Exclusion of currency-restitution clauses from abusive-clause review as reflecting supplemental monetary nominalism norm

Şedinţa publică din data de 22 iunie 2021

Asupra recursului civil de faţă,

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 27 iulie 2015 sub nr. x/2015, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. D. Sucursala România, au solicitat instanţei:

1. să constate nulitatea absolută a clauzelor enumerate în cele ce urmează, cuprinse în contractul de credit x/14.03.2008:

- clauza prevăzută la art. 4.4.7 "În cazul în care împrumutatul doreşte să utilizeze creditul în altă valută decât cea a creditului, va efectua mai întâi schimbul valutar la cursul de schimb al băncii din ziua respectivă."

- clauza prevăzută la art. 5.3 "Rambursarea sumelor datorate băncii în baza prezentului Contract se va efectua în contul curent al împrumutatului prin depuneri în numerar la orice unitate a Băncii, prin virament bancar în contul său curent, prin intermediul aplicaţiei E., F. sau G. sau prin orice alta modalitate agreată de Bancă." Clauza este abuzivă în măsura în care reclamanta a fost obligată sa deschidă un cont în RON, din care banca efectua conversia valutară în CHF, în vederea achitării ratelor.

- clauza prevăzută la art. 5.4. "Orice plată datorată Băncii conform prezentului contract va fi făcută în valuta Creditului. Dacă împrumutatul va solicita plata într-o altă valută decât în valuta creditului, Banca este împuternicită prin prezenta să cumpere respectiva valută la cursul de schimb curent practicat de Bancă. Banca are dreptul de a debita automat conturile împrumutatului la scadenţa ratelor."

- clauza privind comisionul de acordare credit în cuantum de 2% la valoarea creditului contractat şi comisionul lunar de administrare credit de 0,175% aplicat la soldul creditului, clauze prevăzute la art. 6.1.b şi 6.1.c din contractul de credit pentru investiţii imobiliare nr. x/14.03.2008. Constatând nulitatea clauzelor enunţate, solicită instanţei să oblige pârâta să înlăture din contract orice sintagma care se referă la "comisioane", sintagma folosită şi în redactarea art. 8.1., art. 8.3, art. 9.1, art. 10.1.2.n, art. 11.1., art. 12.3.

- clauza prevăzută la art. 10.1.2. împrumutatul se obligă:

n) să plătească Băncii toate sumele datorate în baza prezentului Contract, în conformitate cu Graficul de Rambursare, în caz contrar, Banca fiind îndreptăţită să aplice prevederile art. 12 din prezentul contract;

q) să suporte toate taxele şi spezele profesionale, bancare, de transfer şi schimb valutar şi orice alte cheltuieli şi speze ocazionate de pregătirea, autentificarea, înregistrarea şi punerea în aplicare a prezentului contract, a contractelor de garanţii aferente şi a interdicţiilor menţionate în contractele de garanţie.

- clauza prevăzuta la art. 13.1. În cazul în care ca urmare a unei fluctuaţii a cursurilor valutare, survenită între data scadenţei sumei respective şi data plăţii efective a acesteia sau indiferent de orice alt motiv, este efectuată ori trebuie stinsă orice plată datorată în baza prezentului contract, într-o valută alta decât valuta de exprimare a creditului, iar valoarea unei astfel de plăţi încasate efectiv de către bancă, prin transformare în valuta de exprimare a creditului la cursul de schimb este mai mică decât suma datorată potrivit acestui Contract, împrumutatul va avea obligaţia faţă de bancă de a plăti integral soldul respectiv şi va despăgubi banca pentru orice pierdere suportată ca urmare a unui astfel de eveniment.

- clauza prevăzută de art. 14. "Schimbări în circumstanţe", în cazul în care intervin modificări, interpretări sau aplicări ale legislaţiei care impun Băncii achitarea oricăror taxe suplimentare privind orice sume puse la dispoziţie şi/sau modifică orice rezervă şi/sau depozite obligatorii aplicabile Băncii sau impun orice cerinţă de această natură şi/sau impun Băncii costuri, cheltuieli, obligaţii şi/sau condiţii suplimentare ce afectează activele Băncii, depozitele constituite de Bancă, care impun Băncii orice altă condiţie care afectează creditele acordate sau obligaţia, respectiv dreptul de a acorda credite, şi care au ca rezultat:

- majorarea costurilor Băncii, referitoare la finanţarea prezentului Contract;

- reducerea cuantumului oricărei sume primite de Bancă sau a oricăror creanţe ale Băncii, în legătura cu prezentul Contract;

Banca va notifica în scris împrumutatul despre modificarea intervenită, comunicând de asemenea cuantumul costurilor majorate, ce urmează a fi suportate de către împrumutat în baza prezentului Contract. Împrumutatul va avea obligaţia de a achita băncii, în termenul notificat de aceasta, costurile suplimentare astfel intervenite, Banca rezervându-şi dreptul de a declara anticipat soldul creditului ca fiind scadent si rambursabil imediat împreună cu dobânda aferentă şi orice alte sume datorate băncii conform prezentului Contract, în cazul în care împrumutatul nu este de acord sa achite aceste costuri suplimentare."

- clauza prevăzută la art. 9.1 privind dreptul Băncii de a efectua în numele şi pe contul reclamantei, orice operaţiune de schimb valutar pentru conversia sumelor deţinute în conturile reclamantei sau ale garantului fidejusor, în moneda prezentului contract, la cursul practicat de Bancă în ziua operării;

2. să constate instanţa că ratele aferente contractului de credit se impuneau a fi calculate, pe tot parcursul contractului, la cursul leu/CHF de 2.36 leu/CHF din momentul acordării împrumutului.

3. să dispună obligarea pârâtei la restituirea in RON, la cursul leu/EUR-leu/CHF din data plăţii, a sumelor încasate fără temei legal, incluzând şi sumele rezultând din diferenţa de curs valutar leu/EUR - leu/CHF de la momentul efectuării fiecărei plăţi şi cursul valutar leu/EUR leu/CHF de la data semnării contractului, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data încasării sumelor de către bancă şi până la data plăţii sau a intervenirii modalităţilor substitutive de plată (compensare).

4. să dispună anularea Deciziei de reziliere din 18.01.2012, emisă de C. cu privire la contractul de credit x/14.03.2008; pe cale de consecinţă, să constate faptul că acest contract de credit este în curs de executare, iar calcularea şi plata ratelor de rambursare a creditului se vor efectua la valoarea în RON a francului elveţian de la data încheierii contractului şi pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului.

5. să constate nulitatea absolută, iar, în subsidiar, nulitatea relativă, a contractului de credit bancar nr. x din 23 august 2012, prin care s-a realizat refinanţarea creditului x/14.03.2008, în principal, pentru lipsa cauzei, în subsidiar pentru cauza ilicită, precum şi pentru consimţământul reclamanţilor la încheierea contractului de refinanţare.

6. în subsidiar, pentru situaţia în care instanţa nu ar dispune, în sensul constatării nulităţii/anulării contractului, să constate că refinanţarea poate avea în vedere numai paritatea leu/CHF, leu/eur de la momentul încheierii contractului de credit nr. x/14.03.2008, înlăturând orice alte speze stabilite de bancă, în sarcina reclamanţilor rezultând dintr-un alt curs valutar.

La 03 martie 2015 reclamanţii au depus o completare a cererii de chemare in judecată, alăturând capetelor de cerere enumerate în acţiunea introductivă, următoarele:

7. Cu referire la contractul de credit bancar nr. x din 23 august 2012, pentru situaţia admiterii petitului formulat la punctul 6, să dispună instanţa obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate fără temei legal, la care se adaugă dobânda legala calculată de la data încasării sumelor de către bancă şi până la data plăţii sau a intervenirii modalităţilor substitutive de plată (compensare).

Prin încheierea din 11 mai 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia tardivităţii formulării cererii completatoare, cu menţiunea că excepţia tardivităţii a vizat şi precizările reclamanţilor cu privire la cererea completatoare formulată la 16 martie 2016, precizari depuse la dosar la 9 mai 2016, care se referă la lipsa consimţământului reclamantului B. şi lipsa cauzei, derivând din neînsuşirea de către acesta a calităţii de codebitor-solidar.

Prin sentinţa civilă nr. 1724/2017 din 10 mai 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a hotărât următoarele:

Ca urmare a admiterii excepţiei tardivităţii în şedinţa din 11 mai 2016, a respins cererea completatoare formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. D. - Sucursala România, ca tardiv formulată.

A admis în parte cererea principală formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâta C. S.A. D. - Sucursala România.

A constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei contractuale cuprinse în art. 6.1 lit. c) (referitoare la comisionul de administrare), art. 13.1 şi art. 14 din contractul de credit pentru investiţii imobiliare nr. x/14.03.2008.

A obligat pârâta să restituie reclamanţilor suma de 13.887,43 franci elveţieni, în echivalent în RON la cursul B.N.R. de la data plăţii, sumă achitată cu titlu de comision de administrare.

A obligat pârâta să plătească reclamanţilor dobânda legală aferentă sumei încasate cu titlu de comision de administrare, calculată de la data plăţii de către reclamanţi a acestei sume şi până la achitarea integrală a debitului principal.

A admis în parte cererea reclamanţilor de acordare a cheltuielilor de judecată şi a obligat pârâta la plata acestora către reclamanta A., în cuantum de 1.500 RON.

A respins în rest cererea, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel, atât reclamanţii A. şi B., cât şi pârâta C. S.A. D. Sucursala Romania, apelurile fiind înregistrate pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la 5 septembrie 2017.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 148/2018 din 25 ianuarie 2018, a respins apelul reclamanţilor A. şi B., formulat împotriva încheierii din 11 mai 2016 şi a sentinţei civile nr. 1724 din 10 mai 2017 ca nefondat.

A admis apelul pârâtei C. S.A. D. Sucursala Romania, în contradictoriu cu apelanţii-reclamanţi A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 1724 din 10 mai 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

A schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că:

A respins pretenţiile reclamanţilor referitoare la caracterul abuziv al clauzei de administrare, al cuantumului acesteia şi al dobânzii aferente clauzei respective, ca neîntemeiate.

A respins pretenţiile privind acordarea cheltuielilor de judecată în fond, ca neîntemeiate.

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

Împotriva deciziei civile nr. 148/2018 din 25 ianuarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă au declarat recurs reclamanţii A. şi B., recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului, recurenţii-reclamanţi au susţinut, în esenţă, că un prim aspect de nelegalitate a hotărârii recurate este dat de faptul că menţinerea în parte a dispoziţiilor sentinţei, îndreptăţeşte recurenţii la plata cel puţin a unei părţi din cheltuielile de judecată în fond, fiind îndeplinite condiţiile impuse de textul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., respectiv existenţa "părţii căzute în pretenţii", respectiv pârâta.

De asemenea, recurenţii au arătat că existenţa motivelor de casare vizează şi motivarea instanţei de apel în ceea ce priveşte temeiurile de drept reţinute în cauză, temeiuri pe care această instanţă le atribuie cererii de chemare în judecată formulată de recurenţi.

Astfel, instanţa de apel a reţinut că art. 17, art. 25 şi art. 27 din Codul consumului şi art. 15 din O.G. nr. 21/1992 nu sunt incidente în cauză. Recurenţii au susţinut că nu au enumerat ca temei de drept Codul consumului, iar, în ceea ce priveşte textele de lege desprinse din cuprinsul O.G. nr. 21/1995, respectiv art. 12 şi 15, acestea nu au fost invocate ca temei juridic. Au arătat că au invocat O.G. nr. 21/1992 ca temei juridic al cererii deduse judecăţii, act normativ privit prin perspectiva tuturor reglementărilor punctuale care privesc protecţia consumatorului, iar motivarea deciziei recurate consemnează aspecte ce nu corespund cauzei lor.

Recurenţii-reclamanţi au mai susţinut şi faptul că îşi menţin în totalitate motivele de fapt şi de drept cu privire la solicitarea de constatare ca abuzivă a clauzei privind comisionul de acordare credit în cuantum de 2% la valoarea creditului contractat, clauză prevăzută la art. 6.1.b., comision în valoare de 4.682,84 CHF, considerând că se impune verificarea clauzelor contractului nu doar din punctul de vedere al unei redactări inteligibile, dar şi a cauzei clauzei abuzive.

Totodată, au arătat că îşi menţin şi solicitarea şi motivarea cererii de constatare a caracterului abuziv al clauzelor cuprinse la art. 4.4.7, 5.3., 5.4., art. 1.1.2 lit. a) art. 9.1 din contractul de credit. Instanţa de apel nu a analizat clauza de risc valutar, motivat de faptul că, în cauză, acordul contractual încheiat transpune dispoziţiile referitoare la nominalismul monetar, motiv pentru care clauza este exclusă controlului de legalitate din perspectiva normelor de protecţie.

Recurenţii consideră că nu pot fi obligaţi a plăti diferenţa de curs valutar, din moment ce această diferenţă de prestaţii a fost înlăturată prin admiterea cererii de constatare a nulităţii clauzei 13.1 şi 14 din contract.

Mai susţin şi faptul că nici prima instanţă, nici instanţa de apel nu s-au aplecat asupra nerespectării de către bancă a prevederilor art. 3 alin. (1) din Regulamantul BNR nr. 4/2005, cu modificările şi completările ulterioare. În materia contractelor de credit bancar nu există nicio reglementare expresă care să permită rambursarea împrumutului în moneda altui stat. Invocă practică judiciară.

Recurenţii-reclamanţi apreciază că, în mod greşit, curtea de apel a schimbat sentinţa tribunalului şi a respins cererea de constatare ca abuzivă a clauzei privind comisionul de administrare, prevăzută de art. 6 alin. (1) lit. c) din contract. Consideră că este fondată şi cererea privind calculul ratelor pe tot parcursul contractului la cursul leu/CHF de 2,36 RON/CHF din momentul acordării împrumutului.

Pentru aceste motive, recurenţii-reclamanţi solicită admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată şi obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenţii-reclamanţi au menţionat prin adresa depusă la dosar că sunt de acord ca recursul să fie soluţionat în completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. (6) C. proc. civ., în situaţia în care va fi admis în principiu.

La 14 mai 2018, intimata-pârâtă C. S.A. D. Sucursala Romania a formulat precizări cu privire la admisibilitatea în principiu a recursului, prin care a invocat inadmisibilitatea recursului întrucât acesta nu cuprinde cerinţele de formă prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 486 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., iar din cuprinsul cererii de recurs nu reies critici care să poată fi încadrate în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

De asemenea, a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, motivat de faptul că recurenţii nu au formulat nicio critică care să poată fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. şi excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a C. S.A. D. Sucursala Romania, întrucât aceasta a fost radiată din Registrul Comerţului, intervenind cesiunea de creanţă din data de 28.05.2010, prin care drepturile şi obligaţiile au fost preluate de C. S.A şi a depus dovezi în acest sens.

Intimata-pârâtă a solicitat, în subsidiar, respingerea recursului ca neîntemeiat şi obligarea recurenţilor la plata cheltuielilor de judecată. A depus practică judiciară.

Intimata-pârâtă nu a menţionat în întâmpinare dacă este de acord ca recursul să fie soluţionat în completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. (6) C. proc. civ., în situaţia în care va fi admis în principiu.

Recurenţii-reclamanţi au depus la dosar note de şedinţă, prin care au solicitat respingerea ca nefondate a excepţiilor şi apărărilor intimatei-pârâte, susţinând că recursul se încadrează în dispoziţiile art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ. şi au solicitat citarea în cauză a C. S.A, la sediul indicat, în calitate de continuatoare în drepturi a intimatei C. S.A. D. Sucursala Romania.

Conform art. 493 alin. (2)-(4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, s-a întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, care, după analiza în completul de filtru, a fost comunicat părţilor, cu menţiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părţile nu au înţeles să-şi exercite acest drept.

Prin încheierea din 9 aprilie 2019, s-a admis în principiu recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B., stabilindu-se termen la data de 24 septembrie 2021, pentru judecata pe fond a căii extraordinare de atac, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, termen la care, în temeiul art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., a fost suspendată judecata recursului. La termenul de judecată acordat la data de 05.05.2020, în vederea punerii în discuţie a cererii de repunere pe rol formulată de recurenta A., înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 09.03.2020 a fost dispusă suspendarea, de plin drept, a judecării recursului în temeiul dispoziţiilor art. 63 alin. (11) din Anexa nr. 1 la Decretul nr. 240 din 14 aprilie 2020, privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 14 aprilie 2020. La termenul de judecată acordat în data de 16.06.2020 a fost dispusă, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., suspendarea judecăţii recursului până la soluţionarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, iar la termenul din 20.10.2020 a fost, de asemenea, suspendată judecata recursului pentru lipsa părţilor. În cauză a fost fixat termen de judecată la data de 22.06.2021 în vederea discutării cererii de perimare a judecăţii recursului, formulate de intimata-pârâtă C. S.A. şi a cererii de repunere pe rol a cauzei formulate de către recurenţii-reclamanţi la data de 20.04.2021.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, raportat la criticile formulate şi dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

În ceea ce priveşte motivul de casare prin care autorii recursului critică motivarea instanţei de apel referitoare la temeiurile de drept reţinute în cauză, Înalta Curte constată că această critică se poate circumscrie în motivul de casare reglementat de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

În susţinerea acestei critici, recurenţii-reclamanţi afirmă că instanţa de apel a reţinut că dispoziţiile art. 17, art. 25 şi art. 27 din Codul consumului şi art. 12 şi art. 15 din O.G. nr. 21/1992 nu sunt incidente în cauză, deşi, prin cererea introductivă, nu au enumerat ca temei de drept Codul consumului, iar în ceea ce priveşte textele de lege desprinse din cuprinsul O.G. nr. 21/1992, respectiv art. 12 şi 15, acestea nu au fost invocate ca temei juridic. Au mai arătat că au invocat O.G. nr. 21/1992 ca temei juridic al cererii deduse judecăţii, act normativ privit prin perspectiva tuturor reglementărilor punctuale care privesc protecţia consumatorului, iar motivarea deciziei recurate consemnează aspecte ce nu corespund cauzei lor.

Din analiza deciziei recurate, Înalta Curte constată că instanţa de apel, verificând dacă se impune a se constata nulitatea clauzelor contractuale contestate şi atragerea răspunderii civile delictuale, a stabilit dacă dispoziţiile legale invocate din materia consumatorilor sunt sau nu incidente în cauză. Astfel, în analiza efectuată, instanţa de apel, în susţinerea deciziei pronunţate, a încadrat în drept criticile reclamanţilor, argumentând amplu de ce dipoziţiile legale invocate din materia protecţiei consumatorilor privitoare la obligaţia de prestare a unor servicii care să nu afecteze viaţa, sănătatea sau securitatea ori interesele economice ale consumatorului şi de înlocuire a produselor şi serviciilor defectuoase nu sunt incidente în cauză. Contrar susţinerilor recurenţilor-reclamanţi, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu respectarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină şi care au format convingerea instanţei, decizia fiind amplu motivată, argumentele acesteia constituindu-se într-o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluţia, motivarea fiind clară şi concisă.

Mai mult, obligaţia de motivare se analizează întotdeauna în raport de circumstanţele speţei (CEDO, Ruiz Torija c. Spaniei, 9 decembrie 1994, par. 29); obligaţia de "ascultare" a părţilor de către instanţe derivă din dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 din Convenţie. În ceea ce priveşte o decizie pronunţată în calea de atac, aceasta trebuie să răspundă criticilor, instanţa de recurs luând în considerare atât relevanţa, cât şi incidenţa argumentului sau motivului la care instanţa de apel nu a răspuns pentru soluţionarea cuzei (Jahnke şi Lenoble c. Franţei, CEDO 2001-IX; Driemond Bouw BV c. Olandei).

Or, în speţă, instanţa de apel prin considerentele aduse în argumentarea deciziei pronunţate, a respectat dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea neavând motive străine de natura cauzei.

În concluzie, câtă vreme nu există considerente străine de natura cauzei, criticile aduse de recurenţii-reclamanţi nu sprijină motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Printr-o altă critică, recurenţii-reclamanţi au arătat că îşi menţin în totalitate motivele de fapt şi de drept cu privire la solicitarea de constatare ca abuzivă a clauzei privind comisionul de acordare a creditului în cuantum de 2% la valoarea creditului contractat, clauză prevăzută la art. 6.1.b., comision în valoare de 4.682,84 CHF. Înalta Curte urmează a înlătura şi aceste critici pentru considerentele ce succed.

Prealabil analizei acestei critici, instanţa supremă subliniază că obiectul recursului îl constituie decizia pronunţată de instanţa de apel. În cadrul judecăţii recursului instanţa nu mai realizează o devoluţiune a cauzei pe baza tuturor aspectelor invocate de reclamanţi prin cererea de chemare în judecată. În calea extraordinară de atac a recursului, instanţa de recurs examinează, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar criticile care vizează aspectele de temeinicie scapă controlului de legalitate efectuat în acest stadiu al procesului.

Analizând criticile invocate de recurenţii-reclamanţi, Înalta Curte reţine că banca efectuează diferite activităţi necesare acordării şi derulării contractului de credit, în care sunt implicate resurse materiale şi salariaţi ai băncii.

Nu se poate pretinde, aşadar, lipsa unor atare activităţi şi, prin urmare, lipsa serviciilor pentru care se percepe comisionul de acordare.

Dimpotrivă, chiar denumirea acestui comision relevă, fără echivoc, raţiunea perceperii lui, respectiv activitatea de acordare a creditului.

Pe de altă parte, legislaţia din materia drepturilor consumatorului nu impune profesionistului să procedeze la o adevărată dare de seamă cu privire la toate activităţile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat, ceea ce ar conduce la includerea în contractele de credit a unor aspecte nerelevante din perspectiva consumatorului.

Totodată, deşi gradul de transparenţă a unei clauze contractuale reprezintă un criteriu ce trebuie avut în vedere în analiza legalităţii acesteia, el nu este singurul. Este necesar a fi avute în vedere şi condiţiile echilibrului şi bunei-credinţe, astfel cum ele au fost dezvoltate în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, care, aşa cum se va arăta, sunt îndeplinite în cazul comisionului de acordare.

Aşa fiind, Înalta Curte reţine că acest comision nu are caracter tehnic, de specialitate, ci reprezintă termeni comuni, uzuali, des utilizaţi în limbajul curent, aşa încât nu pot pune probleme de înţelegere nici măcar din partea celui mai puţin avizat consumator.

În plus, criteriile conform cărora o clauză poate fi constatată ca fiind abuzivă sunt cele prevăzute în art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, ele fiind dezvoltate de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Astfel, în cauza Aziz, instanţa de la Luxemburg a arătat că art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că noţiunea "dezechilibru semnificativ" în detrimentul consumatorului trebuie apreciată prin intermediul unei analize a normelor naţionale aplicabile în lipsa unui acord între părţi, pentru a evalua dacă şi, eventual, în ce măsură contractul îl plasează pe consumator într-o situaţie juridică mai puţin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional în vigoare.

În fine, este esenţial de evidenţiat că, în acelaşi sens cu cel anterior evocat, prin hotărârea din data de 3 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de la Luxemburg în cauza C-621/17, s-a statuat că:

"1) Articolul 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Totodată, în aceeaşi cauză, C.J.U.E. a statuat că "2) Articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală precum cea în discuţie în litigiul principal, referitoare la costuri de administrare a unui contract de împrumut, care nu permite identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate în schimbul acestora, nu creează, în principiu, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract în detrimentul consumatorului, în contradicţie cu cerinţa de bună-credinţă".

Or, aşa cum judicios a remarcat instanţa de prim control judiciar, întrucât prevederile contractuale nu au fost negociate direct cu consumatorul, în sensul dispoziţiilor Legii nr. 193/2000, nu se poate trage concluzia că este îndeplinită şi condiţia distinctă, referitoare la dezechilibrul semnificativ, înţeles ca dezechilibru juridic şi nu valoric, între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei-credinţe.

Nici criticile referitoare la clauza de risc valutar nu pot fi reţinute, întrucât decizia recurată respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, aşa cum a fost explicat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-186/16, de care se prevalează recurenţii-reclamanţi.

Este esenţial de subliniat că articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul naţional prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului naţional sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. Astfel, în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, Curtea a reţinut următoarele:

"după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispoziţiilor menţionate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părţilor în această privinţă" (par. 26); "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la punctele 26 şi 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor în anumite contracte" (par. 28).

În Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., Curtea a menţionat că "această excludere presupune îndeplinirea a două condiţii. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, respectivul act cu putere de lege trebuie să fie obligatoriu" (par. 78). Totodată, Curtea a reţinut că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă" (par. 79).

Contrar celor susţinute prin motivele de recurs, din însăşi hotărârea invocată de autorii căii de atac, respectiv Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva H. S.A., rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia ca părţile să nu fi derogat prin convenţie.

În această cauză, care vizează tocmai o situaţie precum cea dedusă judecăţii în prezentul dosar, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând în considerentele Hotărârii pronunţate în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva H. S.A., arată că:

"articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii" (par. 27); "această excludere presupune îndeplinirea a două condiţii. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie" (par. 28); "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă" (par. 29).

Astfel, prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva H. S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Ulterior, prin Hotărârea Curţii de Justiţie din data de 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. I. S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce priveşte, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, următoarele:" împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi."

Aşadar, pentru a stabili dacă condiţiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, Curtea a statuat că îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte, în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C-186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 şi 30, precum şi Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C-125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

Prin urmare, clauzele contestate reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864. Conform acestui text de lege:

"obligaţia ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plăţii." Altfel spus, debitorul obligaţiei de restituire a unui împrumut de consumaţie (categorie care include şi creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuaţiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Părţile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menţionată se aplică în lipsa unei alte înţelegeri a părţilor.

Prevederile art. 1578 C. civ. cuprind o dispoziţie legală supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord diferit între părţi, în acelaşi sens - al calificării acestor dispoziţii drept norme cu caracter supletiv ce se aplică şi în lipsa unei menţiuni exprese în contract, putând fi amintite şi considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 62/2017.

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi a celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, din următoarele raţiuni de ordin legal:

Conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziţie legală, este necesară determinarea conţinutului noţiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conţin clauze abuzive; întrucât, în consecinţă, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii şi principiile sau dispoziţiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi; întrucât, în această privinţă, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă şi la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menţionate reiese că, în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul naţional, ci şi cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părţi în lipsa unei derogări de la acestea.

Este de reţinut faptul că dispoziţiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând în cauza de faţă argumentele anterior expuse, reiese cu evidenţă faptul că stipulaţiile din contractul de credit care prevăd obligaţia pentru recurenţii-reclamanţi, în calitate de persoane împrumutate, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF), sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 şi al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziţie supletivă din dreptul intern (art. 1578 din C. civ. din 1864), de la care părţile nu au derogat.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat (CHF) transpun o normă supletivă din dreptul naţional, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 şi al Legii nr. 193/2000.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident, nu se mai impune analiza criticilor referitoare la includerea acestor clauze în noţiunea de obiect principal al contractului, la cerinţele de transparenţă a clauzelor sau de informare a consumatorului ori la cerinţele de echilibru sau de bună-credinţă.

Cât priveşte aserţiunile recurenţilor în susţinerea posibilităţii convertirii în moneda naţională a creditului, Înalta Curte nu le poate primi, întrucât nu nu este incidentă ipoteza prevăzută de articolul art. 3 alin. (1) din Regulamentul B.N.R. nr. 4/2005, potrivit căruia "Plăţile, încasările, transferurile şi orice alte asemenea operaţiuni între rezidenţi, care fac obiectul comerţului cu bunuri şi servicii, se realizează numai în moneda naţională (leu), cu excepţia operaţiunilor prevăzute în anexa nr. 2 «Categorii de rezidenţi care pot efectua operaţiuni în valută», care se pot efectua şi în valută" respectiv, nu se verifică ipoteza unor plăţi, încasări sau transferuri care fac obiectul comerţului cu bunuri şi servicii.

Cu toate că, într-o formă arhaică, băncile erau cunoscute ca instituţii de credit care fac comerţ cu bani, în realitate, mecanismul de funcţionare a acestora constă în a atrage resurse disponibile pe care le plasează sub formă de produse şi servicii, potrivit cerinţelor economiei, la preţuri care să acopere costurile şi riscurile, dar şi în vederea obţinerii unui profit.

Prin urmare, nu trebuie făcută confuzia între activitatea comercială a instituţiilor bancare, care presupune urmărirea unui profit şi activitatea de comerţ cu bunuri şi servicii, care, de regulă, presupune dobândirea unui bun fizic în schimbul unei sume de bani.

Nefiind, aşadar, în ipoteza prevăzută de art. 3 alin. (1) din Regulamentul B.N.R. nr. 4/2005, sunt aplicabile dispoziţiile alin. (2) al aceluiaşi articol, potrivit căruia, "toate celelalte operaţiuni între rezidenţi, care nu fac obiectul comerţului cu bunuri şi servicii, pot fi efectuate în mod liber fie în moneda naţională (leu), fie în valută."

Totodată, se cuvine amintit faptul că art. 3 alin. (1) din Regulamentul B.N.R. nr. 4/2005 privind regimul valutar face parte din Secţiunea a II-a intitulată "Operaţiuni valutare între rezidenţi", iar, potrivit art. 4.1 din Anexa nr. 1 la Regulamentul B.N.R. nr. 4/2005, operaţiunile valutare sunt încasările, plăţile, compensările, transferurile, creditările, precum şi orice tranzacţii exprimate în valute şi care se pot efectua prin transfer bancar, în numerar, cu instrumente de plată sau prin orice alte modalităţi de plată practicate de instituţiile de credit în funcţie de natura operaţiunii respective, putând exista operaţiuni valutare între rezidenţi şi nerezidenţi şi operaţiuni valutare între rezidenţi.

În altă ordine de idei, în conformitate cu art. 5 din Regulamentul B.N.R. nr. 4/2005, "rezidenţii au dreptul să dobândească, să deţină şi să utilizeze active financiare exprimate în valută", or, una din modalităţile în care rezidenţii pot dobândi valută este şi cea care presupune accesarea unui credit.

În consecinţă, din interpretarea acestor norme juridice, rezultă cu evidenţă că este posibilă atât perfectarea, cât şi rambursarea creditelor în valută.

O altă critică formulată de recurenţi se referă la soluţia de respingere a cererii de constatare ca abuzivă a clauzei privind comisionul de administrare, prevăzută de art. 6 alin. (1) lit. c) din contract.

Procedând la examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit prevederilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, se cuvine menţionat faptul că, potrivit art. 4 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE, caracterul abuziv al unei clauze contractuale se apreciază luând în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s-a încheiat contractul şi raportându-se, în momentul încheierii acordului, la toate circumstanţele care însoţesc încheierea contractului şi la toate clauzele acestuia sau ale unui alt contract de care acesta depinde, acesta fiind unul dintre criteriile în raport cu care trebuie analizat caracterul eventual abuziv al clauzelor în discuţie.

Sub aspectul respectării cerinţei de redactare clară şi inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyula Kiss) că "art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Aşadar, prin această decizie preliminară, Curtea de Justiţie a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanţa de apel a aplicat aceste criterii cu prilejul verificării caracterului clar şi inteligibil al clauzelor care reglementează comisionul de administrare credit şi a reţinut, în mod legal, că acesta a fost redactat într-un limbaj clar şi inteligibil, ţinând seama de ansamblul împrejurărilor proprii cauzei.

Cerinţa de transparenţă a unei clauze contractuale nu presupune ca Banca să fie obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul costurilor prevăzute de una sau mai multe clauze contractuale, analiza instanţei trebuind îndreptată asupra altor criterii pertinente, cum ar fi posibilitatea ca natura serviciilor furnizate în mod efectiv să poată fi în mod rezonabil înţeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său, sau posibilitatea consumatorului de a verifica dacă nu există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acestea le remunerează.

Din perspectiva acestei abordări, cerinţa de transparenţă se regăseşte în această clauză.

Astfel, art. 6.1 lit. c) din contractul de credit pentru investiţii imobiliare pus în discuţie (nr. x/14.03.2008) are următorul conţinut:

"Comision lunar de administrare a creditului: 0.175%, aplicat la soldul creditului. Comisionul lunar de administrare va fi plătit odată cu rata lunară a creditelor."

Prin urmare, valoarea comisionului de administrare poate fi determinată prin metoda de calcul redată de stipulaţiile contractuale, recurenţii-reclamanţi fiind, astfel, în măsură să prevadă, la data încheierii contractului, care sunt implicaţiile juridice şi economice care decurg din perceperea acestui comision în ceea ce îi priveşte. Motivele perceperii acestui comision sunt evidente, întrucât rezultă din însăşi denumirea sa, context în care această clauză expune în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului la care se referă.

În altă ordine de idei, obligaţia de plată a comisionului de administrare a fost prevăzută distinct de obligaţia de plată a dobânzii tocmai în considerarea faptului că acest comision nu este menit să asigure punerea la dispoziţie a creditului şi folosirea sumei de bani de către împrumutat, ci efectuarea acelor operaţiuni bancare necesare derulării raportului contractual pe toată durata de creditare.

Aşadar, clauza contestată conţine date relevante pentru a determina întinderea obligaţiei de plată, prin raportare la suma împrumutată, limbajul în care este definit şi determinat comisionul de administrare fiind accesibil şi prefigurând contraprestaţiile băncii.

Rezumând, dispoziţiile contractuale referitoare la comisionul pus în discuţie îndeplineşte criteriile legale de transparenţă, clauza fiind clară şi inteligibilă, redactată în acord cu cerinţele art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, recurenţii fiind, astfel, în măsură să prevadă, la data încheierii contractului de credit, care sunt consecinţele juridice şi economice pe care le implică perceperea unui astfel de comision.

În concluzie, se reţine faptul că, în analiza caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de administrare credit, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 în raport cu elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil şi anume: cuantumul precis al comisioanelor, metoda de calcul, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său, inexistenţa unei suprapuneri între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

În concluzie, contrar susţinerilor recurenţilor, în privinţa clauzei inserate la art. 6 alin. (1) lit. c) din contractul de credit mai sus amintit, referitoare la comisionul de administrare, nu sunt îndeplinite cerinţele reglementate de art. 4 din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea acestuia ca fiind abuziv.

O altă critică adusă hotărârii recurate priveşte soluţia de respingerea de către instanţa de apel a capătului de cerere privind obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată în fond. În susţinerea acestui motiv de recurs, recurenţii-reclamanţi au arătat că, prin menţinerea în parte a dispoziţiilor sentinţei, erau îndreptăţiţi să primească cel puţin o parte din cheltuielile de judecată în fond, fiind îndeplinite condiţiile impuse de textul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ.

Critica recurenţilor-reclamanţi doar din perspectiva neaplicării dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., urmează a fi încadrată în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Sub acest aspect se constată că, instanţa de apel, în mod corect, ca urmare a respingerii pretenţiilor reclamanţilor referitoare la caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de administrare, al cuantumului acesteia şi al dobânzii aferente clauzei respective, a respins cererea reclamanţilor de acordare a cheltuielilor de judecată în fond, ca neîntemeiată, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. privind acordarea cheltuielilor de judecată părţii care a câştigat procesul.

Prin critica adusă, recurenţii-reclamanţi sunt în eroare cu privire la menţiunea din dispozitivul deciziei recurate, în sensul că instanţa de apel a schimbat în parte sentinţa apelată şi a respins pretenţiile referitoare la caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de administrare, al cuantumului acesteia şi al dobânzii aferente clauzei respective, precum şi cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate. Schimbarea în parte a sentinţei pronunţate de prima instanţă, ca efect al admiterii apelului declarat de pârâtă, plasează pe reclamanţi în situaţia părţilor care au pierdut procesul, astfel că nu se justifică aplicarea prevederilor art. 453 alin. (2) C. proc. civ. în vederea acordării cheltuielilor de judecată.

Faţă de considerentele anterior expuse, Înalta Curte apreciază neîntemeiate aceste critici aduse prin cererea de recurs, motiv pentru care urmează a le înlătura.

Reţinând, aşadar, că nu subzistă niciuna dintre criticile invocate, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 148/2018 din 25 ianuarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 148/2018 din 25 ianuarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 iunie 2021.