CHF loan repayment clauses upheld as valid; borrowers' nullity action rejected and costs awarded to bank

Şedinţa publică din data de 5 octombrie 2021

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 10 decembrie 2015, sub nr. x/2015, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta C. S.A.:

I. Constatarea nulităţii absolute a clauzelor din Condiţiile speciale ale contractului de credit nr. x/19.05.2008 - Secţiunea 1-art. 1.3. lit. c), Secţiunea 2 - art. 2.2. şi Secţiunea 6 - art. 6.3. (clauzele se referă la obligaţia reclamanţilor de a restitui creditul în moneda CHF, suportând riscul valutar aferent acestei monede), pentru încălcarea de către pârâtă a următoarelor obligaţii:

(i) obligaţiile de informare, consultare şi avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractului de credit;

(ii) obligaţia de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase (toxice);

(iii) obligaţia de a nu utiliza practici comerciale înşelătoare;

(iv) obligaţia de a nu introduce clauze abuzive în contractul de credit;

II. Obligarea Băncii pârâte la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent contractului de credit, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se la data contractării creditului, la cursul CHF- LEU din acea zi.

III. Obligarea Băncii la achitarea cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin sentinţa civilă nr. 1948 din 29 martie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanţii au declarat apel, prin care au solicitat admiterea apelului şi schimbarea în tot a sentinţei civile atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată. Totodată, în temeiul art. 476 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere caracterul devolutiv al apelului, au solicitat instanţei de judecată să aibă în vedere toate argumentele în fapt şi în drept pe care le-au invocat în cererea de chemare în judecată, iar, sub aspect probatoriu, au solicitat administrarea probei cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei.

Prin decizia civilă nr. 2050/2017 din 24 noiembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamanţilor.

Împotriva deciziei civile nr. 2050/2017 din 24 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamanţii A. şi B. au declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate, iar pe fond, admiterea acţiunii formulate.

În motivarea recursului, recurenţii-reclamanţi au susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor legale, respectiv art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 75, 76, 77 din Legea nr. 296/2004, art. 966-970 C. civ., atunci când a respins capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a clauzelor stipulate în condiţiile speciale ale convenţiei de credit nr. x, la art. 1.3 lit. c), art. 2.2 şi art. 6.3 care reglementează obligaţia împrumutatului de a restitui creditul în moneda care a fost acordat respectiv CHF.

În concluzie, recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel şi pe fond admiterea acţiunii formulate.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 23 martie 2018, intimata-pârâtă C. a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, respingerea recursului ca inadmisibil, raportat la motivele dezvoltate în cuprinsul cererii, şi, în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurenţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, prin raport reţinându-se inadmisibilitatea recursului.

Constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., prin încheierea din 25 septembrie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus comunicarea raportului, pentru a se depune punct de vedere, potrivit art. 493 alin. (4) din Cod.

Prin adresa înregistrată la dosar în data de 14 ianuarie 2019, intimata-pârâtă a adus la cunoştinţa instanţei că, începând cu data de 23.10.2018, C. a devenit D. S.A., sens în care a depus dovezi, solicitând modificarea citativului şi întocmirea tuturor actelor de procedură cu luarea în considerare a noii denumiri a persoanei juridice intimate. Totodată, a depus la dosar şi dovada cheltuielilor de judecată efectuate în cauză.

Prin încheierea completului de filtru din 29 ianuarie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2015, a fost respinsă excepţia nulităţii recursului invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare.

De asemenea, având în vedere publicarea în Monitorul Oficial nr. 2 din 3 ianuarie 2019 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 874 din 18 decembrie 2018, prin care a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 27 C. proc. civ., în interpretarea dată prin decizia nr. 52 din 18 iunie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Înalta Curte a reţinut admisibilitatea căii de atac a recursului prin raportare la cele statuate de Curtea Constituţională prin decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României la 20 iulie 2017, sens în care, prin aceeaşi încheiere, a admis în principiu recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 2050/2017 din 24 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi a stabilit termen de judecată la 9 aprilie 2019, în vederea soluţionării recursului în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

La 8 aprilie 2019, recurenţii-reclamanţi au depus la dosar o cerere de suspendare a cauzei până la pronunţarea de către C.J.U.E. în cauza C-81/19.

Prin încheierea din 9 aprilie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., suspendarea judecăţii recursului declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 2050/2017 din 24 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, până la soluţionarea cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Ca urmare a soluţionării cauzei C-81/19, prin rezoluţia din 28 aprilie 2021, în cauză, a fost stabilit termen de judecată la 5 octombrie 2021, cu citarea părţilor, termenul fiind acordat în vederea discutării repunerii pe rol a cauzei şi, subsecvent, pentru discutarea recursului.

Verificând decizia atacată în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept incidente, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Criticile subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate, întrucât decizia recurată respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, aşa cum a fost explicat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în hotărârea pronunţată în cauza C-186/16.

Este esenţial de subliniat că art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul naţional prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, instituie o excludere din domeniul de aplicare a acestei directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului naţional sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. Astfel, în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, Curtea a reţinut următoarele:

"după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispoziţiilor menţionate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părţilor în această privinţă" (par. 26); "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la punctele 26 şi 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor în anumite contracte" (par. 28).

În Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., Curtea a menţionat că "această excludere presupune îndeplinirea a două condiţii. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, respectivul act cu putere de lege trebuie să fie obligatoriu" (par. 78). Totodată, Curtea a reţinut că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă" (par. 79).

Totodată, din Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva E. S.A., rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia ca părţile să nu fi derogat prin convenţie.

În această cauză, care vizează tocmai o situaţie precum cea dedusă judecăţii în prezentul dosar, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene arată că:

"articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii" (par. 27); "această excludere presupune îndeplinirea a două condiţii. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie" (par. 28); "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă" (par. 29).

Astfel, prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva E. S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Ulterior, prin Hotărârea Curţii de Justiţie din data de 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. F. S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, următoarele:

"împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi."

Aşadar, pentru a stabili dacă condiţiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, Curtea a statuat că îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C-186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 şi 30, precum şi Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C-125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

Ca atare, prin decizia recurată, instanţa de apel a stabilit în mod corect, pe baza prevederilor contractuale şi legale, cu referire la clauzele contestate de reclamanţi, că acestea reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864. Conform acestui text de lege:

"obligaţia ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plăţii." Altfel spus, debitorul obligaţiei de restituire a unui împrumut de consumaţie (categorie care include şi creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuaţiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Părţile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menţionată se aplică în lipsa unei alte înţelegeri a părţilor.

Prin urmare, Înalta Curte reţine că prevederile art. 1578 C. civ. cuprind o dispoziţie legală dispozitivă supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord diferit între părţi, în acelaşi sens - al calificării acestor dispoziţii drept norme cu caracter supletiv ce se aplică şi în lipsa unei menţiuni exprese în contract, putând fi amintite şi considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 62/2017.

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi a celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF) nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, din următoarele raţiuni de ordin legal:

Conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziţie legală, este necesară determinarea conţinutului noţiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conţin clauze abuzive; întrucât, în consecinţă, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii şi principiile sau dispoziţiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi; întrucât, în această privinţă, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă şi la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menţionate reiese că, în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul naţional, ci şi cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părţi în lipsa unei derogări de la acestea.

Este de reţinut faptul că dispoziţiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând în cauza de faţă argumentele anterior expuse, reiese cu evidenţă faptul că stipulaţiile din contractul de credit care prevăd obligaţia pentru recurenţii-reclamanţi, în calitate de persoane împrumutate, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF), sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 şi al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziţie supletivă din dreptul intern (art. 1578 din C. civ. din 1864), de la care părţile nu au derogat.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat (CHF) transpun o normă supletivă din dreptul naţional, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 şi al Legii nr. 193/2000, instanţa de apel statuând în mod judicios asupra acestui aspect.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident, nu se mai impune analiza referitoare la includerea acestor clauze în noţiunea de obiect principal al contractului, la cerinţele de transparenţă a clauzelor sau de informare a consumatorului ori la cerinţele de echilibru sau de bună-credinţă.

Pentru raţiunile înfăţişate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 2050/2017 din 24 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Cu privire la cererea formulată de intimata-pârâtă de obligare a recurenţilor-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte constată că înscrisurile aflate la filele x/90-91 din dosarul de recurs atestă efectuarea de către intimata-pârâtă a cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat, în sumă de 4426,80 RON.

Constatând culpa procesuală a recurenţilor-reclamanţi în declanşarea litigiului de faţă, în raport de cererea formulată de intimata-pârâtă D. S.A. (fostă C.), urmează a face aplicarea dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., obligând recurenţii-reclamanţi la plata sumei de 4426,80 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 2050/2017 din 24 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Obligă pe recurenţii-reclamanţi B. şi A. la plata către intimata-pârâtă D. S.A. (fostă C.) a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de 4426,80 RON.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 octombrie 2021.