Corporate liability action against former directors: requirement of shareholders' meeting approval under Law No. 31/1990 Art. 155(1)

Şedinţa publică din data de 5 octombrie 2022

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale la 16.11.2018 sub nr. x/2018, reclamanta SOCIETATEA NAŢIONALĂ A SĂRII S.A. a chemat în judecată pe pârâţii A., B., C., D. şi E., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să oblige pârâtul A. să-i achite suma de 7.816,33 RON, pârâtul B. să-i achite suma de 4.792,74 RON, pârâtul C. să-i plătească suma de 8.277,18 RON, pârâta D. să-i achite suma de 1.977,22 RON şi pârâta E. să-i plătească suma de 136,53 RON, cu titlu de prejudiciu.

Prin încheierea din 27.03.2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a disjuns cauza cu privire la pârâţii B. şi A. şi a format un nou dosar, înregistrat sub nr. x/2019.

Prin sentinţa civilă nr. 1729/27.03.2019, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea secţia a VI-a Civilă din cadrul aceluiaşi tribunal.

Prin sentinţa civilă nr. 1650/06.06.2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Judecătoriei Sector 6 Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr. 6328/27.09.2019, Judecătoria Sector 6 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Bucureşti; constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a înaintat cauza Curţii de Apel Bucureşti, în vederea pronunţării regulatorului de competenţă.

Prin sentinţa civilă nr. 52/15.10.2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Prin sentinţa civilă nr. 2025/30.10.2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentat şi a anulat acţiunea pentru lipsa dovezii calităţii de reprezentant, a obligat reclamanta să plătească pârâtului B. suma de 2.499,71 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe civile, a declarat apel reclamanta, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.

Prin decizia civilă nr. 887A/20.05.2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins apelul ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs, solicitând casarea ei, pentru ipoteza de casare prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivare, a susţinut că hotărârea atacată a fost dată cu interpretarea greşită a prevederilor art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, apreciind că textul legal nu vizează exclusiv aceeaşi situaţie cu cea de la alin. (4) şi (5) din acelaşi articol.

Recurenta a mai afirmat că, instanţa de apel în mod greşit a apreciat că sunt incidente prevederile art. 155 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, având în vedere ca pârâtul nu a avut niciodată calitatea de administrator.

Subliniind că Legea nr. 31/1990 reglementează şi stabileşte efecte diferite ale deciziei de exercitare a acţiunii în răspundere împotriva unora sau altora dintre membrii organelor de conducere şi supraveghere a societăţii pe acţiuni, recurenta a afirmată că în cazul acţionării în instanţă a directorului general, sancţiunea suspendării de drept din funcţie a directorului general, stabilită la art. 155 alin. (5) din Legea nr. 31/1990, operează până la rămânerea definitivă a hotărârii.

Astfel, potrivit recurentei, pentru a opera încetarea de drept sau suspendarea de drept a oricărui mandat, înainte de toate acesta trebuie să fie în vigoare, să fie valabil.

Totodată, a mai relevat că, dacă legiuitorul s-ar fi raportat în cuprinsul prevederilor art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, atât la mandatele în vigoare, cât şi la cele încetate anterior introducerii acţiunii în instanţă, nu ar mai fi folosit în cuprinsul art. 155 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 31/1990 sintagmele "încetarea de drept" şi "suspendarea de drept".

În continuare, a arătat că art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 enumeră organele de conducere ale unei societăţi împotriva cărora se poate formula acţiune în răspundere pentru daunele cauzate societăţii prin încălcarea îndatoririlor faţă de societate, precum şi organul statutar care va decide cu privire la demararea acţiunii împotriva acestora.

A mai subliniat că, pentru o parte din categoria organelor de conducere enumerate la art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, legiuitorul a prevăzut la alin. (7) din acelaşi articol posibilitatea exercitării acţiunii în răspundere împotriva membrilor directoratului şi de către consiliul de supraveghere, în urma unei decizii a consiliului însuşi. Prin urmare, din dispoziţiile art. 155 din Legea nr. 31/1990 rezultă că aprobarea exercitării acţiunii în răspundere produce o serie de efecte complementare, diferite în raport de subiectul răspunderii.

Concluzionând, a arătat că instanţele de fond au dat o interpretare extensivă a art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, adăugând la lege o situaţie pe care legiuitorul nu a avut-o în vedere, întrucât în cauză nu se impunea parcurgerea procedurii prealabile prevăzute de art. 155 din Legea nr. 31/1990.

Recurenta a mai afirmat că, dreptul de reprezentare al directorului general care a semnat acţiunea rezultă din art. 24.1 alin. (4) din actul constitutiv, care prevede că "Directorul general reprezintă societatea în relaţiile cu terţii şi în justiţie".

În acest context, a susţinut că, pentru ipoteza în care nu este desemnată persoana însărcinată care să exercite acţiunea în justiţie îndreptată împotriva altor persoane decât cele având drept de reprezentare a societăţii, acţiunea se introduce de către societate, prin reprezentantul său legal de la data introducerii acţiunii, conform regulilor generale privind reprezentarea societăţii.

Sub acest aspect, a arătat că o astfel de calitate aparţine directorului general, conform competenţelor delegate de către consiliul de administraţie şi prevederilor legale aplicabile, în speţă art. 143 din Legea nr. 31/1990 şi art. 24.1 din actul constitutiv al societăţii recurente, care a semnat în mod legal acţiunea introductivă.

În continuare, recurenta a evocat art. 430 alin. (2) C. proc. civ. şi a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat, cu referire la sentinţele civile nr. 2999/17.10.2019 şi nr. 2602/19.09.2019 ale Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, purtate între reclamantă şi B., având acelaşi obiect (atragerea răspunderii contractuale) şi aceeaşi cauză (îndeplinirea defectuoasă a contractului de mandat), în care au fost invocate aceleaşi excepţii şi care au fost respinse.

Totodată, recurenta a relevat că decizia atacată a fost dată cu nerespectarea regulilor de interpretare sistematică a art. 155 alin. (1), rap. la alin. (4) din acelaşi articol, fiind evident că ipoteza de la alin. (1) are în vedere tot un contract de mandat în curs, nicidecum unul încetat, cum este în speţă.

Un alt set de critici vizează interpretarea greşită a art. 82 alin. (1) teza I şi a art. 200 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., prin prisma cărora recurenta a afirmat că instanţa de fond trebuia să-i acorde un termen pentru a acoperi sau nu lipsa dovezii calităţii de reprezentant a celui care a acţionat în numele societăţii. Neprocedând astfel, instanţa de fond a încălcat principiile fundamentale ale procesului civil, cu referire la dreptul la apărare şi cel la un proces echitabil.

La 24.08.2021 intimatul-pârât B. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La 09.09.2021 recurenta-reclamantă a răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar şi, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părţilor, care au fost înştiinţate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 08.06.2022, Înalta Curte a admis în principiu recursul şi a stabilit termen în şedinţă publică, în raport cu art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Examinând recursul prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, Înalta Curte reţine următoarele:

Recurenta a indicat în mod expres motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Aşa cum s-a menţionat în expunerea rezumativă a istoricului cauzei, prima instanţă a admis excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant şi a anulat, pentru lipsa dovezii calităţii de reprezentant, acţiunea în răspunderea directorilor, formulată de reclamanta SOCIETATEA NAŢIONALĂ A SĂRII S.A., în temeiul art. 155 din Legea nr. 31/1990.

Pentru a dezlega excepţia lipsei calităţii de reprezentant, instanţele devolutive au reţinut că directorul general nu are calitatea de a reprezenta societatea în cadrul acţiunii reglementate de art. 155 din Legea nr. 31/1990, în lipsa unei hotărâri a adunării generale a acţionarilor.

Prima critică este îndreptată împotriva modului în care a fost soluţionată, de prima instanţă - al cărei raţionament a fost confirmat în apel -, excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant, recurenta invocând încălcarea şi greşita aplicare a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, sens în care a afirmat că acest text legal este incident doar în ipoteza atragerii răspunderii directorului aflat în exerciţiul mandatului, nu şi a fostului director.

Modalitatea în care a fost soluţionată excepţia nu relevă o greşită aplicare a art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, iar criticile nu aduc în dezbatere o reală aplicare eronată a textului de lege, ci reflectă, mai degrabă, nemulţumirea autoarei căii de atac cu privire la menţinerea hotărârii atacate, care a reiterat aceleaşi afirmaţii făcute şi în faţa instanţelor devolutive.

Analiza în detaliu a deciziei recurate relevă că instanţa de apel a explicat de o manieră convingătoare raţionamentul juridic pe care l-a adoptat cu privire la motivele pentru care aceasta şi-a însuşit considerentele reţinute de prima instanţă cu privire la lipsa calităţii de reprezentant a reclamantei.

Potrivit textului normativ menţionat, acţiunea în răspundere contra fondatorilor, administratorilor, directorilor, respectiv a membrilor directoratului şi consiliului de supraveghere, precum şi a cenzorilor sau auditorilor financiari, pentru daune cauzate societăţii de aceştia prin încălcarea îndatoririlor lor faţă de societate, aparţine adunării generale, care va decide cu majoritatea prevăzută la art. 112 (majoritatea voturilor exprimate). Adunarea generală desemnează cu aceeaşi majoritate persoana însărcinată să exercite acţiunea în justiţie.

Înalta Curte notează, astfel cum a reţinut şi instanţa de apel, art. 155 din Legea nr. 31/1990 conţine reglementarea unor condiţii în care acţiunea în răspundere poate fi demarată, în enumerarea căruia nu există o distincţie între directori în funcţie şi foşti directori.

Totodată, se cuvine notat că, din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 cu cele ale alin. (5) din acelaşi articol, se desprinde concluzia că declanşarea acţiunii în răspunderea unui fost director trebuie aprobată de către adunarea generală.

În acest sens, dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 reglementează ipoteza generală pentru toţi directorii societăţii, aflaţi în funcţie sau nu, în timp ce art. 155 alin. (5) din aceeaşi lege reglementează efectele juridice produse de demararea acţiunii în răspundere în cazul special al directorilor care sunt în funcţie.

Or, reclamanta a demarat prezenta acţiune prin directorul general al societăţii, în baza calităţii acestuia de reprezentant, în absenţa unei hotărâri a adunării generale care să aprobe introducerea acţiunii.

Prin urmare, în aplicarea principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, corect au reţinut instanţele de fond că formulării generale a textului cu privire la acţiunea în răspundere contra directorilor îi corespunde o aplicare generală, neputând fi făcute distincţii ce nu sunt prevăzute de lege.

O altă critică se referă la incidenţa art. 430 alin. (2) C. proc. civ., prin care recurenta a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat a considerentelor cuprinse în sentinţele civile nr. 2999/17.10.2019 şi nr. 2602/19.09.2019 ale Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, cu referire la modalitatea de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii de reprezentant în ceea ce priveşte acţiunile îndreptate împotriva pârâtului B..

Articolul 430 alin. (1) C. proc. civ. stipulează că hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată.

Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă, potrivit art. 430 alin. (2) C. proc. civ.

În conformitate cu art. 431 alin. (1) C. proc. civ., nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect.

Iar potrivit art. 431 alin. (2) C. proc. civ., oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.

Autoritatea de lucru judecat se poate manifesta atât sub forma unui efect negativ, cât şi a unuia pozitiv.

Dacă în ipoteza în care autoritatea de lucru judecat se manifestă sub forma efectului negativ, legea pretinde cerinţa triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză, atunci când se manifestă pozitiv, identitatea trebuie să vizeze doar părţile.

Această concluzie rezultă din analiza art. 431 alin. (1) C. proc. civ., pentru cerinţa triplei identităţi, respectiv din examinarea art. 435 C. proc. civ., pentru cerinţa identităţii de părţi. În acest din urmă caz, instanţa supremă notează că, atât timp cât autoritatea de lucru judecat constituie un efect al hotărârii judecătoreşti, caracterul acesteia, de a fi obligatorie şi producătoare de efecte, se manifestă numai între părţi şi succesorii lor; faţă de terţi, hotărârea nu produce decât un efect de opozabilitate.

Înalta Curte notează că nu există triplă identitate între prezentul litigiu şi cele două procese soluţionate prin sentinţele civile nr. 2999/17.10.2019 şi nr. 2602/19.09.2019 ale Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în care au figurat ca părţi SOCIETATEA NAŢIONALĂ A SĂRII S.A., în calitate de reclamantă şi B., în calitate de pârât, de vreme ce în prezentul litigiu calitatea de pârât o are şi A., alături de cel arătat.

Constatările reţinute de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reţinute în sentinţele civile nr. 2999/17.10.2019 şi nr. 2602/19.09.2019, de care recurenta se prevalează nu pot fi opuse în prezentul litigiu nici din perspectiva efectului pozitiv al puterii de lucru judecat, şi anume ca prezumţie, mijloc de probă care ar trebui să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părţi.

Aceasta deoarece raporturile juridice deduse judecăţii sunt total distincte, vizează antrenarea răspunderii directorului general pentru fapte diferite săvârşite în exerciţiul mandatului, motiv pentru care modul de tranşare a problemei lipsei calităţii de reprezentant pentru introducerea acţiunii, raportat la lipsa convocării anterioare a adunării generale a acţionarilor pentru a decide promovarea acţiunii, în cele două dosare nr. x/2019 şi nr. y/2019, este lipsit de orice efect asupra raportului juridic din prezenta cauză.

O ultimă critică invocată se referă la greşita interpretare a dispoziţiilor art. 82 alin. (1) teza I şi ale art. 200 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., prin prisma căreia recurenta afirmă că prima instanţă trebuia să-i acorde un termen pentru complinirea neregularităţilor constatate în cauză, cu privire la lipsa dovezii calităţii de reprezentant a celui care a acţionat în numele societăţii.

Înalta Curte notează că recurenta pleacă de la premisă greşită, întrucât anularea acţiunii nu a fost fundamentată pe o neregularitate procedurală care putea fi complinită în condiţiile art. 82 alin. (1) teza I C. proc. civ., ci pentru nerespectarea cerinţei instituite de art. 155 din Legea nr. 31/1990 care impunea existenţa unei hotărâri a adunării generale prin care să fie exprimată voinţa societăţii pentru declanşarea acţiunii de atragere a răspunderii pârâţilor, în calitate de foşti directori.

De aceea, nici această critică a recurentei nu poate fi primită.

Faţă de considerentele expuse, având în vedere că nu poate fi reţinută incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă SOCIETATEA NAŢIONALĂ A SĂRII S.A. împotriva deciziei civile nr. 887A/20.05.2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 octombrie 2022.