Statutory limitation interruption via tacit debt recognition and scope of cassation review

Şedinţa publică din data de 22 iunie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată la 26.02.2021, la Tribunalul Covasna sub dosar nr. x/2021, reclamanta S.C. A. S.R.L a chemat în judecată pârâta S.C. B. S.R.L. solicitând obligarea acesteia la restituirea sumei de 300.000 euro în echivalentul în RON la cursul BNR de la data plăţii şi la plata dobânzii legale aferente debitului principal, calculată de la data de 20.12.2019 şi până la data achitării integrale a debitului principal, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 1270 C. civ., art. 1.350, art. 1.516 şi art. 1549- 1552 din acelaşi cod.

Prin sentinţa civilă nr. 551/03.06.2021, Tribunalul Covasna a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâta S.C. B. S.R.L şi, în consecinţă, a respins ca prescrisă acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta A. S.R.L. Cluj Napoca.

Prin decizia civilă nr. 1549/AP pronunţată la 3 decembrie 2021, Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă a admis apelul formulat de reclamanta A. S.R.L. Cluj Napoca împotriva sentinţei civile nr. 551/03.06.2021 a Tribunalului Covasna, cu consecinţa schimbării acesteia, în tot, în sensul că: a respins ca nefondată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de către pârâta S.C. B. S.R.L. Sfântu Gheorghe; a admis acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. Cluj Napoca în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L. Sfântu Gheorghe şi a obligat-o pe aceasta din urmă la plata sumei de 300.000 euro, în echivalent RON la cursul de schimb BNR din ziua plăţii, şi la plata dobânzii calculate la aceasta, începând cu data de 20.12.2019, până la data achitării integrale a debitului; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 19.690,56 RON, cheltuieli de judecată efectuate în primă instanţă şi, de asemenea, a obligat intimata-pârâtă la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 23.850 RON cheltuieli de judecată efectuate în apel.

Împotriva deciziei civile nr. 1549/AP din 3 decembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă, recurenta-pârâtă B. S.R.L. a declarat recurs, solicitând admiterea acestuia, casarea, în tot, a deciziei recurate şi trimiterea cauzei instanţei de apel, precum şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susţinut încălcarea principiului contradictorialităţii şi disponibilităţii.

Din perspectiva principiului contradictorialităţii, redând dispoziţiile art. 480 alin. (3) teza I C. proc. civ., recurenta a solicitat a se observa că prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului, rămânând în pronunţare doar în ceea ce priveşte excepţia prescripţiei invocată de pârâtă, prin întâmpinare.

Întrucât prima instanţă a admis excepţia prescripţiei, iar intimata-reclamata a formulat apel strict cu privire la raţionamentele expuse de judecătorul fondului (discuţiile şi dezbaterile din faţa instanţei de apel vizând in mod exclusiv respectivele critici formulate de apelantă cu privire la soluţia dată excepţiei prescripţiei), celelalte aspecte referitoare la fondul cauzei nu au mai fost puse în discuţie de către instanţa de apel.

Cu toate acestea, deşi a rămas în pronunţare cu privire la fondul apelului (referitor la excepţia prescripţiei), instanţa de apel s-a pronunţat asupra tuturor aspectelor cauzei, chiar dacă acestea nu au fost puse in discuţia părţilor şi, în speţă, se impunea pronunţarea unei hotărâri intermediare de admitere a apelului şi citarea ulterioară a părţilor pentru judecarea procesului cu evocarea fondului cauzei.

După redarea art. 14 alin. (4), (5) şi 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat instanţei de recurs să observe că, prin întâmpinarea formulată în faţa tribunalului, a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei A., iar, întrucât prima instanţă a rămas în pronunţare doar în ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţia lipsei calităţii procesuale active nu a mai fost nici pusă în discuţia părţilor şi nici soluţionată de tribunal.

Ulterior, în etapa procesuală a apelului, instanţa nu a mai pus în discuţie excepţia lipsei calităţii procesuale active, deşi, conform art. 14 alin. (5) C. proc. civ., se impunea ca aceasta să fie pusă în discuţia contradictorie a părţilor.

Cu toate acestea, în cuprinsul hotărârii recurate, instanţa de apel a făcut o scurta referire la excepţia arătată, fără a o analiza în concret şi fără a o pune in discuţia contradictorie a părţilor, încălcând, astfel, regulile de procedura impuse de principiul contradictorialitatii, guvernat de dispoziţiile art. 14 C. proc. civ.

Referitor la încălcarea principiului disponibilităţii, evocând dispoziţiile art. 9 alin. (2) C. proc. civ. şi art. 22 alin. (6) din acelaşi cod, recurenta a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a depăşit limitele învestirii, având în vedere că reclamanta şi-a precizat cererea de chemare in judecată la primul termen, stabilind, în mod exclusiv, drept cauză a cererii formulate, rezoluţiunea convenţiei nr. 6/11.02.2015, precum şi având în vedere că nu a formulat apel împotriva celor reţinute de prima instanţă cu privire la această precizare.

Aşa fiind, apelanta nu putea schimba cadrul procesual obiectiv în calea de atac a apelului (art. 478 alin. (1) C. proc. civ.) şi nu îşi putea întemeia pretenţiile pe o cu totul altă stare de fapt.

Instanţa de apel putea analiza doar termenul de prescripţie şi cazurile de întrerupere ale acestuia prin raportare la antecontractul de vanzare-cumparare nr. x/2015; nu se puteau referi la cea de-a doua pretinsă înţelegere intervenită între părţi fără să fi fost sesizată în mod legal, în condiţiile în care temei al pretenţiilor 1-a constituit doar raportul juridic iniţial şi dreptul de restituire născut in baza sa, nu şi alte pretinse noi convenţii.

Cu toate acestea, temeiul admiterii apelului şi, în consecinţă, a cererii de chemare in judecată l-a constituit această a doua convenţie.

Subsumat art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susţinut că decizia recurată nu îndeplineşte exigenţele motivării hotărârii judecătoreşti impuse de art. 425 C. proc. civ. şi, totodată, conţine motive contradictorii.

Referitor la cerinţa motivării, s-a menţionat că în considerentele deciziei atacate s-au reţinut următoarele: ulterior antecontractului de vânzare-cumpărare nr. x/2015 părţile au agreat o nouă înţelegere, conform căreia societatea parata si-a asumat fata de apelanta reclamanta obligaţia de a transmite dreptul de proprietate asupra terenurilor agricole in suprafaţa totala de 21 ha, situate in localitatea Borosneu Mare, judeţul Covasna, înscrise in C.F. nr. x, părţile convenind ca societatea pârâtă să păstreze cu titlu de plată în avans suma de 300.000 Euro achitată de către apelanta reclamanta in anul 2015, in temeiul antecontractului. Ca urmare a neindeplinirii obligaţiei de către pârâtă, prin notificarea de rezoluţiune nr. x/19.11.2019, apelanta a procedat la rezoluţiunea acestei noi înţelegeri, solicitând intimatei pârâte să restituie suma de 300.000 euro.

Prin raportare la considerentele relevate, se solicită a se observa că instanţa de apel nu arată care sunt probele pe care se fundamentează aceste constatări, ingnorând în totalitate argumentele recurentei-pârâte, potrivit cărora între B. şi intimata-reclamantă A. nu a mai fost încheiată nicio nouă înţelegere privind înstrăinarea unor alte terenuri, ulterior desfiinţării antecontractului de vânzare-cumpărare nr. x/2015, şi creând o nouă situaţie de fapt.

De altfel, constatările anterior citate sunt în vădită contradicţie cu alte considerente reţinute de către instanţa de apel în decizia recurată, potrivit cărora "părţile nu au mai încheiat convenţia din 2017 cu privire la folosirea sumei de 300.000 euro achitate ca avans in baza antecontractului reziliat la 14.12.2015".

Contradictorialitatea considerentelor este şi mai evidentă, în condiţiile în care instanţa de apel apreciază că s-a şi întrerupt teremenul de prescripţie al obligaţiei de restituire născută în baza rezoluţiunii antecontractului de vânzare-cumpărare nr. x/2015, dar s-a născut şi o obligaţie nouă de restituire ca urmare a încheierii unei noi convenţii în anul 2017.

Este evident că decizia atacată nu a fost în mod corect fundamentată pe ansamblul probatoriu administrat în cauză, în condiţiile în care nu există niciun înscris sau corespondenţă din cuprinsul cărora să rezulte că între părţi (A. şi B.) a fost încheiată o nouă înţelegere în cursul anului 2017 sau că pârâta ar fi recunoscut, în mod expres sau tacit, debitul pretins a fi datorat către A..

De asemenea, trebuie observat că raţionamentele expuse prin decizia recurată nu cuprind nicio analiză a modalităţii în care trebuie să aibă loc recunoaşterea dreptului (art. 2538 C. civ.) pentru ca aceasta să producă efectul întreruptiv al prescripţiei. Deşi, prin actele procesuale efectuate în faţa instanţei de apel, a subliniat recurenta, nu a recunoscut niciodată debitul pretins a fi datorat către A. şi nici nu a făcut o asemenea recunoaştere în mod direct către intimata-reclamantă, judecătorul apelului nu a expus niciun punct de vedere pe marginea acestor argumente.

Concluzionând, după prezentarea unor opinii teoretice şi jurisprudenţiale, recurenta a solicitat instanţei de recurs să constate că decizia recurată cuprinde motive contradictorii şi, in acelaşi timp, nu cuprinde motivele pentru care au fost înlăturate argumentele esenţiale şi decisive prezentate în cuprinsul actelor sale procesuale depuse la dosar.

Circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 2538 C. civ.

În acest sens, s-a arătat că îndeplinirea unor obligaţii contabile şi fiscale legale, nu pot fi interpretate ca având efect de recunoaştere şi, cu atât mai puţin, nu pot fi considerate ca reprezentând o manifestare de voinţă voluntară de recunoaştere a unui debit.

De asemenea, în ceea ce priveşte recunoaşterea ca ipoteza de întrerupere a prescripţiei, s-a arătat că este extrem de important elementul ce trebuie recunoscut. In speţă, ceea ce ar fi trebuit recurenta să recunoască este obligaţia de restituire a sumei de 300.000 de euro, ca urmare a rezoluţiunii antecontractului nr. x/11.02.2015, iar nu recunoaşterea faptului că a încasat această sumă de la reclamantă.

Aşa fiind, recurenta nu a recunoscut niciodată că are de restituit intimatei-reclamante A. suma solicitată prin cerererea de chemare în judecată şi, cu atât mai mult, nu a făcut niciodată o astfel de recunoaştere în mod direct către intimata-reclamanta.

Cu toate acestea, instanţa de apel a reţinut, în mod eronat, în considerentele hotărârii că "intimata pârâtă a înregistrat sumele încasate de la apelanta reclamantă în situaţiile financiare anuale întocmite şi depuse în perioada 2015-2019, înscrierea acestor sume reprezentând nu doar o recunoaştere a încasării datoriei faţă de reclamantă, potrivit art. 280 C. proc. civ., ci şi o recunoaştere a obligaţiei de restituire în temeiul art. 5 alin. (2) din contract".

Cu privire la aceste considerente, recurenta a solicitat a se observa că înregistrarea unor sume în contabilitatea internă a unei societăţi nu poate echivala cu un act de recunoaştere a dreptului, în sensul avut în vedere de art. 2538 C. civ. şi, cu atât mai mult, nu poate echivala cu o recunoaştere a dreptului făcută în mod direct creditorului.

Prin urmare, în mod eronat a reţinut instanţa de apel că înregistrarea în contabilitatea internă a avansului achitat de către A., în temeiul antecontractului de vânzare-cumpărare nr. x/2015, reprezintă un act întreruptiv de prescripţie.

Instanţa de apel a interpretat în mod greşit şi Declaraţia nr. 42152/12.10.2018, dată de către reprezentantul recurentei în legătură cu adresa de înfiinţare a popririi asupra sumelor datorate de aceasta către intimata-reclamantă şi a reţinut, totodată, de o manieră părtinitoare că recurenta ar fi recunoscut faţă de intimata-reclamantă A. existenţa obligaţiei de restituire a sumei de 300.000 de euro.

O altă recunoaştere identificată in mod părtinitor de către instanţa de apel face referire la un anumit e-mail transmis de reprezentantul recurentei-pârâte către intimata-reclamanta la data de 23.07.2019. Potrivit instanţei de apel, prin acest e-mail "se confirma utilizarea avansului de 300.000 euro conform noii înţelegeri dintre părţi în legătură cu predarea terenurilor, astfel că nici la acea dată, nu se putea pune problema restituirii sumei de 300.000 euro şi nici cu privire la începerea curgerii termenului de prescripţie privind restituirea echivalentului în RON a sumei de 300.000 euro".

Contrar considerentelor anterior arătate, potrivit acestui e-mail nu se recunoaşte niciun drept de restituire a sumelor solicitate de A. prin cererea de chemare in judecată şi nici nu se recunoaşte de către recurentă că ar fi fost de acord cu perfectarea sau executarea vreunei alte convenţii încheiate cu A. în afară de antecontractul de vânzare-cumpărare nr. x/2015.

În mod greşit a reţinut instanţa de apel că obligaţia de restituire a devenit exigibilă începand cu anul 2019, în condiţiile în care termenul de prescripţie de 3 ani a început să curgă la data de 29.12.2015 şi s-a implinit la data de 29.12.2018, iar în această perioadă nu a intervenit niciun act înreruptiv al prescripţiei săvârşit de recurentă.

In concluzie, recurenta solicită a se observa că nu a fost dovedit nici unul din cazurile de întrerupere a termenului de prescripţie, întrucât nu a executat voluntar nicio plată parţială din suma de 300.000 euro, nu a recunoscut expres, dar, nici tacit, că datorează această sumă, ci, a rezultat din înscrisurile menţionate, că a negat existenţa obligaţiei de plată a vreunei sume către intimata-reclamantă.

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ. şi totodată, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

De asemenea, recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiei nulităţii şi admiterea recursului formulat.

Înalta Curte, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-reclamantă, în raport de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., urmează să o respinge ca neîntemeiată, având în vedere că o parte din criticile prezentate în cuprinsul cererii de recurs pot fi încadrate în unul din motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

În prima parte a recursului s-a susţinut că, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Într-o primă critică, subsumată acestui motiv de nelegalitate, recurenta-pârâtă, redând dispoziţiile art. 480 alin. (3) teza I C. proc. civ., susţine, în sinteză, că, deşi tribunalul a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului (rămânând în pronunţare doar în ceea ce priveşte excepţia prescripţiei), instanţa de apel s-a pronunţat asupra tuturor aspectelor cauzei, chiar dacă acestea nu au fost puse în discuţia părţilor şi chiar dacă, în speţă, se impunea pronunţarea unei hotărâri intermediare de admitere a apelului şi citarea ulterioară a părţilor pentru judecarea procesului cu evocarea fondului cauzei.

Această critică este nefondată.

Astfel, în primul rând se impune a fi menţionat că, deşi recurenta-pârâtă redă art. 480 alin. (3) teza I C. proc. civ., nici această prevedere legală şi nicio altă dispoziţie normativă, nu instituie obligaţia instanţei de apel de a pronunţa iniţial o hotărâre intermediară (de anulare a sentinţei) şi, ulterior, printr-o hotărâre distinctă, de a pronunţa o soluţie în evocarea fondului, în cazul incidenţei unei situaţii, precum cea în speţă.

În al doilea rând, trebuie arătat că, prin întâmpinarea formulată în faţa instanţei de apel, intimata-pârâtă a arătat că înţelege să reitereze şi să se prevaleze "de toate cele invocate la judecarea fondului cauzei, atât ca excepţii (excepţia lipsei calităţii procesuale active a apelantei) cât şi pe fondul cauzei", solicitând, dacă se va proceda la judecarea fondului cauzei, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

De asemenea, se observă că, în cauză a existat o dezbatere publică asupra probelor, astfel cum reiese din încheierea pronunţată la 8 septembrie 2021, iar, la termenul când pricina a rămas în pronunţare, 24 noiembrie 2021, instanţa a acordat cuvântul părţilor "asupra apelului formulat". Astfel, apelanta-reclamantă, prin avocat, a solicitat admiterea apelului, cu consecinţa respingerii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi, rejudecând fondul, admiterea cererii de chemare în judecată, iar avocatul intimatei-pârâte, a solicitat respingerea apelului formulat şi menţinerea hotărârii atacate, rezumându-se a susţine concluzii orale în sensul celor reţinute în cuprinsul încheierii de amânare a pronunţării.

În acest context, se reţine că regula instituită prin art. 480 din C. proc. civ. este aceea a devoluării fondului de către instanţa de apel, care judecă litigiul, în raport cu care care urmează a fi analizate, potrivit art. 478 alin. (2) din C. proc. civ., motivele, mijloacele de apărare şi dovezile invocate la prima instanţă sau arătate în cadrul apelului sau prin întâmpinare, aşa cum a procedat, în mod corect, instanţa de apel.

Într-o altă critică, recurenta-pârâtă porneşte de la faptul că, prin întâmpinarea formulată în faţa tribunalului, a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, care, însă, având în vederea reţinerea cauzei în pronunţare pe excepţia prescripţiei, nu a mai fost pusă în discuţia părţilor şi nici nu a fost soluţionată de tribunal; apoi, redând dispoziţiile art. 14 alin. (4), (5) şi 6 C. proc. civ., recurenta reproşează instanţei de prim control judiciar că, în apel, nu a mai pus în discuţia contradictorie a părţilor această excepţie, deşi legea o impunea, subliniind că în cuprinsul deciziei atacate s-a făcut o scurtă referire la respectiva excepţie fără a fi analizată în concret. Procedând în acest mod au fost încălcate regulile de procedură impuse de principiul contradictorialitatii, guvernat de dispoziţiile art. 14 C. proc. civ.

Această critică nu este fondată.

Se constată că pârâta, care a câştigat procesul în primă instanţă, a invocat în faţa acesteia excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, iar, prin sentinţa apelată a fost respinsă ca prescrisă acţiunea formulată de reclamantă, în considerentele hotărârii respective, reţinându-se, de altfel, că: "Faţă de aceste clarificări ale obiectului acţiunii instanţa a mai constatat că excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei nu a fost invocată faţă de pretenţiile reclamantei izvorând din contractul încheiat între părţi în anul 2015 ci pârâta a arătat că invocă această excepţie doar în cazul în care s-ar considera că o promisiune de vânzare cumpărare din anul 2017 ar fi desfiinţată. În consecinţă, pârâta nu a invocat faptul că reclamanta nu ar fi parte în raportul juridic dedus judecăţii".

În speţă, pentru a putea reproşa instanţei de prim control judiciar faptul că a permis să rămână neanalizată în concret excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, pârâta trebuia să învestească instanţa de apel în acest sens, prin intermediul unui apel incident, or, împotriva sentinţei tribunalului a declarat apel doar reclamanta.

În contextul relevat, văzând soluţia primei instanţe, Înalta Curte aminteşte că, prin art. 472 C. proc. civ., este reglementată instituţia apelului incident. Această cale de atac este pusă la dispoziţia părţii care are interesul de a exercita apel împotriva hotărârii primei instanţe (de exemplu, atunci când ambele părţi cad în pretenţii), dar nu declară calea de atac în speranţa că nici partea adversă nu o va face, sau părţii al cărei interes de a declara apel se naşte numai în ipoteza în care partea adversă exercită calea de atac şi există riscul reformării hotărârii primei instanţe.

Cu toate acestea, deşi pârâta, în considerarea obligaţiei de diligenţă impusă părţilor de dispoziţiile procesuale civile şi, în conformitate cu dispoziţiile art. 472 alin. (1) C. proc. civ., avea posibilitatea de a declara apel incident cu referire la excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, nu a înţeles să uzeze de acest drept.

Prin urmare, apectele privind respectiva excepţie, împotriva cărora nu s-a formulat cale de atac intră în autoritatea de lucru judecat, aşa cum rezultă din interpretarea art. 430 alin. (2) C. proc. civ., iar recurenta-pârâtă nu mai poate aduce în dezbatere în prezenta etapă procesuală aceasă chestiune.

În consecinţă, criticile invocate de recurentă privind încălcarea principiului contradictorialităţii de către instanţa de apel nu pot fi primite.

Subsumat aceluiaşi motiv de casare, referitor la încălcarea principiului disponibilităţii şi, evocând dispoziţiile art. 9 alin. (2) C. proc. civ., respectiv art. 22 alin. (6) din acelaşi cod, recurenta a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a depăşit limitele învestirii, având în vedere că reclamanta şi-a precizat cererea de chemare in judecată la primul termen, stabilind, în mod exclusiv, drept cauză a cererii formulate, rezoluţiunea convenţiei nr. 6/11.02.2015, precum şi având în vedere că nu a formulat apel împotriva celor reţinute de prima instanţă cu privire la această precizare. Aşa fiind, apelanta nu putea schimba cadrul procesual obiectiv în calea de atac a apelului (art. 478 alin. (1) C. proc. civ.) şi nu îşi putea întemeia pretenţiile pe o cu totul altă stare de fapt.

Nici această critică nu este fondată.

Astfel, potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., "obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor", iar art. 397 alin. (1) C. proc. civ. prevede că "instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor cererilor deduse judecăţii. Ea nu poate acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, dacă legea nu prevede altfel".

Totodată, art. 22 alin. (6) din acelaşi cod, prevede că "judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel".

În conformitate cu principiul disponibilităţii, părţile pot determina conţinutul procesului prin stabilirea cadrului procesual în privinţa obiectului şi al participanţilor la proces, a fazelor şi etapelor pe care procesul le-ar putea parcurge.

În aplicarea principiului disponibilităţii, instanţa este obligată să se pronunţe numai cu privire la ceea ce s-a cerut, dispoziţie respectată de instanţa de apel, care a procedat la analiza cererii cu care a fost învestită şi a decis în limitele acesteia şi a căii de atac formulate.

Astfel, Înalta Curte reţine că instanţa de apel nu a depăşit limitele învestirii, în condiţiile în care reclamanta a susţinut, prin cererea de chemare în judecată (inclusiv prin cele menţionate în încheierea primei instanţe din 6.05.2021, la care recurenta a făcut, în mod expres, referire) şi prin cererea de apel, că antecontractul de vânzare-cumpărare nr. x/11.02.2015 este actul în temeiul căruia s-au făcut plăţile a căror restituire se solicită, dar şi că, ulterior, între părţi a intervenit o nouă înţelegere, în cadrul căreia părţile au convenit că avansul de 300.000 euro nu se va restitui, ci va fi folosit ca avans pentru transferul dreptului de proprietate asupra terenurilor din localitatea Boroşneu Mare.

Faţă de considerentele anterior expuse, motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. urmează a fi respins ca nefondat.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Acest motiv de nelegalitate vizează prin conţinutul său nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) pct. b) din C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât si cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Din modul de expunere al criticilor în cererea de recurs se deduce că ipotezele avute în vedere de recurentă în argumentarea motivului de casare anterior arătat vizează lipsa motivelor pe care se sprijină hotărârea atacată şi motivarea contradictorie.

În primul rând trebuie reţinut că simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, neînsuşirea de către instanţă a apărărilor formulate de către parte, sunt aspecte ce nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul textului legal anterior evocat.

Totodată, Înalta Curte reţine că în jurisprudenţa constantă a C.E.D.O. s-a apreciat că obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile judecătoreşti nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument, dacă rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecaţii a fost examinată în mod efectiv. Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătoreşti nu se regăsesc toate susţinerile invocate de parte, hotărârea nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

Or, analizând decizia atacată din perspectiva motivului de casare invocat, Înalta Curte constată că instanţa de apel a răspuns tuturor apărărilor formulate şi, prin urmare, nu se poate reţine că aceasta ar fi omis să se pronunţe asupra vreunui aspect din cele care i-au fost supuse spre analiză, câtă vreme problema de fond supusă judecaţii a fost analizată.

În speţă, nu poate fi primită susţinerea recurentei-pârâte vizând lipsa unei motivări sub aspectul neindicării probelor pe care se fundamentează constatările instanţei de apel, redate în cuprinsul cererii de recurs, ingnorând în totalitate argumentele sale şi creând o nouă situaţie de fapt, precum şi în privinţa vreunei analize a modalităţii în care trebuie să aibă loc recunoaşterea dreptului (art. 2538 C. civ.), în condiţiile în care criticile recurentei vizează, în realitate, aspecte ce ţin de modalitatea în care instanţa a înţeles să aprecieze probatoriul şi să-şi argumenteze soluţia adoptată.

Oricum, orice susţinere care relevă erori ale instanţei de apel în stabilirea situaţiei de fapt şi aprecierea probelor, excedează analizei specifice recursului, în cadrul acestei căi de atac extraordinare nefiind posibilă repunerea în discuţie a situaţiei de fapt şi nici rediscutarea probatoriului.

Examinarea concretă a circumstanţelor proprii pricinii deduse judecăţii, aşa cum tinde să solicite recurenta, implică aspecte care ţin exclusiv de situaţia de fapt şi de probele administrate, astfel încât evaluarea are caracter cazual, nefiind întrunită ipoteza existenţei unor motive de nelegalitate.

Îndatorirea de a motiva coerent şi unitar hotărârea sub aspectul tuturor cererilor, fără a exista contradicţii între considerente sau între unele considerente şi dispozitiv, constituie o garanţie pentru justiţiabili, în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc, fiind singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a putea exercita un eficient control judiciar.

În cauză, instanţa de apel a respectat aceste exigenţe, motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale motivele de fapt şi de drept care au condus la soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta şi care susţin soluţia la care s-a oprit instanţa, astfel că nu se poate susţine cu temei că este vorba de motive contradictorii, atâta vreme cât considerentele deciziei sprijină soluţia din dispozitiv.

Faptul că instanţa nu este de acord cu argumentele unei părţi, că soluţia dată contravine solicitărilor formulate sau faptul că instanţa a evaluat într-o anumită modalitate probele din dosar şi a reţinut o anumită stare de fapt nu echivalează cu lipsa unei motivări sau cu o motivare contradictorie.

Criticile privind contradictorialitatea, afirmată de recurentă, care se referă la analizarea întreruperii termenului de prescripţie şi la naşterea unei obligaţii noi de restituire ca urmare a încheierii unei noi convenţii în anul 2017, la faptul că decizia atacată nu a fost în mod corect fundamentată pe ansamblul probatoriu administrat în cauză, în condiţiile în care nu există niciun înscris sau corespondenţă din cuprinsul cărora să rezulte că între părţi (A. şi B.) a fost încheiată o nouă înţelegere în cursul anului 2017 sau că pârâta ar fi recunoscut, în mod expres sau tacit, debitul pretins a fi datorat către A., sunt legate de modul de soluţionare a acestora prin raportare la probele administrate în cauză, la stabilirea situaţiei de fapt, care sunt aspecte de netemeinicie, şi nu de nelegalitate, astfel încât nu pot fi analizate în faza procesuală a recursului.

Înalta Curte constată că instanţa de prim control judiciar a respectat cerinţele art. 425 C. proc. civ. şi a indicat în considerentele deciziei care sunt motivele pentru care a considerat că apelul reclamantei este fondat, cu consecinţa schimbării în tot a sentinţei apelate, în sensul respingerii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de către pârâtă, şi admiterii cererii de chemare în judecată, iar considerentele deciziei sprijină soluţia din dispozitiv, astfel că dezlegarea dată prin hotărârea instanţei de apel este legală sub aspectul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În cuprinsul cererii de recurs, au fost aduse o serie de critici, încadrate de recurentă în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia hotărârea poate fi casată când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În acest context, Înalta Curte subliniază că Noul C. proc. civ. este categoric şi are în vedere numai încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, cum ar fi interpretarea eronată a unui text legal, aplicarea unei norme juridice deşi aceasta nu era incidentă în cauză ş.a.m.d.

Or, criticile recurentei care vizează aprecierea instanţei de apel asupra relevanţei situaţiilor financiare anuale întocmite şi depuse în perioada 2015-2019, asupra declaraţiei nr. 42152/12.10.2018, precum şi asupra corespondenţei electronice (e-mail din data de 23.07.2019), relativ la recunoaşterea obligaţiei ca ipoteză de întrerupere a prescripţiei, au în vedere aspecte de netemeinicie care nu pot fi supuse analizei în această etapă procesuală.

Dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora recursul urmăreşte să supună Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, in conditiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, se opun unei astfel de examinări în recurs.

Invocând pretinsa încălcare a unor dispoziţii legale, recurenta urmăreşte să obţină o reinterpretare a probatoriilor în vederea reconsiderării situaţiei de fapt, însă o atare critică nu se încadrează în motivul de casare privind încălcarea sau aplicarea greşită a unor norme de drept material, dar nici în celelalte motive de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Recurenta tinde, prin expunerea acestor critici, la o cenzurare a interpretării instanţei de prim control judiciar date asupra probelor, cu toate că instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, ca şi asupra concludenţei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate.

Din expunerea argumentelor evocate de recurentă rezultă cu evidenţă că se readuc în discuţie chestiuni de fond care depăşesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, constatând că prin recursul dedus judecăţii nu se relevă o încălcare a dispoziţiilor legale de natură să impună casarea soluţiei adoptate, urmează ca, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., să respingă recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-reclamantă.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1549/AP din 3 decembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 iunie 2022.