Guarantee payment obligation exigibility: contractual documentation conditions bar non-performance defense and preclude statutory payment deadline

Şedinţa publică din data de 5 octombrie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 07.02.2019, sub nr. x/2019, A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - I.F.N., a solicitat instanţei să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 1.452.390,89 RON reprezentând 45,2363% din finanţarea garantată restantă acordată de A. S.A. beneficiarului societatea B. S.R.L. S.R.L., finanţare garantată de către pârât în temeiul Confirmărilor de garantare nr. x din data de 13.11.2012, respectiv x din data de 22.11.2011; de asemenea a solicitat şi obligarea pârâtului la plata dobânzii legale calculate asupra capitalului menţionat la punctul precedent, de la data de 16.11.2016 şi până la momentul plăţii efective, precum şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate A. S.A. de prezentul litigiu.

Prin sentinţa civilă nr. 2908/14.10.2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis cererea reclamantei, obligând pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.452.390,89 RON, reprezentând 45,2363% din finanţarea restantă acordată beneficiarului B. S.R.L., a obligat pârâta la plata către reclamantă a dobânzii legale aferentă sumei menţionată de la data de 16.11.2016 până la data plăţii efective a debitului principal şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 18.128,90 RON şi a sumei de 5.030,86 RON cu titlu de cheltuieli de judecată (taxa judiciară de timbru).

Împotriva acestei sentinţe, pârâta a formulat apel înregistrat la data de 03.03.2020, prin care a solicitat schimbarea în totalitate a hotărârii atacate, în sensul respingerii acţiunii formulate de reclamantă ca neîntemeiată, precum şi obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată efectuate cu acest proces.

Prin decizia civilă nr. 1628A/24.11.2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost admis apelul formulat de pârâta Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - i.f.n., împotriva sentinţei civile nr. 2908/14.10.2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu reclamanta A. S.A. şi a fost schimbată sentinţa civilă atacată, în sensul că a fost respinsă acţiunea ca neîntemeiată şi a fost obligată intimata la plata către apelantă a sumei de 3.288 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată din apel.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. S.A. a declarat recurs, solicitând casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei instanţei de apel spre o nouă judecată a apelului formulat de către pârâta Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - i.f.n. (parte la care se va face în continuare referire şi ca "F.N.G.C.I.M.M. S.A. - IFN"), conform art. 497 C. proc. civ.

Printr-un prim motiv de recurs, recurenta a arătat că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 1165 şi ale art. 1270 din C. civ.

A arătat că încălcarea prevederilor art. 1165 şi ale art. 1270 din C. civ. justifică incidenţa cazului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., criticând raţionamentul instanţei de apel care îşi întemeiază soluţia de respingere a acţiunii pe o presupusă inexistenţă a obligaţiei intimatei, ignorând că obligaţia de garantare se regăseşte în contractul încheiat între părţi.

Recurenta a arătat că prin decizia recurată, instanţa de apel susţine că obligaţia intimatei de plată a garanţiei nu se naşte cât timp recurenta nu a transmis intimatei toate documentele prevăzute la art. 9.2 alin. (1) din Convenţia cadru. În acelaşi timp, instanţa de apel recunoaşte că atunci când a emis Confirmarea de garantare nr. x_CTG/22.11.2011, intimata şi-a asumat obligaţia de a garanta finanţarea acordată de către recurentă societăţii B. S.R.L. În aceste condiţii, întrucât, potrivit prevederilor art. 1165 C. civ., obligaţiile izvorăsc din contract, odată ce obligaţia a fost stabilită de părţi ca un efect al contractului, existenţa sa este neîndoielnică, concluzie derivată din principiul forţei obligatorii a contractelor, consacrat în art. 1270 C. civ.. De altfel, recurenta a arătat că nici chiar o obligaţie afectată de o condiţie suspensivă nu poate fi considerată că nu există, prin raportare la prevederile art. 1400 C. civ., care stabilesc că numai eficacitatea obligaţiei depinde de îndeplinirea condiţiei suspensive, nu însăşi existenţa ei, aşa cum se considera în contextul C. civ. de la 1864.

Printr-un al doilea motiv de recurs, recurenta a invocat încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 1556 alin. (2) C. civ.

În dezvoltarea acestui motiv, recurenta a susţinut că instanţa de apel califică expres drept obligaţie contractuală neîndeplinită de recurentă, obligaţia de depunere, odată cu cererea de plată a garanţiei, a tuturor înscrisurilor prevăzute de art. 9.2 alin. (1) din Convenţia cadru. Cu toate acestea, printr-un alt considerent al deciziei recurate, instanţa de apel refuză în mod expres aplicarea art. 1556 C. civ., pretinzând că obligaţia intimatei nici nu s-a născut până în momentul în care banca recurentă nu a transmis intimatei documentele prevăzute în art. 9.2 alin. (1) din Convenţia cadru.

Recurenta a reiterat premisa eronată a raţionamentului instanţei de apel, şi anume aprecierea obligaţiei de plată a garanţiei drept inexistentă. De asemenea, a arătat că nu poate fi reţinut nici caracterul neexigibil al acestei obligaţii, prin raportare la prevederile art. 9.4 alin. (1) din Convenţia cadru, care stabilesc că F.N.G.C.I.M.M.-I.F.N. S.A. va face plata garanţiei în termen de 90 de zile calendaristice de la primirea cererii de plată transmise de către finanţator, în acest caz recurenta. În concret, recurenta a arătat că, în speţă, a doua cerere de plată a fost formulată de banca recurentă la data de 23.04.2015 şi a fost completată prin adresa nr. x/13.11.2015, iar refuzul intimatei de a-şi îndeplini obligaţia a intervenit la data de 16.11.2016, când trecuseră deja 90 de zile calendaristice de la ultima completare a cererii de plată realizată de către finanţator.

Recurenta a concluzionat că obligaţia de plată a garanţiei ce revenea intimatei era scadentă, cadru în care devenea incidentă excepţia de neexecutare reglementată de art. 1556 C. civ.. Recurenta a apreciat că această concluzie este întărită chiar de art. 9.3 alin. (1) şi (2) din Convenţia cadru, prin care părţile califică expres refuzul intimatei de a efectua plata garanţiei drept o excepţie de neexecutare. Or, în aceste condiţii, consecutiv stabilirii unei situaţii de neexecutare a obligaţiei de către recurentă, instanţa de apel trebuia să examineze dacă, prin raportare la prevederile art. 1556 alin. (2) C. civ., neexecutarea decelată este suficient de însemnată pentru a justifica invocarea excepţiei de neexecutare de către intimată. În cadrul acestei analize, era esenţială verificarea existenţei unei vătămări produse intimatei decurgând din neexecutarea obligaţiei de către recurentă. Recurenta a subliniat că inexistenţa unei vătămări este un indiciu decisiv al caracterului neînsemnat al neexecutării, iar, în cazul concret, lipsa vătămării intimatei conduce la concluzia că eventuala neexecutare de către recurentă a Convenţiei de finanţare este de mică însemnătate, ceea ce impune concluzia că intimata nu avea dreptul de a invoca excepţia de neexecutare, în virtutea art. 1556 alin. (2) C. civ.

Recurenta a arătat că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 1556 alin. (2) C. civ., ceea ce atrage casarea hotărârii în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. A apreciat că se impune ca instanţa de recurs, în baza art. 501 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., să stabilească în sarcina instanţei de apel ca, în rejudecare, să facă analiza însemnătăţii pretinsei neexecutări constând în nedepunerea contractului de ipotecă, în vederea înscrierii în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare.

În concluzie, a solicitat instanţei de judecată să dispună casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe spre o nouă judecată a apelului formulat de către pârâtă, conform art. 497 din C. proc. civ.

Examinând, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, Înalta Curte reţine următoarele:

Recurenta a invocat motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., expunând două critici: prima evocă pretinsa eroare a instanţei de apel care ar fi considerat inexistentă obligaţia pârâtei de plată a garanţiei. Prin a doua critică se susţine că instanţa de apel era obligată să evalueze temeinicia acţiunii prin prisma art. 1556 C. civ. şi cu aplicarea dispoziţiilor art. 9.3 alin. (1) şi alin. (2) din Convenţia cadru - plafon de garantare nr. 156/25.10.2011 încheiată de părţile litigante, întrucât obligaţia de plată asumată de pârâtă era deja scadentă în condiţiile art. 9.4 alin. (1) din convenţie, iar recurenta îşi îndeplinise în mare măsură propriile obligaţii contractuale. În consecinţă, recurenta solicită casarea hotărârii şi trimiterea cauzei instanţei de apel pentru ca, în rejudecare, să verifice temeinicia invocării excepţiei de neexecutare de către intimată, în condiţiile în care recurenta apreciază că încălcarea obligaţiilor sale nu era suficient de importantă şi că nu există o vătămare produsă intimatei prin aceasta.

Examinând prima critică, prin care se susţine încălcarea art. 1165 şi art. 1270 C. civ., Înalta Curte constată, preliminar, că autoarea căii de atac interpretează greşit considerentele deciziei recurate şi ignoră natura şi mecanismul garanţiei emise de către intimata F.N.G.C.I.M.M. S.A. - I.F.N., în temeiul Convenţiei cadru - plafon de garantare nr. 156 semnată de intimată la 19.10.2011 şi de recurentă la 25.10.2011 (care va fi în continuare identificată drept "convenţia de garantare").

Astfel, contrar susţinerilor autoarei căii de atac, din lecturarea deciziei recurate se desprinde concluzia că decisivă în admiterea apelului intimatei a fost concluzia instanţei de apel potrivit căreia pârâta F.N.G.C.I.M.M. S.A. - I.F.N. nu este obligată să satisfacă o cerere de plată la care nu este ataşată integral documentaţia prevăzută la art. 9.2., într-un astfel de caz obligaţia de plată a intimatei nedevenind scadentă, potrivit art. 9.4. alin. (1) din convenţia de garantare.

Înalta Curte constată că prin decizia recurată nu au fost încălcate şi nici aplicate greşit dispoziţiile art. 1165 şi art. 1270 C. civ., ci, dimpotrivă, instanţa de apel a dat o interpretare legală dispoziţiilor convenţiei de garantare şi a modului în care aceasta obligă părţile contractante. De asemenea, se reţine că invocarea art. 1400 C. civ. de către recurentă este străină cauzei, cadrul procesual nereflectând că vreuna dintre obligaţiile asumate de părţi ar fi afectată de o condiţie suspensivă.

Înalta Curte reţine că raportul juridic litigios derivă din acordarea unei garanţii personale de către intimata F.N.G.C.I.M.M. S.A. - I.F.N., în calitate de fideiusor, recurentei A. S.A., în considerarea calităţii acesteia de finanţator faţă de clienţii săi, întreprinderi mici şi mijlocii. Convenţia de garantare califică expres în art. 6.6. drept fideiusiune supusă dispoziţiilor art. 2280 - art. 2320 C. civ., garanţia acordată de F.N.G.C.I.M.M. S.A. - I.F.N. Intimata şi-a asumat, aşadar, garantarea obligaţiilor de rambursare ce revin beneficiarilor finanţărilor acordate de recurentă, întreprinderi mici şi mijlocii, în limita plafonului convenit contractual şi pentru care părţile au urmat procedura descrisă în capitolul 7 al convenţiei, procedură în baza căreia se individualizează finanţările garantate. În situaţia în care una dintre aceste finanţări devenea restantă, finanţatorul, subsecvent iniţierii procedurii de valorificare silită a tuturor garanţiilor accesorii, era îndreptăţit să transmită cererea de plată către fideiusor, în măsura în care garanţia nu încetase până la acel moment, în condiţiile art. 7.11. din convenţie.

Cadrul contractual convenit de părţi impune, deci, concluzia că obiectul convenţiei încheiate de părţi este garantarea de către F.N.G.C.I.M.M. S.A. - I.F.N. a obligaţiilor împrumutaţilor băncii recurente pentru care garanţia fusese acordată în temeiul capitolului 7. Cu toate acestea, în acord cu instanţa de apel, Înalta Curte observă că obiectul obligaţiei intimatei are două componente: obligaţia de garantare şi obligaţia de plată. Obligaţia de garantare se asumă de intimată în condiţiile reglementate de capitolul 7 din convenţie, însă obligaţia de plată a garanţiei devină exigibilă numai în condiţiile capitolului 9 din convenţie. Pentru ca obligaţia de plată a garanţiei să devină exigibilă, finanţatorul trebuie să achite comisionul de garantare şi să depună cererea de plată, la care să ataşeze documentaţia prevăzută de art. 9.2 alin. (1) din convenţia de garantare.

Aşadar, contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel nu a apreciat că obligaţia de plată este inexistentă, ci a considerat că aceasta nu a devenit exigibilă, potrivit condiţiilor stabilite în convenţia de garantare.

Faţă de considerentele anterior expuse, Înalta Curte respinge primul motiv de recurs, constatând că decizia recurată este legală prin prisma criticii formulate. Acordarea garanţiei de către intimată, materializată prin confirmarea notificării de includere în plafonul de garantare în condiţiile capitolului 7 din convenţia de garantare, nu decade intimata din dreptul de a analiza cererea de plată, de a suspenda efectuarea plăţii şi chiar de a o respinge, dacă nu sunt îndeplinite condiţiile pentru plata garanţiei stabilite de capitolul 9 din convenţia de garantare.

Cea de a doua critică a recurentei vizează încălcarea prevederilor art. 1556 alin. (2) C. civ.

Înalta Curte subliniază că formularea unei critici întemeiate pe cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. impune autorului căii de atac obligaţia de a propune instanţei de recurs un raţionament verificabil, prin care să justifice în ce mod instanţa devolutivă a dat legii o interpretare greşită, a făcut o aplicare greşită a legii la starea de fapt lămurită ori a ignorat regulile de drept aplicabile. Dimpotrivă, analiza memoriului de recurs conduce la concluzia că recurenta dezvoltă o critică paralelă raţionamentului judiciar explicit al instanţei de apel, critică a cărei acceptare ar presupune ca instanţa de recurs, contrar stării de fapt stabilită de instanţele devolutive şi a manifestării inechivoce de voinţă a intimatei, să recalifice motivul respingerii cererii de plată de către intimată ca fiind excepţia de neexecutare şi, în consecinţă, să caseze decizia recurată cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare, în vederea examinării temeiniciei invocării acestei excepţii. Această modalitate de motivare a recursului este defectuoasă, întrucât raţionamentul recurentei nu atinge modul în care instanţa de apel a aplicat legea la situaţia de fapt şi care a condus la admiterea apelului formulat de intimata-pârâtă.

Înalta Curte va respinge această critică pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Într-un prim considerent, Înalta Curte reţine că, în raport de obiectul litigiului, nu erau incidente dispoziţiile art. 1556 C. civ., chiar în condiţiile în care art. 9.3. alin. (2) din convenţia de garantare menţionează dreptul intimatei de a invoca excepţia de neexecutare. Astfel, la momentul formulării cererii de chemare în judecată - 07.02.2019, această excepţie nu mai era actuală, întrucât fusese epuizat intervalul de 60 de zile calendaristice reglementat de art. 9.3. alin. (2) din convenţia de garantare, iar intimata respinsese cererea de plată prin adresa nr. x/16.11.2016.

Din analiza dispoziţiilor convenţionale anterior citate, rezultă că dreptul intimatei de a invoca excepţia de neexecutare este limitat la un interval de 60 de zile calendaristice care succedă depunerii unei cereri de plată informe. La epuizarea acestui termen, în măsura în care finanţatorul nu a remediat cauza suspendării soluţionării cererii de plată, fideiusorul are dreptul de a lua o decizie de respingere a cererii de plată, astfel cum s-a întâmplat în cauză.

În acest cadru contractual şi factual, Înalta Curte reţine că disputa judiciară iniţiată de finanţatorul care contestă respingerea de către fideiusor a cererii de plată nu presupune examinarea temeiniciei invocării excepţiei de neexecutare, cum susţine recurenta ci, astfel cum legal a stabilit instanţa de apel, pune în discuţie verificarea întrunirii condiţiilor pentru începerea curgerii termenului de 90 de zile calendaristice în care intimata trebuie să satisfacă cererea de plată, termen prevăzut de art. 9.4. alin. (1) din convenţia de garantare.

Dintr-o a doua perspectivă, Înalta Curte reţine că excepţia de neexecutare nu era incidentă în cauză, întrucât obligaţiile opuse de părţile litigante nu trebuiau executate simultan. Astfel, deşi art. 1555 C. civ. prevede regula executării simultane a obligaţiilor, această regulă este supletivă, iar dispoziţiile convenţiei de garantare impun concluzia că părţile au stabilit o ordine de executare a obligaţiilor. Astfel, îndeplinirea de către recurentă a formalităţilor în legătură cu finanţarea acordată sunt în mod necesar anterioare formulării cererii de plată şi, ca urmare, nu pot fi considerate că ar trebui executate simultan cu obligaţia de plată, ceea ce conduce la concluzia lipsei de incidenţă a excepţiei de neexecutare, în temeiul prevederilor art. 1556 alin. (1) şi art. 1555 C. civ.

Dintr-o a treia perspectivă, Înalta Curte, în acord cu instanţa de apel, reţine că obligaţia de plată asumată de intimată nu era exigibilă, împrejurare care înlătură de la aplicare excepţia de neexecutare, astfel cum rezultă din reglementarea cuprinsă în art. 1556 alin. (1) teza întâi C. civ.

Recurenta susţine că cererea de plată a fost depusă la 23.04.2015 şi completată la 13.11.2015 şi că, la 16.11.2016, momentul respingerii cererii de plată, obligaţia de plată ce revenea intimatei era scadentă, faţă de termenul de 90 de zile calendaristice prevăzut de art. 9.4. alin. (1) din convenţia de garantare. Înalta Curte observă că recurenta îşi fundamentează concluzia privind exigibilitatea obligaţiei de plată asumată de intimată pe o interpretare vădit eronată a convenţiei de garantare şi anume că termenul de plată prevăzut de art. 9.4 alin. (1) ar curge de la data formulării sau completării cererii de plată. Această interpretare vine în contradicţie cu dispoziţiile clare ale art. 9.3. alin. (3) din convenţia de garantare care dispun că termenul de plată a garanţiei nu curge cât timp finanţatorul nu a transmis toate documentele prevăzute la art. 9.2. şi nu a achitat la zi comisionul de garantare datorat şi eventualele penalităţi aferente acestuia.

În condiţiile în care una dintre condiţiile invocării excepţiei de neexecutare este ca obligaţiile reciproce să fie exigibile, iar obligaţia de plată a intimatei, fideiusor, nu era exigibilă întrucât depunerea unei cereri de plată informe sau incomplete are efect dilatoriu asupra exigibilităţii obligaţiei de plată, excepţia de neexecutare a contractului nu este incidentă.

O ultimă critică a recurentei, conexă celei referitoare la netemeinicia invocării excepţiei de neexecutare, vizează caracterul neînsemnat al obligaţiilor neîndeplinite de recurentă, dedus şi din lipsa vătămării produse intimatei.

În primul rând, Înalta Curte observă că verificarea de către instanţa de apel a caracterului semnificativ al neexecutării nu era necesară, din moment ce instanţa de apel a stabilit că obligaţia ce revenea intimatei, de plată a garanţiei, nu era exigibilă. Totodată, însă, aprecierea caracterului semnificativ al neexecutării reprezintă o chestiune de fapt, cu privire la care instanţele de fond sunt suverane şi care scapă cenzurii instanţei de recurs. Instanţa de apel a stabilit că reclamanta A. S.A. a recunoscut că nu a depus dovada efectuării formalităţilor de publicitate pentru contractul de ipotecă încheiat cu beneficiarul finanţării şi a apreciat că neprezentarea acestui document este suficientă pentru a fundamenta decizia intimatei de suspendare a plăţii garanţiei şi apoi pe cea de respingere a cererii de plată. În consecinţă, instanţa de apel nu a mai procedat la analiza celorlalte vicii ale documentaţiei, invocate de intimata F.N.G.C.I.M.M. S.A. - I.F.N. Aşa fiind, Înalta Curte reţine că dezlegarea instanţei de apel în privinţa neîndeplinirii obligaţiilor contractuale de către recurentă se întemeiază pe analiza materialului probator şi nu poate fi reapreciată în recurs, întrucât vizează temeinicia şi nu legalitatea hotărârii.

Înalta Curte subliniază că, accesând garanţia acordată de intimată, recurenta şi-a asumat un formalism strict în privinţa raporturilor cu clienţii a căror obligaţie de rambursare era garantată, atât cu privire la demersurile contemporane acordării şi executării contractelor de credit, cât şi în legătură cu activarea garanţiei, sub aspectul formulării şi documentării cererii de plată. Drept consecinţă a acestei configuraţii specifice a obligaţiilor finanţatorului, lipsa unui demers sau a unui document dintre cele menţionate de capitolul 9 din convenţia de garantare este de natură să îndreptăţească fideiusorul să respingă cererea de plată. În mod evident, o măsură de respingere a cererii de plată trebuie luată cu respectarea dispoziţiilor contractuale şi a exigenţelor bunei-credinţe care guvernează şi executarea contractelor, potrivit art. 1170 C. civ.. În cauză, examinarea deciziei recurate prin raportare la motivele de recurs, nu decelează încălcarea de către intimată, la momentul respingerii cererii de plată, a condiţiilor contractuale convenite prin convenţia de garantare.

În concluzie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va înlătura motivele de casare examinate şi, pentru toate considerentele prezentate, în temeiul art. 496 C. proc. civ., statuând asupra caracterului nefondat al recursului, îl va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1628 A din 24 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 octombrie 2021.