, conform art. 4 din acelaşi act normativ, "Condiţiile în care se acordă contragaranţiile se stabilesc cu respectarea legislaţiei în domeniul ajutorului de stat, de Ministerul Economiei, în termen de 30 de zile de la data publicării legii de aprobare a prezentei ordonanţe de urgenţă în Monitorul Oficial al României, Partea I."

În aplicarea acestui din urmă text citat, Ministrul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri a aprobat, prin Ordinul nr. 2199/22.07.2011, Condiţiile de acordare a contragaranţiilor.

La pct. 5 lit. c) din respectivele Condiţii se prevede că întreprinderile care se află în procedură de executare silită, reorganizare judiciară, faliment, închidere operaţională, dizolvare, lichidare sau administrare specială nu pot avea calitatea de beneficiare ale contragaranţiilor, iar la pct. 13 se instituie obligaţia ca, prin convenţii de contragarantare, să fie puse în aplicare condiţiile în care se acordă contragaranţiile.

Prin art. 4.1 din Convenţia de contragarantare dintre părţi, recurentul-pârât FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. a mandatat intimatul-reclamant FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A.-I.F.N. să verifice îndeplinirea criteriilor de eligibilitate şi de contragarantare, pentru a acorda contragaranţii IMM-urilor care fac dovada îndeplinirii acestora.

Verificările pe care F.N.G.C.I.M.M. S.A. - I.F.N. este obligat să le facă sunt indicate, în mod exhaustiv, în cuprinsul Anexei C.7 la Convenţia dintre părţi.

Prin urmare, cum în convenţia (nr. 1/2012) încheiată pentru punerea în aplicare a Condiţiilor de acordare a contragaranţiilor, aprobate de Ministrul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri prin Ordinul nr. 2199/22.07.2011, părţile au enumerat limitativ documentele în baza cărora se efectuează verificarea criteriului prevăzut de pct. 5 lit. c) din respectivele Condiţii, este nefondată critica recurentului-pârât, care a reproşat curţii de apel faptul că a verificat îndeplinirea criteriului de eligibilitate doar prin raportare la documentele indicate în Anexa C.7 la Convenţia de contragarantare nr. 1/2012.

Întrucât părţile nu au agreat, prin contractul lor, asupra necesităţii verificării altor documente, nici asupra efectuării unor demersuri suplimentare, Înalta Curte înlătură afirmaţiile recurentului-pârât potrivit cărora prezentarea documentelor din Anexa C.7 la Convenţia de contragarantare nr. 1/2012 ar reprezenta un demers minim.

În acest context, recurenta-pârâtă a susţinut că, într-o decizie de speţă, instanţa supremă a statuat că FONDULUI NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - I.F.N. îi revine obligaţia de a analiza toate circumstanţele care puteau caracteriza eligibilitatea beneficiarului, dar analiza deciziei nr. 1332/17.09.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă relevă că, în speţa în care a fost pronunţată, contractul care fusese dedus judecăţii prevedea obligaţia de evaluare a tuturor circumstanţelor care puteau caracteriza eligibilitatea beneficiarului contragaranţiei. În schimb, în litigiul de faţă, Convenţia de contragarantare a trasat Fondului obligaţia de a verifica îndeplinirea criteriului de eligibilitate doar prin raportare la documentele indicate în Anexa C.7.

De aceea, pretinzând ca F.N.G.C.I.M.M. S.A. - I.F.N. să efectueze verificări suplimentare, recurenta-pârâtă încearcă să se desprindă din raportul contractual, transferând părţii adverse o obligaţie care se plasează în afara înţelegerii asumate, iar această concluzie nu poate fi înfrântă de împrejurarea, afirmată de către acelaşi recurent, potrivit căreia, în alte ocazii, Fondul ar fi efectuat verificări şi în afara cadrului contractual.

În altă ordine de idei, autorul recursului de faţă a arătat că intimatul-reclamant ar fi trebuit să-şi îndeplinească obligaţiile pe care şi le-a asumat cu diligenţa cerută unui bun proprietar, potrivit art. 12.8 din Convenţia nr. 1/2012, însă această clauză cu caracter general nu poate fi interpretată în sensul că ar impune completarea documentelor menţionate expres la pct. 4 din Anexa C.7 la convenţia de contragarantare.

Cât priveşte susţinerile formulate cu privire la aplicarea cadrului normativ la situaţia de fapt, în care recurentul descrie ce a constatat în urma verificării modului de îndeplinire a mandatului de către intimatul-reclamant, cu privire la îndeplinirea criteriului în discuţie, făcând trimitere la diverse înscrisuri cărora le atribuie o valoare probatorie, Înalta Curte nu le va putea reţine spre verificare/analiză, întrucât acestea vizează chestiuni de temeinicie, de apreciere a probatoriului, care nu pot face obiectul analizei în această etapă procesuală, instanţele devolutive fiind suverane în aprecierea probatoriului administrat.

În acest sens, trebuie subliniat că instanţele devolutive au făcut o amplă analiză a probatoriului administrat şi au notat că lipsa datoriilor IMM-ului beneficiar a fost constatată prin certificatul fiscal emis la 25.03.2013, aflat în termenul de valabilitate la momentul emiterii confirmării de includere în plafonul de garantare la 04.04.2013, rezultând îndeplinirea obligaţiilor asumate de Garant prin convenţie, inclusiv a mandatului acordat privind verificarea încadrării beneficiarului în criteriile de eligibilitate şi condiţiile de contragarantare prevăzute de Norma aplicabilă.

Reamintind faptul că, în cauză, părţile au dedus judecăţii o acţiune în răspundere contractuală, astfel încât elementele angajării acesteia sunt cele care trebuie examinate, Înalta Curte nu va putea reţine afirmaţia recurentului-pârât potrivit căreia acordarea contragaranţiei nu presupune plata automată a acesteia, întrucât obligaţia de plată a contragaranţiei nu există, potrivit art. 6.4. alin. (4) din Convenţie, în ipoteza neîndeplinirii uneia sau mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de alin. (2) al aceleiaşi clauze.

Dintre acestea, autoarea recursului o are în vedere pe cea indicată de lit. b), susţinând, aşadar, că F.R.C. este îndreptăţit să nu plătească contragaranţia în situaţia în care se descoperă, cu ocazia analizării cererii de executare, că beneficiarul garanţiei şi contragaranţiei nu îndeplinea criteriile de eligibilitate la data acordării garanţiilor/contragaranţiilor. Totodată, arată că F.R.C. confirmă contragaranţia anterior etapei executării contragaranţiilor, adică anterior analizei cu privire la verificarea privind respectarea Normei aplicabile şi a prezentei convenţii, potrivit criteriilor de verificare prevăzute în Anexa C.7 la Convenţie.

Dincolo de faptul că părţile nu neagă parcurgerea procedurii confirmării contragaranţiei, Înalta Curte reţine că îndeplinirea prevederilor art. 6.4 alin. (2) lit. b) din Convenţie a fost reţinută de instanţele de fond, pe baza probatoriului administrat, astfel că nu pot fi primite criticile recurentului privind lipsa obligaţiei de plată a contragaranţiei.

Printr-o ultimă critică, subsumată aceluiaşi motiv de nelegalitate, recurentul-pârât a criticat decizia instanţei de apel şi din perspectiva soluţionării capătului accesoriu privind dobânda.

Susţinând într-o primă teză, din perspectiva caracterului accesoriu al dobânzii, faptul că nu datorează dobânda penalizatoare, întrucât, în opinia sa nu există obligaţia de plată a principalului - contragaranţia, recurentul a învederat că, în caz contrar, accesoriile ar trebui stabilite prin raportare la dobânda legală, diminuată cu 20%, în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, potrivit cărora "În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, rata dobânzii legale se stabileşte potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2), diminuat cu 20%".

În acest sens a susţinut că este o autoritate publică asimilată, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, autorizată să acorde contragaranţii pentru realizarea interesului public al susţinerii accesului întreprinderilor mici şi mijlocii la obţinerea finanţării, ceea ce, în opinia sa, reprezintă prestarea unui serviciu public, în regim de putere publică.

Răspunzând criticii formulate, Înalta Curte reţine că, în condiţiile în care, aşa cum reiese din considerentele precedente, recurentul are obligaţia de plată a contragaranţiei (debit principal), acesta datorează, cu titlu accesoriu, şi dobândă penalizatoare pentru neîndeplinirea obligaţiei la scadenţă, conform art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011.

Totodată, contrar celor susţinute de recurent, nu poate fi reţinută incidenţa art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, întrucât, potrivit art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 23/2009, recurentul-pârât FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. este organizat ca instituţie financiară specializată, constituită sub forma unei societăţi pe acţiuni, conform Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale.

Or, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, în vederea desfăşurării de activităţi cu scop lucrativ, persoanele fizice şi persoanele juridice se pot asocia şi pot constitui societăţi cu personalitate juridică, cu respectarea dispoziţiilor prezentei legi.

Constatând, aşadar, că nu este incident motivul de nelegalitate invocat de recurentul-pârât, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 128A din 25 ianuarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. împotriva deciziei civile nr. 128A din 25 ianuarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 octombrie 2021.