Inadmissibility of declaratory action for inopposability of debt assignment where enforcement opposition is available

Şedinţa publică din data de 22 iunie 2021

Asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtele B., C. şi C. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate inopozabilitatea cesiunii de creanţe încheiată între pârâtele B. şi C. cu privire la creanţa născută din contractul de credit nr. x din 02.09.2008 şi obligarea pârâtelor la suportarea cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1.578 şi urm. C. civ. şi pe dispoziţiile art. 194 C. proc. civ.

Cererea a fost înregistrată la 18 aprilie 2019, pe rolul Judecătoriei Sectorului 1, instanţă care, prin sentinţa civilă nr. 5260/2019 din 19 septembrie 2019, a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu, şi a declinat cauza în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată la 29 octombrie 2019 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, care prin sentinţa civilă nr. 3852 din data de 30 decembrie 2019 a respins cererea de chemare în judecată ca inadmisibilă, precum şi cererea pârâtelor de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva hotărârii primei instanţe, reclamantul a formulat apel solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii apelate, respingerea excepţiei inadmisibilităţii şi trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Bucureşti, ca instanţă de fond, indicând dispoziţiile art. 480 alin. (3) C. proc. civ.

Prin decizia civilă nr. 812/2020 din 9 iulie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins apelul formulat de apelantul-reclamant A., ca nefondat, iar cererea acestei părţi privind obligarea la plata cheltuielilor de judecată, a fost respinsă ca neîntemeiată.

Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel, a formulat recurs reclamantul, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei pronunţate de instanţa de apel şi, în rejudecare, admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei civile nr. 3852 din 30 decembrie 2019 a Tribunalului Bucureşti, respingerea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond.

Recurentul-reclamant a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., susţinând că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază şi că este pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv ale 1.578 C. civ. a arătat că acţiunea formulată este o acţiune în constatare negativă şi că instanţa de apel a reţinut în mod greşit incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 430 alin. (4) şi art. 431 C. proc. civ., cu referire la hotărârea pronunţată în dosarul nr. x/2017 de Judecătoria Focşani.

Intimata - pârâtă B. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia tardivităţii formulării cererii de recurs, excepţia nulităţii recursului şi a solicitat respingerea recursului ca nefondat, susţinând că acţiunea nu vizează inexistenţa dreptului de creanţă, ci inopozabilitatea cesiunii de creanţă, iar dreptul de creanţă a fost deja recunoscut în favoarea intimatului-pârât C. în dosarul nr. x/2017.

Intimatele-pârâte C. şi C. S.R.L. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat anularea recursului ca nemotivat şi, în subsidiar, respingerea recursului ca neîntemeiat, ca şi a cererii recurentului-reclamant de obligare a intimatelor la plata cheltuielilor de judecată, arătând că hotărârile instanţei de fond şi instanţei de apel sunt legale şi temeinice, atât prin raportare la dispoziţiile art. 35 C. proc. civ., cât şi cu referire la aplicarea dispoziţiilor art. 430 alin. (4) şi art. 431 C. proc. civ., prin raportare la sentinţa civilă nr. 1188 din 12 februarie 2018 pronunţată de Judecătoria Focşani în dosarul nr. x/2017, hotărâre prin care a fost recunoscut dreptul de creanţă pe care intimata-pârâtă C. îl deţine împotriva recurentului-reclamant.

În cauză nu s-a derulat procedura de filtrare a recursurilor, întrucât cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la 18 aprilie 2019, dată la care dispoziţiile art. 493 C. proc. civ. fuseseră abrogate de dispoziţiile Legii nr. 310/2018, art. I, pct. 56.

În şedinţa de judecată de astăzi, Înalta Curte a respins excepţia tardivităţii recursului invocată de intimata-pârâtă B. şi excepţia nulităţii recursului pentru nemotivare invocată de intimatele-pârâte, cu motivarea reţinută în practicaua prezentei decizii.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

În prealabil, Înalta Curte reţine incidenţa dispoziţiilor art. 499 C. proc. civ. potrivit cărora "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. În cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluţiei fără a se evoca şi analiza motivele de casare."

Recurentul-reclamant a invocat, ca prim motiv de casare, motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. A susţinut că acesta este incident deoarece lipsesc motivele pentru care instanţa de apel a respins critica din memoriul de apel privind includerea, în considerentele hotărârii pronunţate de instanţa de fond, a unor considerente ce excedează excepţiei inadmisibilităţii admisă prin sentinţă, respectiv a considerentelor din care rezultă că cesiunea de creanţă a fost comunicată reclamantului. A arătat recurentul-reclamant că dezlegarea privind comunicarea cesiunii de creanţă la datele de 14 iunie 2012 şi 15 octombrie 2018 a fost inclusă în considerentele hotărârii pronunţate de prima instanţă fără a fi administrate probe în acest sens.

Înalta Curte reţine că motivul de casare invocat este nefondat, urmând a fi înlăturat pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. "casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (…) când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei (…)."

Preliminar examinării pe fond a motivului de recurs, Înalta Curte subliniază că mijlocul procedural prin care o parte din proces poate obţine înlăturarea unor considerente care o prejudiciază este calea de atac îndreptată împotriva considerentelor, în conformitate cu art. 461 alin. (2) C. proc. civ.. Înalta Curte constată că reclamantul nu a formulat apel împotriva considerentelor primei instanţe şi că, prin memoriul de apel, acesta nu a criticat considerentele primei instanţe din care ar rezulta că intimatele-pârâte au comunicat acestuia notificarea cesiunii de creanţă. Aşadar, în acord cu instanţa de apel, Înalta Curte constată că această critică a fost adăugată motivelor de apel iniţiale prin concluziile scrise depuse în faza apelului. Or, la momentul procesual respectiv - dezbaterea fondului apelului, termenul de motivare a apelului era depăşit, iar învestirea instanţei de apel era limitată la criticile formulate prin memoriul de apel iniţial, în conformitate cu prevederile art. 468 alin. (1), art. 476 alin. (1) şi art. 477 alin. (1) C. proc. civ.

Cu toate acestea, Înalta Curte va examina motivul de recurs privind lipsa motivelor de fapt şi de drept pentru care a fost respins motivul de apel referitor la comunicarea cesiunii de creanţă, constatând că şi instanţa de apel a răspuns acestui motiv de apel. Înalta Curte urmează a constata că motivul de recurs este nefondat, întrucât, contrar susţinerilor recurentului-reclamant, în decizia recurată, instanţa de apel arată că apelantul-reclamant a formulat, prin concluziile scrise, o critică suplimentară faţă de memoriul de apel, ce vizează analizarea de către prima instanţă a fondului raportului juridic litigios. Instanţa de apel a respins ca neîntemeiată această critică, arătând că nu există în hotărârea primei instanţe o dezlegare privind comunicarea cesiunii de creanţă recurentului-reclamant.

Înalta Curte reţine că, în situaţia unei hotărâri pronunţate în apel, respectarea cerinţelor prevăzute de art. 425 alin. (1) pct. b C. proc. civ. presupune ca instanţa să dea un răspuns pertinent motivelor de apel şi apărărilor intimatului; decizia recurată reflectă respectarea acestor cerinţe, întrucât prezintă raţionamentul care a stat la baza respingerii criticii recurentului-reclamant de către instanţa de prim control judiciar.

În consecinţă, Înalta Curte va respinge acest motiv de recurs, reţinând că decizia recurată este legală din perspectiva criticii formulate.

Prin al doilea motiv de casare, recurentul-reclamant a invocat incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând că decizia recurată este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material. Recurentul-reclamant a invocat, în dezvoltarea motivului de recurs, greşita respingere a apelului, ca urmare a interpretării şi aplicării eronate a dispoziţiilor art. 1.578 C. civ., art. 430 alin. (4), art. 431 şi art. 712 alin. (2) C. proc. civ.

Înalta Curte, examinând argumentele aduse de recurentul-reclamant în dezvoltarea acestui al doilea motiv de recurs, constată că autorul căii de atac invocă încălcarea unor norme de drept procesual şi nu aplicarea greşită a unor norme de drept material, întrucât urmăreşte respingerea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii. Astfel, în cuprinsul criticii, Înalta Curte decelează două categorii de argumente ce vor fi analizate în ordinea ce va fi arătată în continuare. Prima categorie de argumente se referă la calificarea greşită a acţiunii introductive, pe care recurentul o califică drept acţiune în constatarea inexistenţei unui drept. De asemenea, această critică include şi nemulţumirea recurentului-reclamant privind modul în care instanţa de apel a soluţionat apelul, cu referire la principiul rolului activ al judecătorului, reglementat de art. 22 alin. (2) C. proc. civ. şi cu privire la interpretarea art. 204 C. proc. civ.. Cea de a doua categorie de critici vizează dezlegarea instanţei de apel cu privire la inadmisibilitatea acţiunii în constatare, în condiţiile în care s-a încălcat caracterul subsidiar al acesteia. La momentul examinării acestei critici va fi avută în vedere şi nemulţumirea recurentului-reclamant privind indicarea de către instanţa de apel a contestaţiei la executare drept cale procesuală prin care se poate obţine aplicarea sancţiunii inopozabilităţii cesiunii de creanţă şi evocarea autorităţii de lucru judecat a hotărârii pronunţate în dosarul nr. x/2017.

Aşadar, Înalta Curte va analiza criticile subsumate celui de al doilea motiv de recurs, din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.. Acest caz de casare include toate neregularităţile procedurale care atrag sancţiunea nulităţii, altele decât cele prevăzute la pct. 1-4 al alin. (1) de la art. 488 C. proc. civ., precum şi nesocotirea unor principii fundamentale ale procesului civil, a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de casare prevăzute de lege.

Prima critică ce va fi analizată este cea vizând greşita respingere a apelului împotriva hotărârii primei instanţe prin care s-a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii, în temeiul art. 35 C. proc. civ., cu motivarea că prin demersul judiciar reclamantul tinde să obţină constatarea inexistenţei unui fapt, iar nu a inexistenţei unui drept de creanţă deţinut de pârâte împotriva sa.

În primul rând, examinând critica recurentului-reclamant privind greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1.578 C. civ., Înalta Curte reliefează că efectul urmărit de recurent prin acţiunea sa, constatarea inopozabilităţii cesiunii de creanţă, este consecinţa unei stări de fapt, respectiv a necomunicării cesiunii de creanţă. Această critică formulată prin recurs tinde spre reevaluarea probatoriului, în vederea stabilirii unor alte elemente de fapt şi urmează a fi respinsă, întrucât recursul este o cale extraordinară de atac, care poate fi exercitată numai pentru motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În continuare, pentru a stabili premisa ce va fi avută în vedere la examinarea criticii vizând interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 1.578 C. civ., art. 22 alin. (2) C. proc. civ. şi art. 204 C. proc. civ., Înalta Curte va analiza considerentele deciziei recurate în raport de susţinerile recurentului-reclamant privind cadrul procesual, astfel cum era acesta legal configurat la momentul pronunţării hotărârii de prima instanţă.

Astfel, Înalta Curte constată că în decizia recurată s-a reţinut că nu va fi avută în vedere precizarea obiectului cererii făcută de recurentul-reclamant ulterior închiderii dezbaterilor, prin concluziile scrise depuse în faţa primei instanţe, întrucât aceste concluzii nu pot modifica obiectul şi cauza cererii de chemare în judecată. În acord cu instanţa de apel, Înalta Curte reţine că cererile adiţionale pentru modificarea cererii pot fi formulate numai în condiţiile art. 204 alin. (1) C. proc. civ. şi că reclamantul nu a depus o astfel de cerere cu respectarea exigenţelor normei legale menţionate. Aşadar, prin raportare la art. 9 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va constata că, în cauza de faţă, obiectul şi limitele procesului sunt conturate numai de cererea de chemare în judecată din 18 aprilie 2019.

Prin urmare, la analiza criticii din recurs referitoare la interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 1.578 C. civ. şi art. 22 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va avea în vedere numai obiectul şi cauza cererii de chemare judecată indicate prin acţiunea introductivă de instanţă. Prin această critică, recurentul-reclamant arătă că instanţa, în exercitarea rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, trebuia să ceară părţilor explicaţii cu privire la motivele de drept şi de fapt ale cererii de chemare în judecată. Suplimentar, recurentul-reclamant susţine că limitele şi obiectul învestirii instanţei erau clare, în sensul că obiectul acţiunii în constatare era constatarea inopozabilităţii cesiunii de creanţă, ca şi act juridic, ca efect al neîndeplinirii de către intimate a obligaţiei de comunicare a cesiunii de creanţă, iar consecinţa sancţiunii inopozabilităţii era inexistenţa dreptului de creanţă al intimatelor faţă de recurent.

Înalta Curte reţine că această critică privind încălcarea rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului în procesul civil a fost invocată de recurentul-reclamant pentru prima dată prin memoriul de recurs. Înalta Curte apreciază că această critică îndreptată împotriva hotărârii primei instanţe nu poate fi primită, faţă de dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora motivele de casare nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe cale apelului.

Cu referire la instanţa de apel, Înalta Curte, observând că recurentul-reclamant nu justifică în ce mod aceasta şi-ar fi încălcat rolul activ în aflarea adevărului, constată că această critică a fost invocată formal. De altfel, din examinarea deciziei recurate, Înalta Curte observă că instanţa de prim control judiciar a analizat în mod corect motivele de apel, în limitele stabilite de art. 477 şi 478 C. proc. civ. (tantum devolutum quantum apellatum şi tantum devolutum quantum iudicatum).

Prin critica referitoare la greşita calificare a acţiunii, recurentul-reclamant a invocat dispoziţiile art. 1.578 C. civ., susţinând că prin acţiunea formulată a urmărit constatarea inexistenţei unui drept de creanţă pe care intimatele l-ar deţine împotriva sa.

Înalta Curte reţine că, din interpretarea art. 35 C. proc. civ., se desprind condiţiile de admisibilitate ale acţiunii în constatare: partea să justifice un interes, prin acţiune să nu se urmărească constatarea existenţei sau inexistenţei unei "stări de fapt" şi partea să nu poată cere realizarea dreptului.

Problema antamată de recurentul-reclamant prin critica analizată se referă la greşita stabilire de către instanţa de apel a finalităţii urmărite prin acţiune, respectiv că s-ar fi reţinut eronat că reclamantul urmăreşte constatarea unui fapt, necomunicarea cesiunii de creanţă, în condiţiile în care autorul căii de atac susţine că urmăreşte constatarea inexistenţei unui drept de creanţă pe care intimatele l-ar deţine împotriva sa.

Analizând susţinerile recurentului-reclamant, Înalta Curte evidenţiază că, deşi capătul de cerere a fost formulat în sensul constatării inopozabilităţii cesiunii de creanţă, pretenţia concretă cu care reclamantul a învestit instanţa a fost stabilirea faptului necomunicării cesiunii de creanţă. Se reţine în acest sens că prin cererea de chemare în judecată, recurentul a solicitat "constatarea inopozabilităţii cesiunii de creanţe ce a avut ca obiect creanţa rezultată din contractul de credit nr. x/02.09.2008, încheiat între B. şi C.", iar în cuprinsul motivelor s-a arătat că se solicită "constatarea inopozabilităţii cesiunii încheiate între creditorul cedent (B.) şi creditorul cesionar (C.) pe motiv că aceasta nu a fost comunicată debitorului." De asemenea, s-a mai arătat de reclamant că pârâta creditor-cesionar, înţelege să se folosească de o confirmare de primire a notificării privind cesiunea de creanţă care ar purta o semnătură falsă a recurentului-reclamant.

În aceste condiţii, Înalta Curte observă că reclamantul a învestit instanţa cu o acţiune prin care urmărea să se constate faptul necomunicării cesiunii de creanţă, iar modul în care a fost formulat capătul de cerere (constatarea inopozabilităţii cesiunii de creanţă) nu poate disimula această finalitate care rezultă fără echivoc din motivele care susţin cererea de chemare în judecată. De altfel, această carenţă a acţiunii introductive l-a şi determinat pe recurentul-reclamant să îşi precizeze acţiunea prin concluziile scrise în faţa instanţei de fond, în sensul că urmăreşte constatarea inexistenţei calităţii de creditor a intimatei-pârâte cesionar, C., precizare care, însă, nu poate avea valenţele unei cereri adiţionale, de modificare a cererii de chemare în judecată, astfel cum s-a arătat anterior.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge critica recurentului privind aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 35 C. proc. civ. şi art. 1.578 C. civ.

Prin a doua categorie de critici circumscrise celui de-al doilea motiv de recurs, recurentul-reclamant invocă aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 712 alin. (2) C. proc. civ., precum şi a dispoziţiilor art. 430 alin. (4) şi art. 431 C. proc. civ.. Sunt obiect al acestei critici considerentele instanţei de apel prin care s-a reţinut încălcarea caracterului subsidiar al acţiunii în constatare.

Înalta Curte constată că, prin considerentele criticate, instanţa de apel a răspuns motivului de apel prin care apelantul-reclamant a susţinut că acţiunea sa urmăreşte constatarea inexistenţei unui drept de creanţă al intimatelor-pârâte. În acest sens s-a reţinut că, şi în ipoteza în care această susţinere ar fi primită, excepţia inadmisibilităţii a fost în mod legal admisă, întrucât reclamantul poate urmări realizarea dreptului pe calea contestaţiei la executare, în conformitate cu art. 712 (actual art. 713) alin. (2) C. proc. civ., cale procesuală de care s-a şi prevalat.

Prin critica formulată, recurentul-reclamant susţine că pe calea contestaţiei la executare nu pot fi invalidate contractele de cesiune, întrucât contestaţia poate privi numai executarea silită însăşi, actele de executare sau titlul executoriu.

Înalta Curte constată nefondată această critică, observând că instanţa de apel a făcut o legală aplicare a dispoziţiilor art. 35 C. proc. civ. şi din perspectiva caracterului subsidiar al acţiunii în constatare.

Instanţa supremă reţine că, din susţinerile părţilor în faţa instanţelor devolutive, rezultă că la data de 18 aprilie 2019, când a fost formulată acţiunea dedusă judecăţii, exista iniţiat dosarul de executare nr. 520/2016 pe rolul Biroului Executorului Judecătoresc D. din Ploieşti, jud. Prahova în care a fost încuviinţată executarea silită a titlului executoriu reprezentat de contractul de credit nr. x/02.09.2008, în legătură cu care s-a formulat şi acţiunea de faţă. De asemenea, din înscrisurile ataşate întâmpinărilor, rezultă că între intimatele-pârâte ar fi avut loc două cesiuni de creanţă, o primă cesiune de creanţă la 1 martie 2012, între B. (cedent) şi C. (cesionar) şi o a doua cesiune, la 27 septembrie 2018, între C. (cedent) şi C. S.R.L. (cesionar). Împotriva executării silite ce se derula în dosarul de executare nr. 520/2016, recurentul-reclamant a formulat contestaţie la executare, în dosarul nr. x/2017 al Judecătoriei Focşani, în contradictoriu cu C.; la data pronunţării în cauza de faţă a sentinţei civile nr. 3852/30.12.2019 de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, contestaţia la executare a fost admisă în parte prin sentinţa civilă nr. 1188/12.02.2018 a Judecătoriei Focşani, iar, prin încheierea din 30 aprilie 2019, judecata apelului recurentului-reclamant a fost suspendată de Tribunalul Vrancea, până la soluţionarea prezentei cauze.

Cu referire la dispoziţiile art. 35 C. proc. civ. care reglementează acţiunea în constatare, Înalta Curte reţine că, prin decizia nr. 140 din 12.03.2020 a Curţii Constituţionale a României, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a art. 35 teza a II-a din C. proc. civ., publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 485 din 9 iunie 2020, s-a reţinut că "acţiunea în constatare are ca finalitate pronunţarea de către instanţa de judecată a unei hotărâri prin care aceasta să statueze, cu caracter definitiv şi autoritate de lucru judecat, cu privire la existenţa în patrimoniul reclamantului a unui anumit drept sau, după caz, la inexistenţa unui drept al pârâtului împotriva reclamantului. Textul de lege criticat instituie o cauză de inadmisibilitate a acţiunii în constatare. Astfel, în ipoteza în care sunt prevăzute la nivel legal mijloace procedurale prin care reclamantul poate să îşi realizeze în mod efectiv dreptul pe calea unei acţiuni judiciare, prevederile legale supuse controlului de constituţionalitate impun utilizarea acestora, în detrimentul unei simple acţiuni în constatare".

De asemenea, Înalta Curte reţine dispoziţiile art. 713 alin. (2) C. proc. civ. (forma în vigoare la momentul introducerii cererii de chemare în judecată), potrivit cărora "în cazul în care executarea silită se face în temeiul unui alt titlu executoriu decât o hotărâre judecătorească, se pot invoca în contestaţia la executare şi motive de fapt sau de drept privitoare la fondul dreptului cuprins în titlul executoriu, numai dacă legea nu prevede în legătură cu acel titlu executoriu o cale procesuală pentru desfiinţarea lui, inclusiv o acţiune de drept comun."

Înalta Curte reaminteşte că, în aprecierea caracterului subsidiar al acţiunii în constatare, trebuie avut în vedere că art. 35 teza a II-a C. proc. civ. se referă la orice altă cale prevăzută de lege pentru realizarea dreptului, iar această sintagmă trebuie interpretată ca incluzând nu doar o acţiune de drept comun, dar şi contestaţia la executare. Aceasta întrucât, odată ce titlul executoriu a fost pus în executare silită, contestaţia la executare reprezintă singurul mijloc procedural prin intermediul căruia părţile implicate în procedura de executare pot obţine desfiinţarea sau îndreptarea măsurilor ilegale de urmărire silită.

Înalta Curte reţine că recurentul-reclamant, în calitate de debitor, avea la dispoziţie contestaţia la executare prin care putea deduce instanţei verificarea calităţii de creditor a persoanei care a iniţiat sau a continuat executarea silită. Aceasta deoarece, conform art. 664 C. proc. civ., executarea silită se poate porni numai la cererea creditorului, iar calitatea de creditor se verifică de instanţa de executare la încuviinţarea executării silite. La momentul încuviinţării, în temeiul art. 666 alin. (5) pct. 7 C. proc. civ., instanţa ar urma să respingă cererea de încuviinţare a executării silite, dacă nu se face dovada identităţii dintre creditor şi titularul cererii de executare silită. În caz contrar, în ipoteza în care instanţa de executare a încuviinţat greşit executarea silită, încheierea poate fi atacată doar prin contestaţie la executare, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 666 alin. (6) C. proc. civ.

De altfel, aşa cum rezultă din lucrările dosarului, recurentul-reclamant a exercitat contestaţia la executare, prin cererea adresată Judecătoriei Focşani, ce a primit nr. de dosar x/2017, prilej cu care, în limitele învestirii, instanţa de executare putea verifica şi intervenirea cesiunii de creanţă cu privire la creanţa provenind din contractul de credit încheiat iniţial între recurentul-reclamant şi intimata-pârâtă B., şi, subsecvent, dacă cesiunea a devenit opozabilă debitorului în condiţiile art. 1.578 C. civ.

Faţă de considerentele anterior expuse, Înalta Curte constată că decizia recurată este legală în raport de critica formulată. Astfel, formulând o acţiune în constatare, recurentul-reclamant a încălcat dispoziţiile art. 35 teza a II-a C. proc. civ. care consacră principiul subsidiarităţii acţiunii în constatare, principiu care impune concluzia că, ulterior încuviinţării executării silite, criticile privind lipsa calităţii de creditor, privind inopozabilitatea cesiunii de creanţă sau inexistenţa dreptului de creanţă, pot fi formulate exclusiv pe calea contestaţiei la executare.

În ceea ce priveşte critica privind reţinerea, prin decizia recurată, a autorităţii de lucru judecat provizorii a sentinţei nr. 1188 din 12 februarie 2018 pronunţată de Judecătoria Focşani în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant interpretează eronat considerentele deciziei recurate.

Astfel, recurentul-reclamant arată că în cauză nu este întrunită identitatea de părţi, obiect şi cauză cu contestaţia la executare şi critică decizia recurată în care s-a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 430 alin. (4) şi art. 431 C. proc. civ.

Preliminar, Înalta Curte observă că în cauză nu sunt relevante dispoziţiile art. 431 alin. (1) C. proc. civ., privind efectul negativ al lucrului judecat. Este adevărat că manifestarea procesuală a autorităţii de lucru judecat sub forma excepţiei procesuale (art. 432 C. proc. civ.) presupune tripla identitate, de părţi, obiect şi cauză. Însă, în cauza de faţă, instanţa de apel a evocat efectul pozitiv al lucrului judecat, care ar privi calitatea de creditor a C.. În ipoteza efectului pozitiv al lucrului judecat, nu este necesară o identitate de acţiuni, ci doar de chestiuni litigioase puse în discuţie în cele două procese. În acest caz, prezumţia impusă de dezlegarea problemei litigioase asigură, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătoreşti.

Înalta Curte constată că prin cererea de chemare în judecată recurentul-reclamant a solicitat constatarea inopozabilităţii cesiunii de creanţă cu privire la creanţa rezultată din contractul de credit nr. x/02.09.2008, cesiune încheiată între intimatele-pârâte B. şi C..

Din considerentele deciziei recurate, necontestate de recurentul-reclamant, rezultă că în dosarul nr. x/2017, prin sentinţa nr. 1188 din 12 februarie 2018 pronunţată de Judecătoria Focşani, a fost admisă în parte acţiunea formulată de recurentul-reclamant în contradictoriu cu C., şi anume contestaţia vizând caracterul abuziv al unor clauze din contractul nr. x/02.09.2008, titlu executoriu pentru care se derulează executarea silită în dosarul nr. x/2016 al Biroului Executorului Judecătoresc D..

În contestaţia la executare au fost menţinute în parte actele de executare întocmite de executorul judecătoresc la cererea C., intimată-pârâtă în prezenta cauză. În aceste condiţii, astfel cum corect a reţinut instanţa de apel, a fost recunoscută calitatea intimatei-pârâte cesionare de creditor al recurentului-reclamant, în limitele arătate în hotărârea pronunţată asupra contestaţiei la executare.

Analizând considerentele deciziei recurate, Înalta Curte constată că acestea sunt legale, întrucât dezlegarea dată chestiunii calităţii de creditor a persoanei la cererea căreia se derulează executarea silită, într-o hotărâre pronunţată pe calea contestaţiei la executare, se impune în temeiul art. 431 alin. (2) C. proc. civ., ca efect pozitiv al lucrului judecat, într-o nouă acţiune prin care se tinde, pe calea dreptului comun, de asemenea, la constatarea inexistenţei calităţii de creditor a respectivei persoane.

Mai mult însă, Înalta Curte constată nefondată critica recurentului-reclamant, întrucât considerentele instanţei de apel privind dosarul nr. x/2017 nu au sensul admiterii în prezenta cauză a efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat a respectivei sentinţe. Astfel, instanţa de apel răspunde criticilor apelantului-reclamant privind greşita admitere a excepţiei inadmisibilităţii şi arată că, prin modul de formulare a cererii de chemare în judecată, reclamantul a încercat să evite aplicarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 1188/12.02.2018 a Judecătoriei Focşani, efect ce nu ar fi putut fi evitat dacă, prin acţiunea din cauza de faţă, s-ar fi solicitat însăşi constatarea inexistenţei calităţii de creditor a C..

Dar aceste considerente ale instanţei de apel nu au caracter decisiv, întrucât prin ele nu se soluţionează un motiv de apel, ci vin să sublinieze că recurentul-reclamant s-a prevalat deja de contestaţia la executare, care este aptă să conducă la finalitatea urmărită şi prin acţiunea iniţiată în cauza de faţă. Această concluzie este evidentă din decizia recurată, întrucât instanţa de apel reţine că, şi dacă nu ar fi incident efectul pozitiv al lucrului judecat, s-ar menţine concluzia privind inadmisibilitatea acţiunii, întrucât există o altă cale pentru realizarea dreptului şi aceasta este contestaţia la executare.

Aşa fiind, Înalta Curte reţine că în mod legal a fost respins apelul recurentului-reclamant cu privire la modul de soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii, invocată de prima instanţă, decizia recurată fiind legală, în raport de criticile formulate.

Faţă de considerentele anterior expuse, stabilind că în cauză, nu pot fi reţinute criticile formulate de recurentul-reclamant, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 812/2020 din 9 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 812/2020 din 9 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 iunie 2021.