Inadmissibility of claim against State for judicial error due to failure to invoke special liability provisions at first instance

Şedinţa publică din data de 5 octombrie 2022

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia a II-a civilă la 21.03.2019, reclamantul A. a chemat în judecată pârâţii B. S.A. şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să oblige pârâţii la plata către reclamant a sumelor de 59.605 dolari, reprezentând prejudiciu material şi de 250.000 euro, cu titlu de daune morale.

La 27.02.2020, reclamantul a majorat cuantumul prejudiciului material solicitat la suma de 459.605 dolari.

Prin încheierea din 01.04.2019, Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă a admis excepţia necompetenţei sale funcţionale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei I Civile a aceluiaşi tribunal.

Prin încheierea din 12.04.2019, Tribunalul Timiş, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei sale funcţionale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a II-a Civile a aceluiaşi tribunal, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat dosarul Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă în vederea pronunţării regulatorului de competenţă.

Prin sentinţa civilă nr. 64/24.09.2019, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş, secţia a II-a civilă, pe rolul căruia a fost reînregistrat sub nr. x/2019.

Prin sentinţa civilă nr. 663/NLP/PI/22.12.2020, Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă a admis excepţia inadmisibilităţi cererii de chemare în judecată şi a respins-o ca inadmisibilă, a obligat reclamantul la plata către pârâta B. S.A. a sumei de 10.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale.

Împotriva acestei sentinţe civile, a declarat apel reclamantul.

Prin decizia civilă nr. 770/A/14.12.2021, Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă a respins apelul şi a obligat apelantul-reclamant la plata către intimata-pârâtă B. S.A. a sumei de 16.400 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii civile, reclamantul a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel.

În motivare, după prezentarea situaţiei de fapt care a generat prezentul litigiu, a arătat că instanţa de apel a apreciat eronat că acţiunea a fost fundamentată doar pe normele legale privind răspunderea civilă delictuală, respectiv art, 1.349 şi urm. C. civ., în contextul în care la 03.11.2021, prin notele scrise depuse la dosar, a precizat faptul că înţelege să-şi întemeieze acţiunea şi pe dispoziţiile art. 538-541 C. proc. pen.., art. 96 din Legea nr. 303/2004, art. 223 C. civ., rap. la art. 52 alin. (3) din Constituţia României.

În continuare, a subliniat că instanţa de apel a reţinut greşit faptul că trebuia să solicite antrenarea în mod direct a răspunderii civile delictuale a persoanelor juridice de drept public considerate răspunzătoare, câtă vreme, potrivit art. 541 alin. (3) C. proc. pen.., în vederea răspunderii pagubei cauzate printr-o eroare judiciară, reclamantul trebuie să cheme în judecată Statul Român, citat prin Ministerul Finanţelor Publice, astfel cum a şi procedat.

Evocând prevederile art. 96 din Legea nr. 303/2004 şi ale art. 52 alin. (3) din Constituţia României, a susţinut că Statul Român nu trebuia să fie vizat în mod direct, în nume propriu, ca titular de drepturi şi obligaţii, pentru a avea calitate procesuală pasivă.

Recurentul a mai relevat că nu avea posibilitatea legală să cheme în judecată Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş, astfel că era obligat să se îndrepte împotriva Statului Român, conform art. 96 alin. (5) din Legea nr. 303/2004. Însă, instanţa de apel a făcut doar aplicarea dispoziţiilor art. 223 C. civ., cu ignorarea normelor legale enunţate mai sus.

Potrivit recurentului, instanţa a adăugat la lege, subordonând dreptul său la acţiunea de atragere a răspunderii disciplinare a procurorului de caz, în condiţiile în care nu există nicio prevedere legală care să susţină acest raţionament. Mai mult decât atât, atragerea răspunderii Statului nu exclude atragerea răspunderii personale a magistratului în cauză, iar procedura disciplinară poate fi angrenată ulterior pronunţării unei soluţii definitive de admitere într-o astfel de cauză.

A mai afirmat că nu prezintă relevanţă rezultatul unei cercetări disciplinare a magistratului şi nici dacă demersul său are sau nu repercusiuni asupra carierei acestuia, în contextul în care urmăreşte doar repararea prejudiciului patrimonial ce i-a fost cauzat de tergiversarea nejustificată a cauzei, în raport cu probele administrate şi complexitatea dosarului.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă B. S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia netimbrării recursului, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice a înregistrat la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului.

Excepţia netimbrării recursului a fost respinsă, pentru argumentele expuse în practicaua prezentei decizii.

Analizând decizia atacată din perspectiva criticilor de nelegalitate invocate de recurent, Înalta Curte reţine următoarele:

Situaţia de fapt expusă în etapele anterioare ale procesului, aşa cum reiese din susţinerile părţilor şi cum a fost reţinută de instanţele devolutive, presupune încheierea contractului de cont curent bancar materializat prin deschiderea contului nr. x, între reclamant şi pârâta B. S.A.

Demersul judiciar urmăreşte obţinerea unor daune materiale şi daune morale, pe motiv că pârâta B. S.A. i-a blocat reclamantului două transferuri în sumă totală de 200.000 dolari şi că a raportat respectivele tranzacţii Oficiului Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor, în vederea efectuării verificărilor specializate; totodată, pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice îi reproşează faptul că organele de cercetare penală au prelungit inadmisibil de mult o cercetare în care nu ar fi existat alte probe de administrat şi că ordonanţa de clasare a fost dată la o distanţă de 9 luni, timp în care suma de bani i-a fost blocată.

Prima instanţă a respins acţiunea, ca efect al admiterii excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, atât din perspectiva existenţei unui raport contractual, faţă de care răspunderea delictuală este subsidiară în ceea ce o priveşte pe pârâta B. S.A., cât şi faţă de modalitatea în care răspunde Statul Român, întrucât în raportul juridic dedus judecăţii acesta nu este vizat în mod direct.

Sentinţa astfel pronunţată a fost păstrată în apel, prin decizia care formează obiect al recursului de faţă, întemeiat în drept pe ipoteza art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căreia casarea unei hotărâri se poate cere când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Preliminar, se constată că recurentul nu critică decizia atacată din perspectiva considerentelor reţinute în ceea ce priveşte inadmisibilitatea acţiunii îndreptate împotriva pârâtei B. S.A., dispoziţie menţinută în apel.

În aceste condiţii, criticile vizează exclusiv modul în care instanţa de apel a menţinut dispoziţia de inadmisibilitate a acţiunii formulate împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi vor fi analizate exclusiv din această perspectivă.

Niciuna dintre criticile expuse în memoriul de recurs nu este fondată.

O primă critică vizează faptul că instanţa de apel în mod greşit a reţinut că acţiunea a fost întemeiată doar pe normele din C. civ., referitoare la răspunderea civilă delictuală, fără a lua în considerare notele depuse în apel la 03.11.2021, prin care a invocat atragerea răspunderii Statului Român şi din perspectiva art. 538-541 C. proc. civ., art. 96 din Legea nr. 303/2004 şi art. 223 C. civ., rap. la art. 52 alin. (3) din Constituţie.

Se cuvine subliniat că reclamantul a formulat o acţiune al cărei obiect principal a fost configurat ca pretenţie de reparare a pagubei produse de acoperire a prejudiciului suferit, imputând Statului Român săvârşirea faptei civile delictuale reclamate şi a fost fundamentată în drept pe dispoziţiile de drept material care reglementează angajarea răspunderii civile delictuale.

În apel, prin încheierea din 25.10.2021, curtea de apel a solicitat autorului căii de atac să precizeze care este temeiul atragerii răspunderii solicitate, în raport cu fiecare pârât, apreciind că se impune clarificarea argumentelor expuse de parte.

În acest sens, la 03.11.2021, recurentul a depus la dosar note scrise, subliniind că acţiunea a fost fundamentată pe răspunderea civilă delictuală în ceea ce îi priveşte pe ambii pârâţi, context în care a invocat, în susţinerea temeiniciei acţiunii sale îndreptate împotriva Statului Român, şi art. 538-541 C. proc. pen.., art. 96 din Legea nr. 303/2004 şi art. 223 C. civ., rap. la art. 52 alin. (3) din Constituţie, care reglementează dreptul la repararea pagubei materiale sau a daunei morale cauzate printr-o eroare judiciară.

Analiza în detaliu a deciziei recurate relevă că instanţa de apel a explicat de o manieră convingătoare raţionamentul juridic pe care l-a adoptat cu privire la motivele pentru care aceasta şi-a însuşit considerentele reţinute de prima instanţă cu privire la inadmisibilitatea acţiunii formulate împotriva pârâtului Statul Român.

În speţă, aşa cum s-a arătat mai sus, prima instanţă a fost învestită cu o acţiune în răspundere civilă delictuală întemeiată pe normele de drept comun, care nu a vizat şi angajarea răspunderii intimatului-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice prin prisma dispoziţiilor legii speciale.

Este de notat că pentru a conchide în sensul celor stabilite de tribunal, instanţa de prim control judiciar a subliniat că statul nu poate să participe în proces prin Ministerul Finanţelor Publice, el nefiind, aşadar, în nume propriu, titular de drepturi şi obligaţii, având în vedere art. 224 alin. (1) C. civ. şi caracterul subsidiar al răspunderii acestuia, în raport cu răspunderea ce revine persoanelor juridice de drept public considerate răspunzătoare.

De altfel, instanţa de apel în mod corect a apreciat că răspunderea delictuală a Statului Român este subsidiară răspunderii speciale, derogatorii, astfel că reclamantul nu are posibilitatea de a-şi alege răspunderea pe care o consideră mai favorabilă.

Contrar susţinerilor recurentului, instanţa de apel a demonstrat într-o manieră adecvată de ce reglementările speciale în materie apăreau ca prevalente, oferind o analiză în raport de care se poate înţelege de ce soluţia primei instanţe a fost confirmată.

Astfel, argumentaţia prezentată în decizia din apel se circumscrie judicios situaţiei juridice deduse judecăţii, subliniind că legiuitorul a înţeles să instituie în cazul reparării prejudiciilor consacrate prin erori judiciare un regim juridic de antrenare a răspunderii distinct de cel comun, sens în care a făcut trimitere la răspunderea magistratului, în raport cu dispoziţiile din Legea nr. 303/2004.

Alegând să nu-şi întemeieze pretenţiile, în planul condiţiilor de exercitare a acţiunii şi, în genere, al regimului juridic aplicabil, pe dispoziţiile legale speciale, reclamantul s-a abătut de la ceea ce legea impunea, astfel că respingerea ca inadmisibilă a acţiunii îndreptate împotriva Statului Român apare ca legală.

Criticile recurentului-reclamant vizând omisiunea instanţei de apel de a analiza cauza şi din perspectiva dispoziţiilor legii speciale sunt nefondate.

Conform art. 9 alin. (2) C. proc. civ., care este expresia principiului disponibilităţii, "obiectul şi limite procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor", iar potrivit art. 478 alin. (3) C. proc. civ., ce stabileşte limitele efectului devolutiv al apelului la ceea ce s-a judecat în primă instanţă, "în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată (...)".

În aceste condiţii, invocarea art. 538-541 C. proc. pen.., art. 96 din Legea nr. 303/2004 şi art. 223 C. civ., rap. la art. 52 alin. (3) din Constituţie, pentru prima dată în apel reprezintă o modificare a cauzei acţiunii asupra căreia instanţa de prim control judiciar nu se putea pronunţa în faza apelului, în care controlul legalităţii şi temeiniciei hotărârii primei instanţe este limitat la ceea ce s-a judecat în prima etapă procesuală.

Modificarea cauzei cererii de chemare în judecată nu poate fi efectuată oricând în cursul judecăţii, ci numai în condiţiile art. 204 alin. (1) C. proc. civ., nefiind posibil să fie primită direct în apel.

Admiterea unei teze contrarii ar înfrânge principiul disponibilităţii şi cel al contradictorialităţii, precum şi dreptul la apărare al părţii adverse, care s-ar afla în imposibilitate de a formula apărări pe alte aspecte decât cele care figurează în petitul cererii de chemare în judecată şi ar fi privat de unul dintre cele două grade de jurisdicţie devolutive recunoscute de legislaţia română.

Considerentele expuse nu vin în contradicţie cu dispoziţiile art. 22 C. proc. civ., întrucât rolul activ nu poate fi exercitat de către judecător decât în limitele învestirii sale de către părţi şi ale normelor legale ce guvernează procesul civil.

O pretinsă omisiune de la analiză a acestor texte de lege ar fi putut fi reclamată în situaţia în care reclamantul ar fi suspus spre analiză tribunalului argumente apte să conducă spre ipoteza unei răspunderi a pârâtului în temeiul normelor speciale; or, în lipsa unei astfel de cereri, acesta nu îşi poate crea drepturi noi cu nerespectarea prevederilor de procedură incidente, şi, cu atât mai mult, nu poate afirma că decizia recurată este nelegală invocându-şi încercarea nelegală de modificare a temeiului direct în apel, cu nerespectarea cerinţelor impuse de art. 478 alin. (3) C. proc. civ.

Faţă de considerentele expuse, având în vedere că nu poate fi reţinută incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul.

Constatând culpa procesuală a autorului căii de atac, în temeiul art. 453 C. proc. civ., va obliga recurentul-reclamant la plata către intimata-pârâtă a sumei de 12.941,04 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 770/A/14.12.2021, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Obligă recurentul-reclamant A. la plata către intimata-pârâtă B. S.A. a sumei de 12.941,04 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 octombrie 2022.