Exclusion of CHF exchange rate clause from unfairness review as reflecting mandatory nominalism principle under Directive 93/13/EEC

Şedinţa publică din data de 5 octombrie 2021

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 13 aprilie 2016, sub nr. x/2016, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C., au solicitat următoarele:

1. constatarea caracterului abuziv al clauzei contractuale cuprinse la art. 6.3 din Convenţia de credit nr. x din 25 iunie 2008 privind raportarea obligaţiei de restituire a împrumutului şi de plată a dobânzii la cursul de schimb valutar CHF-RON;

2. stabilizarea plăţilor la cursul de schimb valutar de la data acordării creditului, respectiv la cursul de 2,248 RON pentru 1 CHF valabil la 25 iunie 2008, pentru toată perioada de la data acordării creditului şi până la data stingerii raporturilor contractuale;

3. efectuarea imputaţiei plăţilor în sumă totală de 238.736 RON la cursul de la data acordării creditului, de 2,248 RON pentru 1 CHF, asupra obligaţiilor împrumutaţilor, pe măsură ce acestea au fost achitate;

4. denominarea restului de plată în RON la cursul de la data acordării creditului, de 2,248 RON pentru 1CHF;

5. acordarea unui termen de graţie judecătoresc de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, până la achitarea restului de plată;

6. obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, în temeiul art. 453 C. proc. civ.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000, Directiva 93/13/CEE astfel cum a fost interpretată prin hotărârile C.J.U.E., O.G. nr. 21/1992, precum şi dispoziţiile art. 1576, 1582 şi 1584 din C. civ. de la 1864.

La 12 septembrie 2016, reclamanţii, prin avocat, au depus o cerere modificatoare a cererii de chemare în judecată, prin care au arătat că, în conformitate cu dispoziţiile art. 204 alin. (1) C. proc. civ., înţeleg să completeze cererea în sensul adăugării unui nou capăt de cerere prin care solicită instanţei să constate încălcarea de către Banca pârâtă a obligaţiei de informare a reclamanţilor, în calitate de consumatori, contrar dispoziţiilor art. 45 din Legea nr. 296/2004 privind Codul Consumului şi a articolelor 2 pct. 22, art. 3, art. 18 şi art. 21 din Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorului.

Prin sentinţa civilă nr. 5644 din 26 septembrie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B. ca neîntemeiată. Totodată, a obligat reclamanţii la plata către pârâtă a sumei de 1000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanţii A. şi B. au formulat apel, solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinţei apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, respectiv:

- să se constate încălcarea de către Banca pârâtă a obligaţiei de informare a reclamanţilor, în calitate de consumatori, contrar dispoziţiilor art. 45 din Legea nr. 296/2004 privind Codul Consumului şi a articolelor 2 pct. 22, art. 3, art. 18 şi art. 21 din Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorului;

- să se constate caracterul abuziv al clauzei contractuale cuprinse la art. 6.3. din Convenţia de Credit nr. x/25.06.2008 privind raportarea obligaţiei de restituire a împrumutului şi de plată a dobânzii la cursul de schimb valutar dintre CHF/RON;

- să se dispună stabilizarea plăţilor la cursul de schimb valutar de la data acordării creditului, respectiv la cursul de 2,248 RON pentru 1 franc elveţian (CHF) valabil la data de 25.06.2008, pentru toată perioada de la data acordării creditului şi până la data stingerii raporturilor contractuale;

- să se dispună efectuarea imputaţiei plăţilor în sumă totală de 238.736 RON la cursul de la data acordării creditului de 2,248 RON pentru un franc elveţian, asupra obligaţiilor împrumutaţilor, pe măsură ce acestea au fost achitate;

- să se dispună denominarea restului de plată în RON la cursul de la data acordării creditului de 2,248 RON pentru un franc elveţian;

- să se dispună acordarea unui termen de graţie judecătoresc de 6 luni de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii, pentru achitarea restului de plată;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, în temeiul dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ.

Prin decizia civilă nr. 1649/A din 24 octombrie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca nefondat apelul formulat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 5644 din 26 septembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016. Totodată, a obligat apelanţii reclamanţi să plătească 2500 RON către intimata-pârâtă cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, reclamanţii au declarat recurs, prin care au solicitat casarea deciziei recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare, sens în care au invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Subsumat acestui motiv de nelegalitate, recurenţii au susţinut, în esenţă, că hotărârea a fost dată cu interpretarea şi greşita aplicare a dispoziţiilor art. 45 din Legea nr. 296/2004 privind Codul Consumului şi a art. 2 pct. 22, art. 3, art. 18 şi art. 21 din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorului, referitoare la obligaţiile profesioniştilor de informare, de consiliere şi de avertizare a consumatorilor cu privire la riscurile previzibile. În acest sens, au indicat considerentele de la filele x din hotărârea recurată.

De asemenea, au mai învederat că, în cadrul acestui motiv de recurs înţeleg să invoce şi încălcarea jurisprudenţei C.J.U.E. din Cauza C-186/16 referitoare la conţinutul şi întinderea obligaţiilor enunţate anterior.

Detaliind, autorii prezentului demers judiciar au arătat că, în considerentele sale, instanţa de apel nu a făcut o analiză amănunţită a temeiurilor de drept invocate, limitându-se la a face aprecieri cu caracter general. În acest sens, a evocat un considerent apreciat ca fiind relevant, arătând că instanţa nu putea să exonereze pârâta de îndeplinirea unei obligaţii legale de informare, pe considerentul unei aşa-zise notorietăţi.

În cadrul aceluiaşi motiv de recurs au susţinut că instanţa de prim control judiciar a reţinut în mod nelegal faptul că Rapoartele publice ale Băncii Naţionale a României şi ale Băncii Naţionale a Elveţiei nu constituie reglementări cu caracter obligatoriu, ci doar opinii exprimate de diverse persoane, în contextul în care, cel puţin în privinţa reglementării române, instanţa este obligată să cunoască, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 312/2004, rolul băncii centrale şi al rapoartelor asupra stabilităţii financiare.

De asemenea, au mai învederat că obligaţia legală de cunoaştere a riscurilor activităţii de creditare este stabilită prin Regulamentul BNR nr. 3/2007 referitor la limitarea riscului de credit la creditele destinate persoanelor fizice.

Aşadar, au susţinut că rapoartele băncilor centrale reprezintă opinii de autoritate cu privire la conjuncturile economice şi financiare, de care operatorii pe pieţele financiare trebuie să ţină cont pentru a-şi adapta conduita şi pentru a limita riscurile activităţii. Prin urmare, consideră că, minimalizând importanţa opiniilor de autoritate ale băncilor centrale, instanţa de apel a exclus de la analiză dacă respectivele opinii se încadrau în categoria avertismentelor de riscuri previzibile la care se referă art. 21 din O.G. nr. 21/1992.

De asemenea, au mai învederat că, deşi instanţa de apel a enunţat în decizia recurată aplicarea jurisprudenţei C.J.U.E. din cauza Andriciuc, în realitate, a ignorat considerentele şi dezlegările în drept cuprinse în Decizia C-186/16 referitoare la obligaţiile de informare, de consiliere şi de avertizare. În acest sens, recurenţii au indicat considerentele 17, 49 şi 50 din respectiva cauză.

Totodată, au susţinut că decizia recurată este nelegală nu numai prin aceea că a fost pronunţată cu ignorarea Deciziei C.J.U.E. din Cauza C-183/16, ci contravine şi temeiurilor de drept naţional invocate prin acţiune. Aşadar, făcând trimitere la dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 296/2004, art. 3, art. 18 şi art. 21 din Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992, au susţinut că, în calitate de consumatori, aveau dreptul de a fi informaţi corect, complet şi precis asupra caracteristicilor esenţiale ale serviciilor şi produselor financiare pe care la achiziţionează în faza precontractuală atât prin formele de publicitate scrisă, mass-meda, cât şi prin comunicarea verbală directă dintre reprezentanţii băncii şi clienţi. Prin urmare, consideră că numai în condiţiile respectării dreptului consumatorului la o informare corectă, completă şi precisă acesta poate să exprime un consimţământ informat şi neviciat.

Totodată, recurenţii susţin că, pentru a fi în măsură să exprime un consimţământ informat, Banca are obligaţia de consiliere a consumatorului, obligaţie care, în opinia autorilor prezentului demers judiciar, derivă din principiul bunei-credinţe prevăzut de Legea nr. 193/2000, dar şi obligaţia de a avertiza consumatorul cu privire la riscurile previzibile. În acest sens, arată că obligaţia profesionistului de a informa consumatorii cu privire la riscurile previzibile era cuprinsă, la data acordării împrumutului, în dispoziţiile art. 21 din Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992.

Faţă de cele anterior arătate, recurenţii conchid în sensul că sunt nelegale acele considerente potrivit cărora consumatorii aveau posibilitatea de a prevedea riscurile în absenţa unei informări corespunzătoare din partea băncii.

În continuare, recurenţii arată că cel de al doilea motiv de recurs vizează interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor Legii nr. 193/2000 şi a considerentelor Deciziei C.J.U.E. date în cauza C-186/16.

În concret, recurenţii au susţinut că nici prima instanţă şi nici instanţa de apel nu au stabilit care este obiectul principal al contractului raportat la clauzele de la art. 1.2. (credit acordat 146.000 CHF), art. 3.1. (credit tras în RON) şi la modalitatea concretă în care banca a executat prestaţia de a da o sumă de bani (în Ron), întrucât, în opinia recurenţilor, clauza de la art. 6.3. referitoare la obligaţia de rambursare nu putea fi interpretată decât prin corelare cu clauzele de la art. 1.2 şi art. 3.1 referitoare la acordare/utilizare.

Prin urmare, aceştia susţin că, pentru o corectă aplicare a legii, era necesară calificarea exactă a contractului, raportând conţinutul clauzelor sale şi la modalitatea în care a fost pus în executare în mod real, ţinând cont de natura juridică a contractului de împrumut (contract real) şi de prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000 potrivit căruia, clauza defăimată ca abuzivă se analizează prin ea însăşi şi împreună cu celelalte prevederi din contract.

De asemenea, au susţinut că dispoziţiile art. 1578 C. civ. referitoare la principiul nominalismului monetar nu puteau fi interpretate decât în corelaţie cu celelalte dispoziţii legale ce reglementează contractul de împrumut - art. 1576 şi art. 1584 C. civ., dispoziţii care, deşi au fost invocate, nu au fost analizate de instanţa de apel, fiind încălcate prevederile art. 425 lit. b) C. proc. civ.

Totodată, recurenţii apreciază că, înainte de a stabili dacă acea clauză de la art. 6.3 referitoare la moneda de rambursare reprezintă o transpunere în contract a dispoziţiilor art. 1578 C. civ., instanţa de apel trebuia să stabilească în ce monedă a fost remis şi consumat/utilizat împrumutul, prin analizarea clauzelor de la 1.2 şi 3.1 raportat la dispoziţiile de drept invocate. În accepţiunea recurenţilor, din analiza respectivelor clauze, reiese că francul elveţian a fost folosit doar ca monedă scripturală de raportare şi de indexare, suma împrumutată fiind remisă în Ron, întrucât francul elveţian nu a fost şi nu este monedă de plată.

Astfel, recurenţii arată că francul elveţian nu a reprezentat obiectul real al contractului, ci doar o monedă de raportare a sumei în Ron efectiv remisă ca monedă de plată, precum şi ca monedă de indexare a obligaţiei de rambursare a creditului de către împrumutaţi pentru consolidarea valorii câştigurilor previzionate de bancă.

Prin urmare, în opinia recurenţilor, dispoziţiile art. 1576, 1584 şi 1578 C. civ. 1864 nu se pot interpreta în sensul în care împrumutaţii sunt obligaţi să restituie împrumutul scriptic în moneda menţionată în contract la art. 1.2, indiferent care ar fi moneda efectiv primită şi utilizată/consumată - art. 3.1.

În continuare, printr-o altă critică, recurenţii arată că, apreciind în mod nelegal că, în cauză, operează o excludere întemeiată pe dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, instanţa de apel nu a mai analizat aplicarea dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, nesocotind, astfel, considerentele 28-31 ale hotărârii pronunţate de C.J.U.E. în Cauza C-186/16 atunci când a statuat că, atât clauzele ce transpun dispoziţii legale cu caracter obligatoriu, cât şi clauzele ce transpun normele de drept cu caracter supletiv sunt excluse de la analiza caracterului abuziv.

În concret, invocând considerentul 29 din hotărârea pronunţată de C.J.U.E. în cauza mai sus amintită, recurenţii susţin că, în acest considerent, Curtea nu a arătat că ambele categorii de norme conduc la operarea excluderii de la analiza caracterului abuziv al clauzelor, ci a făcut distincţia între ele, arătând că dispoziţiile legale cu caracter supletiv sunt acelea care s-ar aplica dacă părţile nu au stabilit altfel.

Or, de vreme ce în contract este stipulată o clauză ce pare a fi transpunerea unei norme cu caracter supletiv, ea nu este exclusă de la cercetarea caracterului abuziv întrucât trebuie stabilit, pe de o parte, dacă se referă la obiectul principal al contractului sau la o prestaţie esenţială care îl caracterizează şi dacă este redactată în mod clar şi inteligibil pentru consumator, pe de altă parte.

Prin urmare, recurenţii consideră că, din analiza considerentelor 28-31, numai clauzele ce reflectă dispoziţiile legale cu caracter obligatoriu sunt excluse de la analiza caracterului abuziv, aceasta fiind redactarea explicită a art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Totodată, apreciază că, întrucât majoritatea normelor de drept civil sunt supletive, în ipoteza în care s-ar considera că acele clauze care reflectă dispoziţii legale cu caracter supletiv sunt excluse de la analiza caracterului abuziv, ar însemna să fie vizate toate contractele civile.

De asemenea, recurenţii susţin că instanţa nu a aplicat în întregime dezlegările şi îndrumările date de C.J.U.E. în hotărârea din Cauza 186/16 pentru a se stabili în ce măsură clauza în discuţie intră în sfera noţiunilor de "obiect principal al contractului" sau "caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei", dacă respectiva clauză este redactată în mod clar şi inteligibil, iar dacă nu este astfel redactată, să analizeze condiţia încălcării cerinţei de bună-credinţă şi condiţia producerii unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

În concluzie, recurenţii reiterează solicitarea de admitere a recursului, casarea deciziei recurate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, astfel încât instanţa de apel să analizeze cauza prin prisma tuturor dispoziţiilor legale invocate şi a tuturor îndrumărilor date de C.J.U.E. prin decizia pronunţată în Cauza C-186/16.

Totodată, au menţionat că, faţă de motivele de recurs dezvoltate, critica de nelegalitate a celorlalte considerente referitoare la petitele accesorii ale cererii de chemare în judecată este lipsită de utilitate, întrucât se impune, în principal, rejudecarea petitului principal referitor la încălcarea de către banca pârâtă a obligaţiilor legale de informare, de consiliere şi de avertizare, precum şi rejudecarea petitului principal referitor la caracterul abuziv al clauzei de la art. 6.3 din contract.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata, prin întâmpinarea depusă la dosar, a invocat excepţia nulităţii recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ.. Totodată, pe fondul recursului, a solicitat respingerea acestuia ca nefondat, arătând că hotărârea recurată nu a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, aşa cum au susţinut recurenţii. De asemenea, intimata a solicitat şi obligarea recurenţilor la plata cheltuielilor de judecată ce vor fi efectuate pentru combaterea recursului.

În temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., prin încheierea din 13 noiembrie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus comunicarea raportului, pentru a se depune punct de vedere, potrivit art. 493 alin. (4) din Cod.

Faţă de raportul comunicat, la 27 noiembrie 2018, recurenţii-reclamanţi, prin avocat, au formulat, în scris, punct de vedere la raport, prin care susţinut admisibilitatea recursului. Totodată, în favoarea admisibilităţii căii de atac a recursului, au invocat considerentele din Decizia nr. 454/04.07.2018 a Curţii Constituţionale a României, decizie ce reia şi dezvoltă considerentele Deciziei CCR nr. 369/30.05.2017.

La 23 noiembrie 2018, intimata-pârâtă, prin avocat, a formulat punct de vedere la raportul întocmit în cauză, prin care a achiesat la opinia exprimată prin raport, în sensul că recursul formulat de recurenţii-reclamanţi este inadmisibil. Totodată, intimata a depus şi dovada cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat, în sumă de 4046 RON, pe care le-a efectuat în faza procesuală a recursului, reiterând solicitarea de obligare a recurenţilor-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea completului de filtru din 26 martie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului invocată de intimata-pârâtă şi a admis în principiu recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1649/A din 24 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, stabiind, totodată, termen de judecată la 11 iunie 2019, în vederea soluţionării recursului în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

La 10 iunie 2019, recurenţii-reclamanţi, prin avocat, au depus la dosar cerere de suspendare a judecăţii recursului, solicitând, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., suspendarea judecăţii până la pronunţarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-81/19, motivat de faptul că, din analiza comparativă a motivelor de recurs şi a temeiurilor de drept invocate cu întrebările preliminare înaintate, hotărârea care urmează a fi dată de C.J.U.E. este hotărâtoare pentru dezlegarea dreptului dedus judecăţii.

Prin încheierea din 11 iunie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., suspendarea judecăţii recursului declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1649/A din 24 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, până la soluţionarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Ca urmare a soluţionării cauzei C-81/19, prin rezoluţia din 28 aprilie 2021, în cauză, a fost stabilit termen de judecată la 5 octombrie 2021, cu citarea părţilor, termenul fiind acordat în vederea discutării repunerii pe rol a cauzei şi, subsecvent, pentru discutarea recursului.

Verificând decizia atacată în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept incidente, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, se reţine că, deşi recurenţii au indicat în mod explicit exclusiv motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin criticile formulate au susţinut că hotărârea instanţei de apel nu respectă exigenţele prevăzute de dispoziţiile art. 425 C. proc. civ. în ceea ce priveşte calitatea motivării şi că instanţa de apel a respins apelul reţinând considerente cu caracter general, fără să facă referire la normele de drept pe care au fost întemeiate cererea de chemare în judecată şi cererea de apel şi fără să analizeze probele depuse la dosar.

Răspunzând acestei critici, Înalta Curte reţine că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ. are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

În concret, astfel cum reiese din considerentele deciziei recurate, procedând la analiza hotărârii apelate prin prisma motivelor de apel, Curtea a avut în vedere nu numai ceea ce reclamanţii au solicitat prin cererea de chemare în judecată, ci şi ceea ce au solicitat prin cererea modificatoare.

Astfel, aşa cum reiese din considerentele existente la pag. 14-15 ale deciziei recurate, instanţa de apel a constatat că reclamanţii au susţinut, pe de o parte, încălcarea de către pârâtă, în faza precontractuală, a obligaţiei de informare a acestora în calitate de consumatori, contrar dispoziţiilor art. 45 din Legea nr. 296/2004 privind Codul Consumului şi a art. 2 pct. 22, art. 3, art. 18 şi art. 21 din O.G. nr. 21/1992 (prima critică), iar, pe de altă parte, caracterul abuziv al clauzei prevăzute de art. 6.3 din contract în temeiul Legii nr. 193/2000 (a doua critică, a treia critică derivând din caracterul abuziv al clauzei prevăzute de art. 6.3 din contract), după care a procedat la analiza criticilor referitoare la încălcarea de către pârâtă a obligaţiei de informare şi a caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 6.3 din contract prin prisma considerentelor hotărârii pronunţate în cauza C-186/16.

Prin urmare, contrar celor susţinute de recurenţi, instanţa supremă constată că decizia recurată corespunde exigenţelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, în soluţionarea apelului, instanţa a expus argumentele avute în vedere pentru a fundamenta în fapt şi în drept soluţia adoptată, fără a încălca vreo normă de procedură prevăzută sub sancţiunea nulităţii absolute, decizia atacată fiind astfel la adăpost de orice critică din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.

Analizând, în continuare, cererea de recurs din perspectiva celuilalt motiv de nelegalitate invocat, Înalta Curte reţine că întreaga argumentare subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondată, întrucât decizia recurată respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, aşa cum a fost explicat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-186/16.

În primul rând, trebuie menţionat că instanţa de apel a reţinut, pe baza evaluării probatoriului în raport cu susţinerile reclamanţilor, că intimata nu a încălcat obligaţia de informare prevăzută de Legea nr. 296/2004 şi O.G. nr. 21/1992, iar reclamanţii au avut posibilitatea de a cunoaşte riscurile produsului contractat (credit în franci elveţieni).

Criticile recurenţilor referitoare la încălcarea obligaţiei de informare şi la moneda în care a fost acordat creditul constituie critici de netemeinicie, care tind la stabilirea unei situaţii de fapt diferite, astfel încât nu pot fi analizate în recurs, cale extraordinară de atac, limitată la aspecte de nelegalitate, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În continuare, în analiza criticilor formulate, Înalta Curte reţine că, în sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului naţional sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Directiva 93/13 stabileşte în considerentul al treisprezecelea din preambul că "actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conţin clauze abuzive", că nu este necesar ca această directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii şi că, în această privinţă, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) al Directivei se referă şi la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri. Statuarea din preambul este reluată de art. 1 alin. (2) care prevede că "Dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii." Din interpretarea coroborată a acestor dispoziţii legale, rezultă că sunt excluse de la analiza controlulului caracterului abuziv clauzele contractuale care reflectă atât norme imperative, cât şi norme supletive.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în jurisprudenţa sa.

Astfel, în considerentele 26 şi 28 ale deciziei pronunţate în cauza Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, C.J.U.E. a statuat că "după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispoziţiilor menţionate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părţilor în această privinţă"; "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la paragrafele 26 şi 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor în anumite contracte".

În acelaşi sens sunt şi considerentele hotărârii pronunţate în Cauza C-186/16 Andriciuc. Astfel, prin hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva D. S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Instanţa de apel a respectat criteriile stabilite de C.J.U.E. prin decizia pronunţată în Cauza C-186/16 Andriciuc referitoare la analiza caracterului abuziv al unei clauze incluse într-un contract de împrumut încheiat între consumator şi bancă. Din considerentele acestei decizii, rezultă că instanţa naţională trebuie să stabilească următoarele:

1. în ce măsură clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional, fiind astfel exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 şi al Legii nr. 193/2000;

2. dacă se constată că în excepţia menţionată la punctul 1, clauza nu este inclusă, trebuie să se examineze dacă aceasta intră sub incidenţa noţiunii de "obiect principal al contractului";

3. în măsura în care clauza se circumscrie noţiunii de "obiect principal al contractului", trebuie verificat caracterul ei clar şi inteligibil, demers în cadrul căruia prezintă relevanţă publicitatea şi informaţiile furnizate de bancă în cadrul negocierii contractului de credit;

4. dacă se ajunge la concluzia că nu a existat o informare satisfăcătoare a consumatorului şi, deci, clauza nu are caracter clar şi inteligibil, trebuie analizat dacă există un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi dacă este respectată cerinţa bunei-credinţe.

Prin decizia recurată, curtea de apel a stabilit în mod corect, pe baza prevederilor contractuale şi legale, cu referire la clauza contestată de recurenţii-reclamanţi, că aceasta reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864. Conform acestui text de lege, "obligaţia ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plăţii." Altfel spus, debitorul obligaţiei de restituire a unui împrumut de consumaţie (categorie care include şi creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuaţiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

În speţă, recurenţii-reclamanţi s-au obligat în mod expres, conform art. 6.3 din contract "... ca cel târziu în ziua scadenţei să constituie suma necesară rambursărilor în contul curent deschis la bancă în valuta prevăzută în graficul de rambursare. Împrumutatul/coplătitorul şi garantul mandatează banca să debiteze unilateral orice cont al acestora deschis la bancă de unde poate încasa orice sumă datorată de aceştia la scadenţele prevăzute în contract. Dacă moneda oricărui astfel de cont diferă de moneda în care sunt datorate obligaţiile de plată banca poate utiliza disponibilităţile respective pentru a cumpăra o sumă egală cu cea în moneda obligaţiilor de plată, aplicând cursul său de schimb şi poate debita contul respectiv cu costul aferent cumpărării şi alte taxe, după caz".

În cauză, nu poate fi reţinut caracterul abuziv al clauzei de risc valutar întrucât aceasta reflectă o dispoziţie de drept naţional de natură supletivă, în sensul că se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, aceeaşi concluzie reieşind şi din decizia atacată.

De altfel, şi în Hotărârea din 9 iulie 2020 pronunţată în Cauza C-81/19 N.G. şi OH împotriva E. S.A., C.J.U.E. a statuat că " Articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive." În sprijinul acestei soluţii, instanţa europeană a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, întrucât această dispoziţie nu face distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante (dispoziţii imperative) şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive.

Art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, astfel cum a fost interpretat în jurisprudenţa C.J.U.E. arătată mai sus, a fost preluat în legislaţia naţională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor acestui act normativ.

Din analiza prevederilor legale mai sus menţionate, astfel cum au fost interpretate în jurisprudenţa C.J.U.E., rezultă că excluderea prevăzută de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, respectiv art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 se aplică şi clauzelor contractuale care redau conţinutul unor norme legale cu caracter supletiv. În speţa de faţă, clauza contractuală în discuţie reflectă principiul nominalismului monetar, normă cu caracter supletiv, astfel că nu poate fi analizată din perspectiva caracterului abuziv.

Având în vedere excluderea de mai sus, care împiedică continuarea analizei celorlalte condiţii ale caracterului abuziv (redactarea clară şi inteligibilă a clauzelor, obligaţia de informare, existenţa unui dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorilor, reaua-credinţă a băncii), Înalta Curte nu va analiza restul criticilor din memoriul de recurs, fiind inutilă şi analiza oricăror altor argumente subsumate acestor critici.

Pentru raţiunile înfăţişate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1649/A din 24 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Cu privire la cererea formulată de intimata-pârâtă, de obligare a recurenţilor-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte constată că înscrisurile aflate la dosarul de recurs atestă efectuarea de către intimata-pârâtă a cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat, în sumă de 4046 RON.

Constatând culpa procesuală a recurenţilor-reclamanţi în declanşarea litigiului de faţă, Înalta Curte va face aplicarea dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., obligând recurenţii-reclamanţi la plata sumei de 4046 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1649/A din 24 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Obligă pe recurenţii-reclamanţi A. şi B. la plata către intimata-pârâtă F. S.A. (fostă C.) a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de 4046 RON.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 octombrie 2021.