Appeal annulled as inadmissible for factual re-litigation, upholding counterclaim award and set-off.

Şedinţa publică din data de 7 februarie 2023

Asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 04.09.2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 489.208,45 RON, reprezentând contravaloarea facturilor nr. x/31.07.2020 şi nr. x/06.08.2020, emise în baza Contractului nr. x; a sumei de 206.593,26 RON, reprezentând penalitate contractuală conform art. 2 din Contractul nr. x şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1350, art. 1516, art. 1549, art. 1550 C. civ., art. 192 Cod procedură civilă şi urm.

Pârâta B. S.R.L., a formulat întâmpinare şi cerere reconvenţională prin care a solicitat: respingerea acţiunii formulate de reclamantă ca neîntemeiată; să se constate că între creanţele reciproce ale părţilor a intervenit compensarea pentru suma de 489.208,47 RON în temeiul art. 1617 C. civ. să fie obligată reclamanta la plata sumei de 6.659 EURO, reprezentând diferenţă de penalităţi, calculată conform clauzelor penale din contractul nr. x din 23.12.2019 şi la plata dobânzii legale asupra acestei sume până la plata efectivă potrivit prevederilor art. 1489 C. civ. coroborat cu art. 1 alin. (3) şi art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011; obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 205, 209 C. proc. civ., art. 1617, 1350, 1516, 1540, 1538 C. civ., O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală.

Prin sentinţa civilă nr. 2213 din data de 27.09.2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată, s-a admis cererea reconvenţională, s-au constatat compensate pretenţiile reclamantei-pârâte cu creanţa dedusă judecăţii de pârâta-reclamantă, a fost obligată reclamanta-pârâtă la plata sumei de 11.684,55 RON cheltuieli de judecată.

2. Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanta A. S.R.L. şi pârâta B. S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 1032 din 21 iunie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-au respins ambele apeluri formulate împotriva sentinţei civile nr. 2213 din data de 27.09.2021, fiind admisă în parte cererea de cheltuieli de judecată a apelantei-pârâte-reclamante şi obligată apelanta-reclamantă-pârâtă la plata sumei de 3000 RON, cu acest titlu.

3. Împotriva acestei decizii reclamanta A. S.R.L., a formulat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, prin care a solicitat admiterea recursului formulat, casarea deciziei recurate, iar, în rejudecare, admiterea în totalitate a cererii de chemare în judecată, în sensul obligării intimatei-pârâte la plata sumei de 489.208,45 RON, reprezentând contravaloarea facturii nr. x/31.07.2020, emise în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. x şi a cheltuielilor de judecată reprezentate de taxa judiciară de timbru.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 1538 C. civ. şi implicit a celor privind angajarea răspunderii civile contractuale a recurentei.

Astfel, instanţa de apel, în mod eronat, a constatat îndeplinite condiţiile pentru activarea clauzei penale, în condiţiile în care reclamant a recunoscut efectele Actului adiţional nr. x/17.07.2020, prin intermediul cărora au fost modificate condiţiile de livrare.

S-a mai arătat că, atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel au apreciat că actul adiţional producea efecte cu privire la schimbarea locului de livrare, dar au obligat recurenta la plata penalităţilor percepute pentru staţionarea convoiului la vechiul loc de livrare, fapt ce reprezintă o incongruenţă a normei juridice aplicate raportat la situaţia de fapt.

De asemenea, s-a mai făcut referire la motivarea instanţei de apel care este în contradicţie cu probele administrate în cauză, aceasta interpretând trunchiat şi în favoarea intimatei-pârâte dispoziţiile contractuale. În susţinerea acestei critici s-a menţionat că discuţiile privind modificarea locului executării contractului din C. în D. au început de la data de 01.07.2020; că, deşi intimata-pârâtă a fost anunţată că nu există nicio dană disponibilă în Portul Galaţi pentru convoiul BURU în data de 15.07.2020, aceasta a trimis convoiul în data de 16.07.2020, deşi ştia că nu poate ridica marfa. Mai mult, intimata-pârâtă a transmis Actul adiţional nr. x privind modificarea prevederilor referitoare la executarea contractului în data de 17.07.2020, la o zi după ce a trimis convoiul în Portul Galaţi. Având în vedere situaţia creată, recurenta apreciază că intimata-pârâtă nu se poate prevala de propria culpă şi să se apere prin valorificarea unui asemenea temei. Faţă de aceste motive, recurenta a solicitat să se constate că factura de penalităţi în cuantum de 65.119,11 RON i-a fost imputată greşit.

O altă critică priveşte neîndeplinirea condiţiilor referitoare la operarea compensaţiei legale, recurenta arătând, în susţinerea acestei afirmaţii că instanţa de apel nu a efectuat o analiză clară şi obiectivă cu privire la cel de-al doilea motiv de apel. Totodată, a precizat că nu sunt îndeplinite nici condiţiile pentru a opera compensarea convenţională, întrucât nu există voinţa părţilor. A mai apreciat recurenta că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 1618 C. civ. şi că instanţa de apel a încălcat normele de drept material referitoare la interpretarea clauzelor contractuale.

De asemenea, a mai arătat că, aşa cum rezultă din materialul probator administrat în faţa instanţei de fond şi de apel, factura fiscală emisă de către intimata-pârâtă în cuantum de 424.009,34 RON, reprezentând penalitate contractuală nu îndeplineşte condiţiile de valabilitate conform prevederilor Contractului nr. x. În acest sens, au fost invocate prevederile art. 4 pct. 2 teza a doua din contract, din interpretarea cărora rezultă că pentru a putea fi considerată valabilă penalitatea facturată, trebuie îndeplinite cumulativ două condiţii alternative, respectiv: facturarea să fie efectuată în termen de 5 zile de la notificarea făcută de cumpărător către vânzător, în cazul în care vânzătorul nu a executat sau a executat parţial obligaţiile contractuale şi, prealabil expirării perioadei contractuale de livrare, vânzătorul trebuie să declare că nu mai poate livra întreaga cantitate prevăzută în contract.

În continuare recurenta a mai arătat că factura din data de 10.08.2020 a fost emisă la mai mult de 20 de zile de la data la care contractul nr. x a expirat, întrucât perioada de livrare a mărfii era prevăzută în perioada 01.07.2020-20.07.2020. De asemenea, având în vedere faptul că nu a existat nicio notificare transmisă de cumpărător către vânzător în termenul de 5 zile prevăzut în Contract şi faptul că factura a fost transmisă în data de 10.08.2020, rezultă în mod indubitabil că nu e îndeplinită prima condiţie pentru a fi considerată valabilă factura, inclusiv penalitatăţile.

Cu privire la a doua condiţie, s-a arătat că era necesar ca vânzătorul să declare că nu mai poate îndeplini obligaţiile contractuale anterior expirării duratei de livrare. Astfel, rezultă că nici această condiţie nu este îndeplinită în speţă. De asemenea, a mai precizat recurenta că factura de penalităţi încalcă forţa obligatorie a contractului, încălcând voinţa părţilor de la momentul încheierii contractului.

În raport cu aceste argumente, recurenta a apreciat că în mod eronat atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel au ignorat cerinţa obligatorie negociată de comun acord de către părţi, considerând că penalităţile facturate de către intimata-pârâtă sunt pe deplin justificate, motiv pentru care decizia recurată încalcă prevederile art. 1.281 din C. civ.

A mai adăugat recurenta că instanţa nu a motivat raţionamentul pentru care a reţinut incidenţa dispoziţiilor privind facturarea penalităţilor, ignorând prevederile contractuale şi voinţa părţilor prin modificarea condiţiilor pentru care se pot factura penalităţi.

De asemenea, s-a menţionat că instanţa de apel a realizat o interpretare contrară normelor care instituie principiul forţei obligatorii a contractului, omiţând faptul că prevederile contractuale operează ope legis. În realitate, instanţa a realizat o verificare superficială a dispoziţiilor contractuale.

Prin întâmpinarea înregistrată la 28 noiembrie 2022, intimata-pârâtă B. S.R.L. a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin răspunsul la întâmpinare/notele de şedinţă înregistrate la data de 7 februarie 2023, recurenta a solicitat respingerea apărărilor formulate prin întâmpinare şi admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Recursul a fost înregistrat la 22 septembrie 2022 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă iar, prin rezoluţia din 29 noiembrie 2022, s-a fixat termen de judecată la 7 februarie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., a luat în examinare, cu prioritate, excepţia nulităţii prezentei căi extraordinare de atac, invocată din oficiu, urmând a anula recursul, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Înalta Curte reţine că recursul este o cale extraordinară de atac de reformare care, în concordanţă cu principiul legalităţii căilor de atac reglementat de art. 457 din C. proc. civ., poate fi exercitat în termenele şi condiţiile prevăzute de lege.

În privinţa recursului, una dintre condiţiile esenţiale stabilite de lege este aceea că poate fi exercitat pentru motivele strict şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Aceasta înseamnă că titularul recursului este ţinut să îşi conformeze conduita procesuală acestor exigenţe legale pentru a crea premisele necesare pentru exercitarea controlului de legalitate de către instanţa de recurs.

Obligaţia recurentului de a motiva recursul presupune nu numai evocarea simplei sale nemulţumiri în raport cu soluţia atacată, ci implică obligaţia de a arăta cazul sau cazurile de casare pe care se întemeiază, dintre cele reglementate limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din Codul de procedură civilă, precum şi dezvoltarea lor în concret, respectiv raportarea motivului de casare invocat la procedura derulată în faţa instanţei anterioare şi/sau hotărârea recurată, criticându-se măsurile procedurale dispuse de instanţă sau raţionamentul logico-juridic expus în cuprinsul hotărârii atacate.

Neindicarea unei teze de recurs ori indicarea greşită a unor motive de casare, dar susceptibile de încadrare de către instanţă în oricare dintre ipotezele de nelegalitate de la art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., pe temeiul interpretării per a contrario a dispoziţiilor art. 489 alin. (2) din cod, nu vor fi sancţionate cu nulitatea recursului, însă, invocarea unor critici care nu se încadrează în mod real în motivul sau motivele de casare invocate şi nici într-un alt motiv de recurs prevăzut de lege, va atrage aplicarea sancţiunii nulităţii căii de atac, în conformitate cu art. 489 alin. (2) din C. proc. civ.

Cu privire la recursul reclamantei A. S.R.L., Înalta Curte reţine că, deşi s-a invocat formal motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, criticile nu pot fi circumscrise motivelor de casare expres şi limitativ reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Analizând cuprinsul cererii de recurs, se reţine că recurenta nu a formulat nicio critică de nelegalitate care să vizeze ipotezele legale ale art. 488 C. proc. civ., susţinerile acesteia privind situaţia de fapt, administrarea probatoriului şi nemulţumirile legate de modul de soluţionare a cererii sale de apel.

Astfel, recurenta a susţinut că motivarea instanţei de apel este în contradicţie cu probele administrate în cauză şi că instanţa de prim control judiciar nu a efectuat, în această situaţie, o analiză clară şi obiectivă cu privire la cel de-al doilea motiv de apel, nefiind îndeplinite condiţiile pentru a opera compensarea legală sau convenţională. A mai fost criticată hotărârea recurată din perspectiva faptului că instanţa de apel nu a motivat convingător incidenţa dispoziţiilor legale plata penalităţilor, ignorând prevederile contractuale şi voinţa părţilor.

Înalta Curte reţine că prin aspectele evidenţiate în cuprinsul memoriului de recurs, recurenta a prezentat pe larg situaţia de fapt, aducând critici modului în care tribunalul şi curtea de apel au administrat şi apreciat probatoriul în ceea ce priveşte compensarea creanţelor deduse judecăţii prin acţiune şi cererea reconvenţională, acestea fiind critici de netemeinicie ce nu pot fi cenzurate de către instanţa de control judiciar în calea extraordinară de atac a recursului.

Invocarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu relevă greşita încălcare sau aplicare a normelor de drept material, care deşi sunt indicate, nu sunt însoţite şi de critici privind modul concret în care prin decizia atacată ar fi fost încălcate aceste norme.

În legătură cu art. 1538 C. civ. şi angajarea răspunderii civile contractuale, recurenta susţine incongruenţa normei juridice la situaţia de fapt şi validarea unei invocări a propriei culpe a societăţii pârâte. În realitate, criticile se referă la situaţia de fapt reţinută de către instanţa de apel şi la concluziile privind culpa contractuală, neputând forma obiectul controlului judiciar în calea de atac a recursului, întrucât reprezintă aspecte de netemeinicie a hotărârii atacate şi nu sunt circumscrise motivului de casare prevăzut la punctul 8 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Alegaţiile recurentei privind neîndeplinirea condiţiilor referitoare la operarea compensaţiei legale (art. 1617 C. civ.) şi aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1270 şi art. 1281 din C. civ. sunt argumentate prin lipsa indicării probelor analizate.

Prin urmare, recurenta, sub aparenţa invocării unor texte de lege prin care se instituie reguli de drept substanţial, solicită reaprecierea situaţiei de fapt şi a probelor administrate, chestiuni care nu se subsumează cazului de nelegalitate invocat, prevăzut la punctul 8 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Mai mult, prin modul în care au fost formulate aceste critici, rezultă că nu pot fi încadrate nici la punctul 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. care prevede ipoteza lipsei motivării hotărârii, recurenta, prin memoriul de recurs, contestând motivarea instanţei de apel în substanţa acesteia şi propunând o nouă analiză asupra situaţiei de fapt, prin reluarea argumentelor prezentate în apel în legătură cu sentinţa primei instanţe.

În ceea ce priveşte criticile prin care recurenta apreciază că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 1618 C. civ., Înalta Curte reţine că acestea nu vizează în concret argumentele hotărâri recurate şi considerentele instanţei de apel, deşi obiect al recursului este decizia atacată, inclusiv considerentele acesteia.

Pe lângă cerinţa încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 Cod procedură civilă, se reţine că aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanţei care a pronunţat soluţia recurată, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanţa de recurs.

Totodată, reţine Înalta Curte că prin motivele prin care se invocă încălcarea de către instanţa de apel a normelor de drept material referitoare la interpretarea clauzelor contractuale, recurenta nu a indicat, în concret, normele de drept material încălcate de către instanţa de control judiciar devolutiv.

Astfel, susţinerile recurentei în sensul că decizia recurată este rezultatul încălcării dispoziţiilor de drept material, fără a le indica în concret şi argumentat, nu corespunde cerinţelor legale, instanţa neputând substitui deductiv criticile prezentate în memoriul de recurs.

Mai mult, Înalta Curte constată că, în cauză, recursul conţine o reluare a motivelor de apel. Instanţa de prim control judiciar, confirmând sentinţa primei instanţe, a reţinut ca argumente pentru respingerea apelului formulat de reclamantă faptul că erau îndeplinite condiţiile pentru angajarea răspunderii sale contractuale, precum şi compensarea legală a creanţelor reciproce dintre părţile în litigiu.

Astfel, simpla reiterare prin recurs a aspectelor de fapt invocate prin acţiune şi apel privind modul concret de executare a raporturilor contractuale, a condiţiilor pentru activarea clauzei penale în combaterea compensării creanţelor, nu reprezintă o motivare a recursului în sensul prevăzut de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., întrucât nu sunt relevate criticile de nelegalitate punctuale ale hotărârii atacate, prin evocarea greşelilor de judecată săvârşite de instanţa de apel în legătură cu aplicarea regulilor de drept substanţial ori cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 din acelaşi cod, de strictă interpretare.

Mai mult, toate aceste critici nu reprezintă altceva decât trimiteri la elemente de fapt deja analizate de instanţele de fond, prin prisma probatoriului administrat, precum şi o simplă reiterare a aspectelor de fond supuse judecăţii, care excedează limitelor judecăţii în recurs.

În alţi termeni, faţă de considerentele precedente se poate reţine că accesul la justiţie presupune şi respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea căii extraordinare de atac.

În calea extraordinară de atac a recursului, trebuie subliniat că nu are loc o devoluare a fondului cauzei, ceea ce constituie obiect al judecăţii fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunţate în apel, prin prisma respectării regulilor de drept.

Prin urmare, modalitatea de redactare a memoriului de recurs de către recurenta nu se circumscrie exigenţelor art. 488 C. proc. civ., care presupun ca, în calea de atac a recursului, să fie deduse judecăţii critici de nelegalitate împotriva dezlegărilor instanţei a cărei hotărâre se atacă, nefiind identificate nici motive de casare de ordine publică, pentru a putea fi invocate în temeiul art. 489 alin. (3) din acelaşi cod, impunându-se, astfel, sancţiunea nulităţii recursului.

În consecinţă, pentru considerentele care preced, în temeiul art. 496 alin (1) din C. proc. civ. raportat la art. 489 alin. (2) din cod, Înalta Curte va anula recursul declarat de societatea reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1032 din 21 iunie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamanta societatea A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1032 din 21 iunie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 februarie 2023.