Annulment of arbitral award for violation of adversarial principles where arbitrators applied a statutory ground for interrupting the statute of limitations not raised by the parties

Şedinţa publică din data de 22 iunie 2022

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la 20.12.2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta B. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 203.923,6 RON, reprezentând contravaloare manoperă şi materiale, la care se adaugă penalităţi de 0,15% pe zi lucrătoare de întârziere de la data scadenţei până la plata efectivă a debitului.

La 22.07.2020 reclamanta şi-a modificat acţiunea, solicitând introducerea în cauză şi a numitului C., în calitate de pârât, şi obligarea pârâţilor în solidar la plata pretenţiilor.

Prin sentinţa civilă nr. 533/30.09.2020, Tribunalul Buzău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei sale generale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerţ, Industrie şi D., pe rolul căreia a fost înregistrată sub nr. x/2020.

Prin hotărârea nr. 1/17.03.2021, Curtea de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerţ Industrie şi D. a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a admis în parte acţiunea, astfel cum a fost modificată, şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumelor de 203.923,6 RON, reprezentând contravaloare lucrări şi de 253.273 RON, cu titlu de penalităţi de întârziere; a respins capătul de cerere privind obligarea administratorului C. la plata pretenţiilor reclamantei, acesta neavând calitate procesuală; a obligat pârâta la plata sumei de 14.682,54 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri arbitrale, B. S.A. a formulat acţiune în anulare, fundamentată pe dispoziţiile art. 608 alin. (1) lit. f) şi h) C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate.

Prin sentinţa nr. 3/14.07.2021, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă a respins acţiunea în anulare.

Împotriva acestei sentinţe, B. S.A. a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată, curţii de apel.

În motivare, după prezentarea situaţiei de fapt şi a parcursului judiciar, a invocat nelegalitatea sentinţei recurate, urmare a încălcării şi aplicării greşite a art. 9 şi art. 14 C. proc. civ., prin raportare la modalitatea de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune de către instanţa arbitrală.

Sub acest aspect, a arătat că a invocat în susţinerea motivelor acţiunii în anulare faptul că instanţa arbitrală s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut de părţi, fiind încălcate principiile disponibilităţii şi contradictorialităţii şi că a soluţionat în mod nelegal excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

A mai arătat că, deşi curtea de apel a admis faptul că în faţa instanţei arbitrale nici părţile, şi nici instanţa din oficiu nu au invocat pretinsul motiv de întrerupere a prescripţiei, reprezentat de pretinsa recunoaştere a datoriei de către recurentă, în raport cu art. 2.537 pct. 1 C. civ., totuşi nelegal a apreciat curtea de apel că nu ar fi fost încălcate principiile disponibilităţii şi contradictorialităţii şi că instanţa s-ar fi pronunţat în limita învestirii.

Potrivit recurentei, singura susţinere invocată de partea adversă în încercarea de a combate excepţia prescripţiei a vizat pretinsa aplicabilitate a art. 2.539 alin. (2) C. civ., în raport cu existenţa litigiului purtat anterior de părţi. Or, reţinând pretinsul caz de întrerupere a prescripţiei şi aplicabilitatea art. 2.537 pct. 1 C. civ., fără a-l pune în discuţia contradictorie a părţilor, tribunalul arbitral s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut şi a încălcat principiile disponibilităţii şi contradictorialităţii în soluţionarea excepţiei, cu referire la art. 9 alin. (2) şi art. 14 alin. (4) şi (5) C. proc. civ.

În opinia recurentei, faptul că partea adversă a invocat un alt caz de întrerupere a prescripţiei decât cel reţinut de instanţa arbitrală, respectiv cel reglementat de art. 2.539 alin. (2) C. civ., nu poate conduce la concluzia că, prin reţinerea unui alt caz, fundamentat pe art. 2.537 pct. 1 C. civ., ar fi fost respectate prin hotărârea arbitrală principiile contradictorialităţii şi disponibilităţii şi limitele învestirii, cum în mod nelegal a apreciat curtea de apel.

Aşadar, potrivit recurentei, respingând motivul de anulare vizând faptul că instanţa arbitrală s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut, curtea de apel a aplicat greşit art. 9 şi art. 14 C. proc. civ. de altfel, sentinţa recurată cuprinde motive contradictorii, de vreme ce reţine că respectivul motiv de întrerupere a prescripţiei nu a fost invocat de părţi şi nici din oficiu de tribunal.

Un alt set de critici se referă la respingerea motivului de anulare a hotărârii arbitrale referitor la nelegala soluţionare a excepţiei prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune de către instanţa arbitrală, reţinându-se eronat de către curtea de apel că argumentele prezentate reprezintă aspecte legate de modalitatea de interpretare şi apreciere a probelor.

Sub acest aspect, a arătat că ceea ce a criticat a fost modalitatea de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi aplicarea greşită a normelor legale în materie, respectiv prevederile art. 2.537 pct. 1 şi ale art. 2.538 alin. (1) şi (2) C. civ.; or, aceste texte legale nu pot fi calificate drept o modalitate de interpretare şi apreciere a probelor, în condiţiile în care criticile dezvoltate se încadrau în motivul de anulare prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., cu referire la încălcarea ordinii publice şi a dispoziţiilor imperative ale legii.

În continuare, după evocarea jurisprudenţei, a subliniat că înregistrarea în contabilitate a unei facturi trimisă de creditor şi al cărui debit nu este recunoscut de către debitor nu poate fi asimilată unui caz de întrerupere a prescripţiei.

În acest context, a arătat că extrasele de cont, apreciate nelegal de către tribunal ca fiind o recunoaştere a datoriei, doar atestă primirea facturii nr. x/01.06.2016 şi nu pot fi apreciate drept un caz de întrerupere a prescripţiei, întrucât nu reprezintă o dovadă în acest sens. Totodată, faptul că nu există o recunoaştere neîndoielnică a pretinsului drept invocat de intimată rezultă şi din extrasul de cont din 07.11.2017, în care a fost precizată menţiunea că suma de bani este în litigiu, precum şi din documentele depuse pe parcursul soluţionării litigiului arbitral, din care rezultă modalitatea în care erau recepţionate şi înregistrate în contabilitate facturile transmise de intimată.

În final, a subliniat că, având în vedere considerentele reţinute cu caracter general cu privire la argumentele subsumate motivului de anulare prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., curtea de apel a refuzat practic să le analizeze.

O altă critică se referă la greşita respingere a motivului de acţiune în anulare subsumat art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., prin care a fost invocată nelegalitatea dispoziţiei de admitere în parte a acţiunii A. S.R.L., prin raportare la faptul că pretinsa creanţă aflată în discuţie nu a fost solicitată în cadrul procedurii concordatului preventiv, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2015, aspect care încalcă Legea nr. 85/2014.

În argumentarea acestei critici, a arătat că în condiţiile în care creanţa pretinsă în cauză de A. S.R.L. exista la momentul omologării procedurii concordatului preventiv cu privire la recurentă şi nu a solicitat-o în cadrul acestei proceduri, deşi a fost notificată şi a cunoscut oferta de concordat, este evident că ulterior închiderii acestei proceduri, intimata nu mai putea pretinde creanţa în cuantum de 203.923,6 RON, aspect ce rezultă din art. 33-36 din Legea nr. 85/2014.

Concluzionând, a subliniat încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 33-36 din Legea nr. 85/2014 şi ale art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ.

Recurenta a mai susţinut că nu a fost analizat motivul de acţiune în anulare vizând încălcarea principiilor disponibilităţii şi contradictorialităţii în soluţionarea cererii de obligare a sa la plata sumelor pretinse de A. S.R.L., şi implicit nu s-a pronunţat asupra acestuia.

Sub acest aspect, a relevat că a expus în faţa curţii de apel faptul că tribunalul arbitral şi-a fundamentat dispoziţia de admitere a acţiunii pe un temei legal, cu referire la art. 1.170 şi art. 1.270 C. civ., care nu a fost invocat de părţi şi nici pus în discuţia contradictorie a părţilor.

Evidenţiind că instanţa avea obligaţia de a analiza şi a se pronunţa asupra acestui motiv al acţiunii în anulare, a invocat încălcarea art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Totodată, a invocat nelegalitatea sentinţei recurate şi din perspectiva aprecierii de către curtea de apel a faptului că nu ar intra sub incidenţa art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., argumentele referitoare la încălcarea de către tribunalul arbitral a dispoziţiilor art. 601 C. proc. civ., art. 122 din O.U.G. nr. 34/2006, art. 1.350 şi art. 1.516 C. civ. şi ale art. 281 pct. 7 Codul fiscal, context în care nici nu le-a mai analizat, sub pretext că ar constitui critici de netemeinicie, şi nu de nelegalitate.

Or, în opinia recurentei şi contrar celor reţinute de curtea de apel, normele invocate în susţinerea motivului de acţiune în anulare şi încălcate de instanţa arbitrală sunt imperative şi incluse în ordinea publică, iar acestea se circumscriu ipotezei de la art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ.

O ultimă critică se referă la greşita respingere a motivului de acţiune în anulare, prin care a învederat că instanţa arbitrală nu a analizat şi nici nu s-a pronunţat asupra excepţiei nulităţii clauzei de la art. 12 pct. 2 din contract, aspect care încalcă art. 603 şi art. 425 C. proc. civ.

În acest sens, a arătat că din motivarea hotărârii recurate reiese că acest motiv a fost respins ca lipsit de interes, context în care era necesar ca instanţa să-l pună în discuţia părţilor; astfel, curtea de apel a încălcat principiile disponibilităţii şi contradictorialităţii, reglementate de art. 9 şi art. 14 C. proc. civ.

În drept, a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

La 14.03.2022 intimata a depus întimpinare la dosar, invocând excepţia nulităţii recursului, în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului.

La 31.03.2022 recurenta a răspuns la întâmpinare.

Prin încheierea din 14.06.2022, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului.

Analizând recursul, prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, Înalta Curte reţine următoarele:

Astfel cum a fost reţinută în etapele anterioare, situaţia de fapt care a generat litigiul de faţă derivă din încheierea, între B. S.A. şi Municipiul Braşov a contractului nr. x/02.10.2014, în subsecvenţa căruia părţile litigante au încheiat contractul nr. x/07.09.2015, având ca obiect executarea unor lucrări de instalaţii termice la obiectivul Centrul de Afaceri Braşov.

Susţinând că B. S.A. nu şi-a îndeplinit obligaţia de plată a unor lucrări de manoperă şi materiale, A. S.R.L. a demarat prezenta procedură arbitrală, îndreptându-şi pretenţiile asupra contravalorii lor şi a penalităţilor de întârziere.

Tribunalul arbitral a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a admis în parte demersul reclamantei A. S.R.L. şi a obligat pârâta să achite sumele de 203.923,6 RON, reprezentând contravaloare lucrări şi de 253.273 RON, cu titlu de penalităţi de întârziere, şi a respins capătul de cerere privind obligarea administratorului C. la plata pretenţiilor reclamantei, reţinând că nu are calitate procesuală.

Acţiunea în anulare formulată împotriva hotărârii pronunţate în arbitraj a fost respinsă, prin sentinţa care formează obiect al recursului de faţă, fundamentat de titulara sa pe art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, respectiv când nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei sau când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă, între altele, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se motivele pentru care s-au admis şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Procesul civil finalizat prin hotărârea asupra fondului, cu garanţiile oferite de art. 6.1 din Convenţia Europeană privind Drepturile Omului, înglobează dreptul părţilor de a fi "ascultate", adică examinate în mod real de către instanţa sesizată.

Motivarea unei decizii este un silogism, care nu presupune prezentarea unui răspuns tuturor argumentelor aduse de părţi - desigur, nici ignorarea lor -, dar care impune cu necesitate un răspuns la cele fundamentale, susceptibile prin conţinutul lor să influenţeze soluţia.

În acţiunea în anularea hotărârii pronunţate în arbitraj, întemeiată pe dispoziţiile art. 608 alin. (1) lit. f) şi h) C. proc. civ., autoarea căii de atac a criticat, printre altele, modalitatea de soluţionare a excepţiei prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune şi a invocat încălcarea principiilor disponibilităţii şi contradictorialităţii, de vreme ce instanţa arbitrală a reţinut existenţa unui alt caz de întrerupere a cursului prescripţiei decât cel invocat de reclamantă, în lipsa dezbaterilor şi a posibilităţii pârâtei de a se apăra.

În acest sens, a subliniat că, urmare a invocării prin întâmpinare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, în combaterea acesteia, prin răspunsul la întâmpinare, A. S.R.L. a evocat un caz de întrerupere a cursului prescripţiei, fundamentat pe dispoziţiile art. 2.539 alin. (2) C. proc. civ., prin raportare la existenţa litigiului purtat anterior între părţi, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2019

Însă, respingând excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, instanţa arbitrală a apreciat că sunt întrunite condiţiile art. 2.537 pct. 1 C. civ., care reglementează cazul de întrerupere a prescripţiei prin recunoaşterea datoriei.

În tot acest context, recurenta a arătat curţii de apel că instanţa arbitrală a încălcat dreptul părţilor la o dezbatere contradictorie, constând în posibilitatea de a combate toate aspectele relevante ale pretinsei recunoaşteri a datoriei, garanţii înglobate în normele actuale de procedură; cu alte cuvinte, a subliniat că instanţa nu a asigurat părţilor acest deziderat, opunând acestora direct prin motivare, fără dezbateri, viziunea sa în privinţa prescripţiei, care a avut nu doar efectul de a surprinde părţile printr-o perspectivă complet nouă asupra cursului acesteia şi a unei cauze de întrerupere a prescripţiei determinată de recunoaşterea datoriei, ci şi vătămarea desprinsă prin acest procedeu ca urmare a lipsei oricărei previzibilităţi, care a afectat dreptul la apărare al intimatei, recurenta de acum.

De asemenea, din perspectiva art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., a invocat încălcarea şi aplicarea greşită a unor norme imperative de ordine publică, cu referire la art. 2.537 pct. 1 şi art. 2.538 alin. (1) şi (2) C. civ., sens în care a prezentat argumente în combaterea pretinsei recunoaşteri a datoriei şi neîndeplinirii condiţiilor textelor legale.

Înalta Curte notează că, sentinţei recurate îi lipseşte o analiză reală a situaţiei expuse de parte, de vreme ce curtea de apel s-a rezumat la a aprecia succint că instanţa arbitrală s-a pronunţat în limitele învestirii date de către părţi, respectiv pe instituţia prescripţiei şi întreruperea cursului, şi că reţinerea unui alt caz de întrerupere nu echivalează cu încălcarea principiului disponibilităţi, respectiv că afirmaţiile vizând nelegala soluţionare a excepţiei prescripţiei sunt aspecte de netemeinicie.

O atare conduită echivalează lipsei motivării, întrucât lipseşte examenul afirmaţiilor prezentate de parte în acţiunea în anulare, dar şi o cenzură a hotărârii pronunţate în arbitraj, al cărei control apare ca fiind făcut doar formal.

Mai mult, procedând astfel, curtea de apel a produs recurentei vătămări procesuale cu caracter continuu, prin aplicarea greşită a prevederilor art. 9 şi ale art. 14 C. proc. civ., reţinând greşit că deşi cazul de întrerupere a prescripţiei întemeiat pe art. 2.537 pct. 1 C. proc. civ. nu a fost invocat de părţi şi nici de instanţa arbitrală din oficiu, totuşi nu au fost încălcate principiile disponibilităţii şi contradictorialităţii.

Se cuvine subliniat că, găsind fondate motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., analiza celorlalte motive de recurs nu se mai impune, deoarece prin efectul casării judecata va fi reluată în integralitate.

De aceea, sentinţa atacată urmează să fie casată, în temeiul art. 497 C. proc. civ., iar cauza va fi trimisă, spre o nouă judecată, curţii de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta B. S.A. împotriva sentinţei nr. 3 din 14 iulie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă.

Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 iunie 2022.