Scope of eligibility verification duties under a counter-guarantee mandate: limited to grant date, not enforcement

Şedinţa publică din data de 5 octombrie 2022

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 28.04.2020, reclamantul FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - IFN a chemat în judecată pârâtul FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să oblige pârâtul să-i achite suma de 477.235,29 RON, reprezentând contragaranţia aferentă garanţiei asumate în favoarea A. S.A., în baza notificării de includere în plafonul de garantare nr. x/12.03.2013, pentru beneficiarul B. S.R.L. şi a dobânzii legale aferentă debitului, calculată începând cu 19.11.2019 şi până la achitarea lui, cu cheltuieli de judecată.

La 21.07.2020, pârâtul a formulat o cerere reconvenţională, solicitând obligarea reclamantului-pârât la plata sumei de 30.442,59 RON, reprezentând daune, în conformitate cu pct. 13 din Anexa C1 din Convenţia de contragarantare nr. 1/2012, şi actualizarea acesteia.

Prin sentinţa civilă nr. 1953/27.10.2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată acţiunea, cererea reconvenţională şi cererile de acordare a cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, ambele părţi au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 2188/09.12.2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelul reclamantului şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul admiterii acţiunii şi obligării pârâtului la plata către reclamant a sumei de 477.235,29 RON, reprezentând debit principal, a dobânzii legale aferente acestei sume, de la 19.11.2019 şi până la plata efectivă a debitului principal, şi a sumei de 8.377,35 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată; a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate; a respins ca nefondat apelul pârâtului şi a obligat apelantul-pârât să achite apelantului-reclamant suma de 4.188,67 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, pârâtul a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii şi trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe de apel.

Autorul căii de atac a arătat că instanţa de apel a încălcat art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009, art. 2.017 şi art. 1.266 C. civ., O.U.G. nr. 117/2006, Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/2011, Norma nr. 1/2012 şi convenţia de contragarantare nr. 1/2012.

În dezvoltare, după prezentarea situaţiei de fapt, a arătat că instanţa de apel a înlăturat efectele dispoziţiilor art. 1.266, art. 1.170 şi ale art. 2.018 C. civ., reţinând că "apelanta-reclamantă era obligată să verifice îndeplinirea condiţiilor de eligibilitate la momentul acordării contragaranţiei şi nu la momentul executării acesteia".

A mai susţinut că intimatul-reclamant, în calitatea mandatului cu titlu oneros, răspunde pentru cea mai mică culpă şi că acesta nu a depus nicio minimă diligenţă pentru a verifica starea de dificultate a beneficiarului. Astfel, nu a urmărit finalitatea mandatului încredinţat, şi anume de a acorda contragaranţia unui beneficiar eligibil, ci satisfacerea propriului interes de a obţine plata contragranţiei şi implicit diminuarea propriei contribuţii la plata garanţiei.

Evocând art. 12.8 din convenţia nr. 1/2012, a afirmat că intimatul-reclamant trebuia să dezvolte proceduri şi sisteme de identificare, evaluare şi monitorizare a riscului operaţional şi să dispună de proceduri de administrare a acestora.

Potrivit recurentului, refuzul plăţii nu este lipsit de orice fundament convenţional, ci se întemeiază pe prevederile convenţiei de contragarantare nr. 1/2012, sens în care a făcut trimitere la art. 5.1, art. 4.4 din convenţie şi la art. 2.018 C. civ., subliniind că obligaţiile reclamantului nu pot fi limitate doar la momentul acordării garanţiei contragarantate, astfel cum a reţinut instanţa de apel, întrucât trebuie acţionat cu prudenţă şi diligenţă şi la momentul plăţii garanţiei contragarantate.

În continuare, a afirmat că în mod eronat a apreciat instanţa că plata garanţiei către bancă ca urmare a unei hotărâri judecătoreşti implică automat şi plata garanţiei. Or, chiar dacă această plată a fost făcută în aceste condiţii, ca urmare a unei hotărâri judecătoreşti, recurentul a afirmat că tot trebuie să facă analiza cererii de executare a reclamantului pentru a verifica dacă toate obligaţiile din convenţie au fost respectate; iar în cauză au fost constatate mai multe nereguli care justifică refuzul la plată.

A mai susţinut că beneficiarul se afla în stare de dificultate la data acordării contragaranţiei, astfel că nu a putut ignora această împrejurare. În concret, în perioada cuprinsă între 2010 şi 30.06.2013, inclusiv la data acordării contragaranţiei - 08.04.2013, beneficiarul a înregistrat o situaţie financiară negativă şi capitaluri proprii negative, rata solvabilităţii generale a fluctuat sub limita de confort, iar cifra de afaceri a scăzut cu mai mult de 50% în anul 2013, faţă de 2012.

Evocând art. 3.1 alin. (1) din convenţia de contragarantare nr. 1/2012, art. 4.1 lit. d) din Norma nr. 1/2012 şi art. 6.4 alin. (4) din convenţia nr. 1/2012, a arătat că Anexa C7 la convenţie prevede explicit faptul că analiza criteriului privind starea de dificultate se face şi pe baza situaţiilor financiare din ultimii doi ani încheiaţi înainte de data acordării contragaranţiei. Astfel, rezultă că obligaţia de a plăti contragaranţia încetează dacă, în urma analizării cererii de executare formulate de către reclamant, se constată că beneficiarul contragaranţiei se află în dificultate la data acordării acesteia.

Potrivit recurentului, intimatul nu şi-a exercitat mandatul nici pe parcursul derulării contractului, în sensul că nu a monitorizat contragaranţia şi nu a analizat în mod corespunzător cererea de plată a băncii, în perioada cuprinsă între data acordării contragaranţiei - 04.04.2013 şi data plăţii garanţiei contragarantate către bancă - 09.03.2018.

A mai afirmat că, intimatul a avut la dispoziţie cinci ani de zile pentru a obţine raportul privind cauzele şi împrejurările care au determinat apariţia stării de insolvenţă, întocmit în dosarul nr. x/2013 al Tribunalului Bihor. Or, în loc să-şi îndeplinească această obligaţie contractuală, reclamantul a preferat să înlocuiască situaţiile financiare pe anul 2010 cu un extras de pe internet şi să nu mai depună nicio diligenţă, în scopul protejării patrimoniului public, până la data plăţii garanţiei contragarantate către bancă, cu încălcarea art. 5.1 şi art. 12.8 din convenţia nr. 1/2012, art. 9, art. 12 şi art. 13 din Anexa C1 la Convenţia nr. 1/2012.

În opinia recurentului, lipsa situaţiilor financiare pe anul 2010, coroborată cu evoluţia datelor financiare disponibile şi cu faptul că acordarea contragaranţiei a avut loc cu foarte puţin timp înainte de împlinirea termenului legal pentru depunerea situaţiilor financiare pe anul 2012, constituie situaţii în afara standardului, în conformitate cu pct. 12 din Anexa C1 la convenţia nr. 1/2012.

În acest context, intimatul nu şi-a îndeplinit nici această obligaţie contractuală, preferând să acţioneze pe cont propriu, deşi avea suficiente informaţii la dispoziţie din care rezultă că solicitantul contragaranţiei avea o situaţie financiară incertă care pune în pericol resursele statului. Or, nici instanţa de apel nu a făcut nicio referire cu privire la acest aspect.

Totodată, a mai relevat interpretarea eronată a caracterului expres, irevocabil şi necondiţionat al contragaranţiei, menţionat la art. 2.1 lit. g) din Norma nr. 1/2012.

Subliniind etapele distincte aferente acordării garanţiei şi contragaranţiei, plata garanţiei şi executarea contragaranţiei, recurentul a arătat că este îndreptăţit să nu plătească contragaranţia în situaţia în care se descoperă, cu ocazia analizării cererii de executare, că partea adversă nu şi-a executat mandatul în mod corespunzător.

Recurentul a evocat art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009 şi a arătat că, în baza art. 18 alin. (1) din O.U.G. nr. 117/2016 şi art. 15 alin. (1) şi (2), art. 16 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) din Ordinul preşedintelului Consiliului Concurenţei nr. 175/2007, raportat la situaţia de fapt, a decis stoparea ajutorului acordat unui beneficiar neeligibil şi, implicit, a contragaranţiei acordate în favoarea acestei societăţi. În acest sens, a făcut trimitere la jurisprudenţa în materie.

Referitor la cererea reconvenţională, recurentul a reiterat pretenţiile sale şi a arătat că acestea au avut la bază pct. 13 din Anexa C.1 la convenţia de contragarantare nr. 1/2012.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) lit. 8 C. proc. civ.

La 21.04.2022 intimatul-reclamant a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., pentru lipsa motivelor de nelegalitate.

Înalta Curte a luat în examinare excepţia nulităţii recursului, invocată de intimat, urmând a o respinge, întrucât din conţinutul cererii de recurs se pot desprinde critici de nelegalitate ce pot fi analizate din perspectiva motivelor de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., astfel că nu poate fi reţinută incidenţa art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Analizând recursul, prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, Înalta Curte reţine următoarele:

Astfel cum a fost stabilită în etapele devolutive ale procesului şi fără a fi reluată decât pe scurt, pentru a facilita deplina înţelegere a raţionamentului care stă la baza prezentei decizii, situaţia de fapt presupune încheierea între părţi a unei convenţii de contragarantare, care poartă nr. 1/2012, în baza căreia recurentul-pârât a preluat o parte din riscul suportat de intimatul-reclamant la acordarea de garanţii pentru IMM-uri, prin acordarea de contragaranţii respectivelor întreprinderi, în limita unui plafon agreat.

În concret, după ce a plătit către A. S.A., în calitate de finanţator, suma de 596.544,48 RON, reprezentând garanţia în procent de 80% aferentă creditului acordat societăţii B. S.R.L., intimatul-reclamant a solicitat recurentului-pârât plata sumei de 477.235,29 RON, cu titlu de contragaranţie, în limita procentului agreat, de 61,3950%.

Cel din urmă a refuzat plata sumei pretinse, motivând că nu au fost depuse situaţiile financiare pentru exerciţiul financiar încheiat la data de 31.12.2010, în conformitate cu prevederile din Norma nr. 1/2012 şi ale Convenţiei nr. 1/2012, respectiv art. 4.1 şi pct. 1 şi 12 din mandatul acordat.

Criticând decizia curţii de apel care, reformând sentinţa primei instanţe, i-a atras răspunderea contractuală, recurentul-pârât a invocat, în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., greşita aplicare a art. 3.1 alin. (1) şi a art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009, a art. 22 alin. (2) C. proc. civ., a art. 2018, art. 1.170 şi art. 1.266 C. civ., rap. la art. 4.4, art. 5.1, art. 6.4 alin. (3) şi (4) şi la art. 12.8 din convenţia de contragarantare nr. 1/2012 şi la art. 4.1 alin. (1) din Norma nr. 1/2012.

Potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 23/2009, "Activitatea de contragarantare constă în preluarea unei părţi din riscul asumat de fondurile de garantare a creditelor şi altor instrumente de finanţare la acordarea de garanţii, prin garantarea unei părţi din garanţiile acordate de acestea băncilor sau altor finanţatori pentru creditele ori alte instrumente de finanţare obţinute de întreprinderile mici şi mijlocii de la acestea." Iar conform art. 4 din acelaşi act normativ, "Condiţiile în care se acordă contragaranţiile se stabilesc cu respectarea legislaţiei în domeniul ajutorului de stat, de Ministerul Economiei, în termen de 30 de zile de la data publicării legii de aprobare a prezentei ordonanţe de urgenţă în Monitorul Oficial al României, Partea I."

În aplicarea acestui din urmă text citat, Ministrul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri a aprobat, prin Ordinul nr. 2199/22.07.2011, Condiţiile de acordare a contragaranţiilor.

La pct. 5 lit. c) din respectivele Condiţii se prevede că întreprinderile care se află în procedură de executare silită, reorganizare judiciară, faliment, închidere operaţională, dizolvare, lichidare sau administrare specială nu pot avea calitatea de beneficiare ale contragaranţiilor.

Iar la pct. 13 se instituie obligaţia ca, prin convenţii de contragarantare, să fie puse în aplicare condiţiile în care se acordă contragaranţiile.

Prin art. 4.1 din Convenţia de contragarantare dintre părţi, recurentul-pârât FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. a mandatat intimatul-reclamant FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - IFN să verifice îndeplinirea criteriilor de eligibilitate şi de contragarantare, pentru a acorda contragaranţii IMM-urilor care fac dovada îndeplinirii acestora.

În cuprinsul Normei nr. 1/2010 se precizează expres care sunt documentele ce trebuie verificate de reclamant pentru a se constata modul în care IMM-ul îndeplineşte criteriile de eligibilitate şi condiţiile de contragarantare, art. 4.1 stabilind care sunt condiţiile cumulativ pe care trebuie să le îndeplinească beneficiarii finali ai contragaranţiilor, iar art. 8.3 documentele pe baza cărora se efectuau aceste verificări.

Pretinzând lipsa de diligenţă şi prudenţă cu privire la obligaţiile ce îi reveneau intimatului-reclamant sub aspectul verificării întrunii condiţiilor de eligibilitate, nu doar la momentul acordării contragaranţiei, ci şi ulterior, respectiv la momentul executării acesteia, recurentul-pârât încearcă să transfere părţii adverse o obligaţie care se plasează în afara înţelegerii asumate.

Verificările pe care F.N.G.C.I.M.M. S.A. - IFN este obligat să le facă sunt indicate, în mod exhaustiv, în cuprinsul Anexei C7 la Convenţia dintre părţi.

Astfel cum a reţinut instanţa de apel, intimatul-reclamant şi-a îndeplinit această obligaţie de verificare a îndeplinirii condiţiilor de eligibilitate pe care trebuie să le îndeplinească beneficiarul la momentul acordării garanţiei, conţinutul mandatului asumat de aceasta fiind limitat la art. 8 din Norma nr. 1/2010.

Prin urmare, cum în chiar convenţia lor, încheiată pentru punerea în aplicare a Condiţiilor de acordare a contragaranţiilor, aprobate de Ministrul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri prin Ordinul nr. 2199/22.07.2011, părţile au enumerat limitativ documentele în baza cărora se efectuează verificarea criteriului prevăzut de pct. 5 lit. c) din respectivele Condiţii, este nefondată critica recurentului-pârât, care a reproşat curţii de apel considerentul potrivit căruia FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - IFN ar fi fost obligat să verifice îndeplinirea criteriului de eligibilitate la momentul acordării contragaranţiei şi nu la momentul executării acesteia.

Totodată, titularul recursului de faţă a arătat că reclamantul ar fi trebuit să-şi îndeplinească obligaţiile pe care şi le-a asumat cu diligenţa cerută unui bun proprietar, potrivit art. 12.8 din contract, dar Înalta Curte subliniază că textul clauzei în discuţie impune ambelor părţi executarea obligaţiilor cu bună-credinţă şi cu diligenţa unui bun proprietar, iar nu doar uneia dintre ele. Astfel, notează că părţile au învestit instanţa cu o acţiune în răspundere contractuală, aşa încât elementele angajării acesteia sunt cele care trebuie examinate; acordarea contragaranţiei pentru beneficiar s-a efectuat cu respectarea integrală a prevederilor convenţionale, iar refuzul plăţii contragaranţiei nu are temei legal sau convenţional, instanţa de judecată respingând definitiv contestaţia la executare silită formulată de reclamant în contradictoriu cu A. S.A.

De aceea, este contrară convenţiei părţilor afirmaţia recurentului-pârât potrivit căreia acordarea contragaranţiei nu presupune plata automată a acesteia, întrucât obligaţia de plată a contragaranţiei nu există, potrivit art. 6.4 alin. (4) din contract, doar în ipoteza neîndeplinirii uneia sau mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de alin. (2) al aceleiaşi clauze; pretinsa încălcare a clauzelor contractuale cuprinse în art. 6.4 alin. (2) şi (4) nu conturează o critică de nelegalitate, atât timp cât nu au fost indicate texte legale încălcate ori greşit aplicate. Aceleaşi argumente sunt valabile şi pentru pretinsa nesocotire a art. 6.1 din convenţie, cu menţiunea că, atât timp cât mecanismul contractual impune şi FONDULUI ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. obligaţia de a verifica îndeplinirea cerinţelor de eligibilitate anterior confirmării (în art. 4.3), riscul operaţional nu revine doar garantului.

În altă ordine de idei, recurentul-pârât a apreciat că instanţa de apel a înlăturat efectele art. 1.266, art. 1.170 şi art. 2.018 C. civ., atunci când a reţinut că reclamantul era obligat să verifice îndeplinirea condiţiilor de eligibilitate la momentul acordării contragaranţiei şi nu la momentul executării acesteia.

Evocând clauza cuprinsă în art. 12.8 din convenţia în dezbatere, recurentul-pârât a susţinut că reclamantul trebuia să dezvolte proceduri şi sisteme de identificare, evaluare şi monitorizare a riscului operaţional şi să dispună proceduri de administrare a acestora.

Referirile la toate actele normative invocate sunt aspecte pe care părţile ar fi trebuit să le aibă în vedere la negocierea contractului lor, în măsura în care ar fi urmărit efectuarea unor verificări suplimentare faţă de cele agreate. Ele nu pot fundamenta însă desprinderea uneia dintre părţi de raportul contractual, căci acesta, nefiind afectat de vreo cauză de nulitate, i se opune cu puterea legii.

Prin urmare, este nefondată critica pârâtului, întrucât niciuna din clauzele convenţiei de contragarantare nr. 1/2012 nu o exonerează de plata contragaranţiei, acordarea acesteia efectuându-se cu respectarea integrală a prevederilor convenţionale şi criteriilor de eligibilitate stabilite de pârât.

Un alt set de critici vizează dispoziţia dată asupra cererii reconvenţionale, prin care recurentul a arătat că intimatul a încălcat mandatul acordat, motiv pentru care a respins cererea de executare a contragaranţiei şi a solicitat plata daunelor, în baza pct. 13 din Anexa C1 din convenţie.

Cele expuse anterior sunt suficiente pentru a releva caracterul nefondat al criticii vizând greşita soluţionare a cererii reconvenţionale, având în vedere că intimatul-reclamant şi-a îndeplinit obligaţiile asumate prin convenţia de contragarantare şi din contractul de mandat, nefiind incident pct. 13 din Anexa C1 din convenţie.

Considerentele expuse anterior relevă că motivele de nelegalitate invocate nu justifică măsura casării deciziei atacate, motiv pentru care, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. împotriva deciziei civile nr. 2188/09.12.2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 octombrie 2022.