Nullity of bank credit and guarantee contracts under 1864 Civil Code: failure to prove illicit cause and fraud against law due to good faith of creditor and complicity of guarantors

Şedinţa publică din data de 21 iunie 2023

Deliberând asupra recursurilor şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la 06.01.2017, sub nr. x/2017, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâţii C. S.A. şi D., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/09.12.2003 la B.N.P.A. E. şi F., a contractului de facilitate de credit nr. x/26.08.2008 şi ulterior a contractului de garanţie imobiliară autentificat sub nr. x/26.08.2008 de B.N.P. G.; să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/04.12.2007 la B.N.P. H., a contractului de facilitate de credit nr. x/26.08.2008 şi a contractului de garanţie imobiliară autentificat sub nr. x/26.08.2008 la B.N.P. G.; să constate nulitatea absolută a cererii de credit pentru persoane fizice nr. 775/11.08.2008 formulată de pârâtul D. şi înregistrată la pârâta C. S.A., în baza căreia s-au încheiat contractul de facilitate de credit nr. x/26.08.2008 şi contractul de garanţie imobiliară autentificat sub nr. x/26.08.2008 la B.N.P. G.; să constate nulitatea absolută a deciziei de impunere pentru plăţi anticipate cu titlu de impozit nr. x/05.02.2008, a contractului de facilitate de credit nr. x/26.08.2008 şi a contractului de garanţie imobiliară autentificat sub nr. x/26.08.2008 la B.N.P. G.; să se constate nulitatea absolută a declaraţiei 220 privind veniturile estimate din cedarea folosinţei bunurilor nr. 66749/14.12.2007 şi a contractului de garanţie imobiliară autentificat sub nr. x/26.08.2008 la B.N.P. G.; au solicitat obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

La 31.01.2017 reclamanţii au precizat că valoarea patrimonială a litigiului este de 1.063.080 RON (din care 531.540 RON reprezintă valoarea contractului de facilitate de credit, iar 531.540 RON reprezintă valoarea contractului de garanţie imobiliară).

Prin sentinţa civilă nr. 4896/16.06.2017, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 27.06.2017 sub nr. x/2017.

Prin încheierea din 26.09.2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a introdus în cauză pe I., J., K., L. şi Administraţia Finanţelor Publice Sector 1 Bucureşti, în calitate de pârâţi.

Prin încheierea din 13.03.2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a introdus în cauză moştenitorii defunctului I., respectiv pe M., N. şi J., în calitate de pârâţi.

Prin sentinţa civilă nr. 1784/18.06.2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte excepţia lipsei de interes, invocată de pârâtul D., a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Bucureşti şi a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu această parte, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, în ce priveşte constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare nr. x/09.12.2003 şi nr. y/04.12.2007 şi a cererii de credit pentru persoane fizice nr. 775/11.08.2008.

A respins ca fiind lipsită de interes acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, în ce priveşte constatarea nulităţii absolute a cererii de credit pentru persoane fizice nr. 775/11.08.2008 şi a declaraţiei 220 privind veniturile estimate pe anul 2007 înregistrate sub nr. x/14.12.2007.

A respins ca neîntemeiată acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâţii C. S.A. şi D., în ce priveşte constatarea nulităţii absolute a contractelor de facilitate de credit nr. x/26.08.2008 şi de garanţie reală imobiliară nr. 812/26.08.2008.

A respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâţii J., K., L., M. şi N., în ce priveşte constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare nr. x/09.12.2003 şi nr. y/04.12.2007.

A respins ca neîntemeiată acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, cu privire la constatarea nulităţii absolute a deciziei de impunere pentru plăţi anticipate cu titlu de impozit nr. x/05.02.2008 şi cererea reclamanţilor de acordare a cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanţii au declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 1049/11.06.2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelul şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins excepţia lipsei de interes şi a admis acţiunea în parte, a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare nr. x/09.12.2003 şi nr. y/04.12.2007, în care figurează drept parte pârâtul D., a constatat nulitatea absolută parţială a cererii de credit pentru persoane fizice nr. 775/11.08.2008, în ce priveşte menţiunile referitoare la proprietăţile deţinute de D. în temeiul celor două contracte de vânzare-cumpărare constatate nule, a constatat nulitatea absolută a deciziei de impunere pentru plăţi anticipate cu titlu de impozit nr. x/05.02.2008, a declaraţiei 220 privind veniturile estimate din cedarea folosinţei bunurilor nr. 66749/14.12.2007; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei şi a obligat intimatul D. la plata sumei totale de 7.822,12 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată şi la plata către stat a sumelor de 24.005,8 RON şi de 5.822,12 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru pentru care apelanţii au beneficiat de scutire şi reducere, conform art. 18 din O.U.G nr. 51/2008.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs atât reclamanţii A. şi B., cât şi pârâtul D..

În esenţă, prin vastul memoriu de recurs cuprinzând prezentarea situaţiei de fapt, parcursul procesual al cauzei şi ample consideraţii teoretice, reclamanţii au solicitat casarea în parte a deciziei recurate, sub aspectul soluţiei de menţinere a dispoziţiei de respingere a capetelor de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractelor de facilitate credit şi de garanţie imobiliară.

Au arătat că în prezent sunt executaţi silit în dosarul de executare nr. 1493/2016 al S.P.C.E.J. O., suspendat până la soluţionarea prezentului litigiu. Subliniind faptul că au făcut dovada interesului lor născut, actual, personal şi legitim, au susţinut că instanţele de fond nu au motivat de ce nu au reţinut existenţa dosarului de executare în economia litigiului.

Au menţionat faptul că actele care au stat la baza încheierii celor două contracte au fost falsificate cu intenţie directă de către pârâtul D. şi că exprimarea consimţământului lor cu prilejul încheierii acestor două contracte a fost dat exclusiv în raport cu actele falsificate, apreciate de către instanţa de judecată ca fiind lovite de nulitate absolută.

Invocând nelegalitatea deciziei atacate, au relevat că instanţa de apel nu a examinat în mod obiectiv probatoriul administrat şi nici nu a arătat motivele pentru care a înlăturat probele, a reţinut o altă situaţie de fapt şi de drept necorespunzătoare adevărului şi, totodată, nu s-a pronunţat asupra acţiunii precizate, cu încălcarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, hotărârea recurată fiind dată în contra probelor de la dosar.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., au susţinut că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea art. 849, 948, 950, 954-955, 960-961, 966-968 şi următoarele C. civ. din 1864, raportate la art. 1.246-1.253 şi următoarele din noul C. civ.

De asemenea, au arătat că instanţa de apel nu a aplicat în cauză prevederile art. 129 alin. (1), (2) şi (7), raportate la art. 22 alin. (1), (2) şi (7) C. proc. civ.

În continuare, au arătat că se impune aplicarea sancţiunii nulităţii absolute a celor două contracte, întrucât probatoriul administrat în cauză relevă cauza ilicită şi imorală a actului juridic, încălcarea ordinii publice şi frauda la lege.

Referitor la cauza ilicită şi imorală, au relevat că actele juridice aflate în discuţie au fost încheiate în scopul înşelării băncii şi obţinerii creditului, cât şi al înşelării recurenţilor-reclamanţi, prin folosirea de acte false, sens în care au evocat şi jurisprudenţa instanţei supreme, respectiv decizia nr. 1239/23.03.2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

Au mai arătat că, în speţă, există un caz tipic de cauză ilicită şi imorală, respectiv acela când o parte contractantă urmăreşte să obţină contraprestaţia dintr-un contract sinalagmatic, cunoscând că obiectul contractului este săvârşirea infracţiunii de înşelăciune faţă de bancă şi de reclamanţi, prin folosirea de înscrisuri false la încheierea contractului, în scopul de a nu mai restitui împrumutul primit.

Cu privire la încălcarea ordinii publice, au redat conţinutul dispoziţiilor art. 5 şi ale art. 948 C. civ. din 1864 şi aspecte de ordin teoretic referitoare la condiţiile esenţiale pentru validitatea convenţiilor, făcând o paralelă între dispoziţiile C. civ. din 1864 şi cele ale noului C. civ.

Referitor la frauda la lege, au evocat art. 1.237 şi art. 1.238 C. civ., arătând faptul că au făcut dovada atât a intenţiei pârâtului de a frauda legea (nerestituirea împrumutului), cât şi a procedeului fraudulos (folosirea de înscrisuri false), prin care au fost eludate prevederile imperative ale legii pentru obţinerea creditului şi garantarea acestuia.

Conchizând, au arătat că au solicitat instanţelor de fond să observe că cele două contracte aflate în discuţie au fost încheiate cu încălcarea normelor imperative ale legii, a ordinii publice şi a bunelor moravuri.

Au mai învederat faptul că actul nul nu poate fi "reînviat" prin îndeplinirea ulterioară a condiţiilor impuse de lege, însă instanţa de apel a ignorat aceste susţineri, fără a motiva hotărârea.

În continuare, au invocat efectele nulităţii absolute (restabilirea situaţiei anterioare, anularea actului subsecvent şi retroactivitatea nulităţii), regimul juridic al nulităţii absolute şi condiţiile de exercitare şi admisibilitate a acţiunii, susţinând că au făcut dovada existenţei cauzelor de nulitate absolută a celor două contracte (de facilitate credit şi de garanţie imobiliară), sens în care au făcut trimitere la considerentele din hotărârile penale de condamnare a pârâtului D., subliniind faptul că instanţa penală a omis să se pronunţe şi asupra celorlalte înscrisuri false, respectiv cele două contracte.

Faţă de argumentele expuse, potrivit recurenţilor, nelegal instanţa de apel a menţinut dispoziţia de admitere a excepţiei lipsei de interes, în contextul în care interesul lor este cel de a-şi proteja proprietatea urmărită silit de către bancă pentru recuperarea creditului nerambursat, fiind reiterate motivele prezentate în faţa curţii de apel.

În drept, au invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În memoriul său de recurs, recurentul-pârât a solicitat casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel.

În motivare, a arătat că au fost încălcate dispoziţiile art. 33 C. proc. civ., deoarece instanţa de apel în mod eronat a apreciat că există un interes din partea reclamanţilor cu privire la anularea contractelor de vânzare nr. x/09.12.2003 şi nr. y/04.12.2007, a cererii de credit pentru persoane fizice nr. 775/11.08.2008, a deciziei de impunere nr. x/05.02.2008 şi a declaraţiei 220 privind veniturile estimate din cedarea folosinţei bunurilor nr. 66749/14.12.2007.

Prezentând aspecte de ordin teoretic referitoare la întrunirea condiţiilor privind exercitarea unei acţiuni civile, recurentul-pârât a subliniat că, în speţă, nu este îndeplinită condiţia conform căreia interesul trebuie să fie determinat, condiţie echivalentă cu existenţa interesului însuşi.

Recurentul-pârât a mai susţinut că anularea acestor înscrisuri (care denotă situaţia lui materială), ca fiind false, nu duce în mod automat şi la anularea contractului de credit, ori a celui de garanţie imobiliară, deoarece, deşi există o anumită legătură, acestea au caracter autonom. Mai mult, creditul a fost garantat cu o garanţie reală constând în apartamentul reclamanţilor, astfel că indiferent de anularea sau nu a înscrisurilor solicitate, contractul de credit nu va fi desfiinţat, iar banca poate executa respectivul imobil în contul datoriei.

În continuare, a mai susţinut că hotărârea atacată este dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 453 alin. (2) şi ale art. 455 C. proc. civ., întrucât în mod eronat a fost stabilită în sarcina sa obligaţia de a achita în totalitate taxele judiciare de timbru din celelalte faze procesuale, deşi apelul a fost admis doar în parte.

Totodată, a relevat că nelegal a fost obligat doar el la plata cheltuielilor de judecată, deşi în cauză, au fost formulate aceleaşi apărări atât de către el, cât şi de către intimata-pârâtă C. S.A., ambii solicitând admiterea excepţiei lipsei de interes a reclamanţilor, raportat la actele care au stat la baza încheierii contractelor de credit şi de garanţie imobiliară.

În drept, a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

La 11.10.2022, intimata C. S.A. a depus la dosar întâmpinări, solicitând respingerea recursului pârâtului; cu privire la recursul reclamanţilor, a invocat excepţia nulităţii acestuia şi, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor; acesta a fost depus la dosar şi, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părţilor, care au fost înştiinţate că au dreptul să depună puncte de vedere la raport; doar intimata-pârâtă C. şi-a prezentat punctul de vedere, la 07.03.2023.

Prin încheierea din 29.03.2023, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a respins excepţia nulităţii recursului declarat de recurenţii-reclamanţi, apreciind că motivele invocate pot fi încadrate în criticile de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., a admis în principiu ambele recursuri şi a acordat termen în şedinţă publică, în vederea soluţionării acestora pe fond.

Analizând actele dosarului şi decizia atacată în limita controlului de legalitate, Înalta Curte constată următoarele:

Cu titlu prealabil, instanţa supremă găseşte de cuviinţă a stabili cu claritate care este cadrul legal al procesului, în sensul de a statua asupra normelor de drept substanţial şi procesual aplicabile litigiului pendinte.

În mod evident, încheierea în perioada 2003-2008 a actelor juridice a căror nulitate absolută se solicită a fi constatată în cauză, s-a aflat sub incidenţa C. civ. de la 1864, în condiţiile în care noul C. civ. a intrat în vigoare ulterior, la 01.10.2011. Concluzia se impune faţă de prevederile art. 15 alin. (2) din Constituţia României potrivit cărora, "legea dispune numai pentru viitor cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile".

În privinţa legii civile, respectiv a normelor de drept substanţial, art. 6 din noul C. civ. prevede că aceasta este aplicabilă cât timp este în vigoare şi că ea nu are putere retroactivă. Textul consfinţeşte astfel, ca regulă fundamentală de aplicare a legii civile, neretroactivitatea legii civile noi, în sensul că facta praeterita (trecutul juridic) nu se află sub acţiunea acesteia. Apoi textul consacră aplicarea imediată a legii civile noi tuturor actelor şi faptelor juridice încheiate sau, după caz, produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, efectelor acestora, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare. În fine, inductiv, se impune ultraactivitatea legii civile vechi, expresie a principiului tempus regit actum, în sensul că actul juridic, odată încheiat, reprezintă o situaţie juridică definitiv stabilită care împiedică obligarea părţilor acestuia la a face altceva decât prevedea legea în vigoare la data încheierii actului.

Pe de altă parte, pentru ipoteza succesiunii normelor procesuale civile în timp, Noul C. proc. civ. a optat pentru regula potrivit căreia faza judecăţii, în întregul ei, este guvernată de dispoziţiile legii în vigoare la momentul pornirii acesteia, respectiv la data înregistrării cererii de chemare în judecată (art. 24 din Noul C. proc. civ., raportat la art. 3 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010). Din această perspectivă, litigiul de faţă, demarat la data de 09.01.2017, apare ca fiind guvernat de prevederile Noului C. proc. civ.

În lumina acestor consideraţii, referirile la condiţiile de exercitare a acţiunii civile, înscrise în vechiul C. proc. civ. şi de validitate a convenţiilor, înscrise în noul C. civ., neaplicabile în cauză, apar neavenite, rămânând în afara sferei de analiză a instanţei.

Pe fondul recursurilor, instanţa supremă reţine în primul rând autoritatea de lucru judecat a statuărilor definitive ale instanţei penale cu privire la existenţa faptelor săvârşite de recurentul-pârât D., în conformitate cu prevederile imperative ale art. 28 alin. (1) teza I din C. proc. pen.. Astfel, prin decizia penală definitivă nr. 1609/2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală, pronunţată în dosarul nr. x/2015, s-a statuat în sensul că acesta a săvârşit infracţiunile de înşelăciune în formă agravată şi uz de fals, inducând în eroare reprezentanţii băncii pârâte C.

S.A. cu privire la veniturile realizate, prin folosirea unor contracte de închiriere false, care atestau necorespunzător realităţii faptul că obţine venituri lunare din închirierea a două imobile, cunoscând că respectivele înscrisuri sunt false şi obţinând astfel, în mod injust, un credit în valoare de 118.120 euro pe care nu l-a rambursat; s-a dispus şi în sensul anulării ambelor contracte de închiriere. De asemenea, prin încheierea definitivă din data de 09.03.2018, pronunţată în dosarul nr. x/2017 de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, s-a statuat explicit în sensul caracterului fals al tuturor înscrisurilor folosite de pârâtul D.

în vederea obţinerii creditului acordat de C. S.A.., respectiv: contractele de închiriere nr. x/14.12.2007 şi nr. y/01.12.2007, declaraţia 220 privind veniturile estimate pe anul 2007 din folosinţa bunurilor înregistrată sub nr. x/14.12.2007, contractele de vânzare-cumpărare nr. x/09.12.2003 şi nr. y/04.12.2007, precum şi decizia de impunere pentru plăţi anticipate cu titlu de impozit nr. x/05.02.2008. Totodată, s-a mai reţinut că, dacă obţinerea creditului a fost rezultatul manoperelor frauduloase ale pârâtului, nu acelaşi lucru se poate reţine în ceea ce priveşte încheierea contractului de garanţie imobiliară având ca obiect garantarea creditului obţinut de acesta, care nu a fost rezultatul exercitării unor manopere frauduloase de convingere ori de inducere în eroare a reclamanţilor-garanţi, astfel încât consimţământul exprimat de aceştia a fost unul valabil.

Mai mult, reclamanţii au convenit cu pârâtul D. să garanteze restituirea împrumutului bancar cu imobilul proprietatea lor în deplină cunoştinţă de cauză, cu asumarea deplină a riscului de executare silită în caz de neplată a ratelor aferente creditului de către debitor. În plus, reclamanta a fost cea care a procurat pârâtului cele două contracte de închiriere şi celelalte înscrisuri necesare, prezentându-i-le spre semnare şi depunându-le ulterior la bancă, l-a încurajat să obţină un împrumut de o valoare mai mare şi i-a pretins pârâtului un procent de 20% din valoarea creditului pentru ajutorul acordat.

Toate aceste dezlegări care au făcut deja obiectul dezbaterilor şi verificărilor jurisdicţionale în procesul penal constituie premisele demonstrate ce se impun şi în prezentul cadru procesual, neputând fi ignorate, din perspectiva prevederilor art. 430 şi 431 C. proc. civ., care recunosc autoritatea de lucru judecat, alături de dispozitiv, atât considerentelor decisive, cât şi celor cu valoare decizională.

Pornind de la aceste premise cu caracter obligatoriu, prin raportare la întreaga dinamică a relaţiilor dintre părţile litigante, de natură a contura o anumită situaţie de fapt care a fost analizată şi expusă detaliat în etapele devolutive ale procesului şi care nu mai poate fi reevaluată în calea extraordinară de atac, Înalta Curte, în dezacord cu susţinerile ambelor părţi recurente, confirmă apărările pârâtei C. S.A. circumscrise, în esenţă, conivenţei dintre reclamanţi şi pârâtul D., care a generat o activitate ilicită, bazată pe rea-credinţă, cu consecinţa prejudicierii intereselor pârâtei prin încheierea unui contract de credit.

În al doilea rând, instanţa supremă reţine că temeiul juridic al pretenţiilor deduse judecăţii de reclamanţi este reprezentat de cauza ilicită şi imorală, în principal a contractelor de credit şi de garanţie imobiliară, precum şi a tuturor actelor juridice necesare şi premergătoare încheierii acestora, obţinute prin fraudarea legii. De principiu, spre deosebire de obiectul cererii care nu poate fi schimbat sau depăşit, temeiul juridic invocat de reclamant (cauza juridică a acţiunii) nu leagă instanţa care este nu numai îndreptăţită, ci chiar obligată să stabilească calificarea juridică exactă a aspectelor deduse judecăţii, faţă de prevederile art. 22 alin. (4) C. proc. civ.

În speţă, în aplicarea textului legal citat, prima instanţă a reţinut că temeiul juridic al cererii de constatare a nulităţii absolute a celor două contracte de vânzare-cumpărare prealabile este în realitate nu cauza ilicită, ci obiectul ilicit al acestora, pe care l-a găsit întemeiat fără a-i conferi însă finalitatea scontată. Dimpotrivă, valabilitatea acestora, precum şi a celorlalte acte juridice contestate a fost menţinută tocmai în vederea consolidării efectelor contractelor de credit şi de garanţie - în raport cu care nu s-a reţinut incidenţa vreunui motiv de nulitate -, şi protejării intereselor băncii-pârâte. Analiza astfel structurată a temeiniciei pretenţiilor deduse judecăţii a fost continuată şi în apel, instanţa de control judiciar dând însă eficienţă caracterului fals al actelor juridice premergătoare încheierii contractelor de credit şi de garanţie, statuat de instanţa penală.

Acestea sunt aşadar circumstanţele de la care instanţa de recurs va păşi la analiza globală a criticilor de nelegalitate invocate de ambele părţi recurente, faţă de interferenţa motivelor supuse atenţiei şi particularităţile cauzei.

În esenţă, recurenţii-reclamanţi au înţeles să critice decizia din apel prin prisma prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., reproşând în principal nereţinerea de către instanţa devolutivă a sancţiunii nulităţii absolute în privinţa contractelor de credit şi garanţie imobiliară. Subsumat acestor critici, au înţeles să invoce motivarea insuficientă a hotărârii, prin neanalizarea tuturor susţinerilor şi apărărilor părţilor din proces, astfel cum au fost precizate, prin raportare la ansamblul probator al cauzei, inclusiv la aspectul demarării executării silite împotriva lor pentru acoperirea creditului nerambursat; încălcarea normelor de procedură prevăzute de art. 22 alin. (1), (2) şi (7) C. proc. civ., prin raportare la art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, susţinând lipsa rolului activ al instanţei în aflarea adevărului în cauză, precum şi a prevederilor art. 33 C. proc. civ., susţinând reţinerea greşită a excepţiei lipsei interesului lor de a acţiona în justiţie; aplicarea greşită a normelor de drept material prevăzute de art. 954, 955, 960 şi 961 din C. civ. de la 1864 vizând condiţiile de validitate a convenţiilor şi, respectiv, a prevederilor art. 948, 950, 966, 967, 968 şi următoarele din acelaşi act normativ, vizând nulitatea contractelor pentru cauză ilicită, imorală şi fraudarea legii, precum şi aplicarea greşită a principiului anulării actului juridic subsecvent ca urmare a anulării actului juridic iniţial, cu consecinţa menţinerii soluţiei primei instanţe sub aspectul valabilităţii contractelor de credit şi de garanţie.

La rândul său, recurentul-pârât a criticat decizia din perspectiva prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., susţinând, pe de o parte, încălcarea normelor de procedură prevăzute de art. 33 C. proc. civ.., circumscrise interesului reclamanţilor de a acţiona în justiţie, iar pe de altă parte, încălcarea prevederilor art. 453 alin. (2) şi art. 455 C. proc. civ. cu ocazia stabilirii modului de suportare a cheltuielilor de judecată.

Cu prioritate, instanţa supremă va analiza susţinerile recurenţilor-reclamanţi circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., faţă de consecinţele incidenţei în cauză a acestui motiv de nelegalitate care, dacă ar fi găsit întemeiat, ar face inutilă cercetarea celorlalte critici.

Înalta Curte subliniază că ipoteza de casare prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sancţionează nerespectarea obligaţiei de motivare a hotărârilor judecătoreşti, componentă a dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi de art. 6 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, reflectată ca atare în jurisprudenţa constantă a instanţei europene şi impunându-se ca garanţie de legalitate a raţionamentului judiciar (cu titlu de exemplu: hotărârile pronunţate în cauzele Ruiz Torija împotriva Spaniei, Higgins împotriva Franţei sau Hirvisari împotriva Finlandei).

Transpunând aceste considerente în analiza deciziei recurate, Înalta Curte constată că motivul de nelegalitate invocat nu se confirmă întrucât, după cum se poate lesne observa, aceasta respectă prevederile art. 425 C. proc. civ., curtea de apel realizând o sinteză a motivelor de apel şi o analiză exhaustivă şi judicioasă a argumentelor pro şi contra, de fapt şi drept, ridicate de părţile litigante, prin raportare la probatoriul administrat în cauză. Susţinerea recurenţilor-reclamanţi referitoare la lipsa de motivare nu este justificată în condiţiile în care raţionamentul logico-juridic al instanţei de apel este explicat adecvat, suficient şi reflectă cu claritate punctul de vedere al completului de judecată asupra problemelor examinate, făcând posibilă realizarea controlului judiciar în recurs şi evidenţiind faptul că au fost cercetate realmente chestiunile esenţiale ale cauzei. Cu privire la cererea precizatoare, instanţa de apel a reţinut că tribunalul s-a pronunţat în limitele învestirii, cu respectarea principiului disponibilităţii, iar o referire detaliată la impactul executării silite demarate împotriva reclamanţilor-garanţi ar fi fost supraabundentă, în condiţiile în care curtea de apel a reţinut, fără echivoc, încheierea de către aceştia în cunoştinţă de cauză a contractului de garanţie, cu asumarea deplină a riscului de executare silită în caz de neplată de către debitor a ratelor aferente creditului.

Înalta Curte subliniază că, subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nemotivarea hotărârii judecătoreşti presupune lipsa totală ori insuficienţa argumentelor determinante folosite pentru adoptarea soluţiei reflectate în dispozitiv, iar nu nemulţumirea generată de conţinutul de substanţă al considerentelor, perspectivă din care critica invocată nu poate fi primită.

În continuare, instanţa supremă va analiza criticile ambelor părţi recurente circumscrise prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere "când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii".

Invocând încălcarea prevederilor art. 22 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi reproşează instanţei de apel lipsa rolului activ în administrarea probelor şi aflarea adevărului în cauză - concretizat, în opinia lor, într-o soluţie de admitere în totalitate a pretenţiilor deduse judecăţii, cu consecinţa constatării nulităţii contractelor de credit şi garanţie imobiliară. În acest context, Înalta Curte subliniază că sensul sintagmei judecătorul este în drept din cuprinsul art. 22 alin. (2) C. proc. civ. este în mod evident acela că judecătorul este îndreptăţit şi nu obligat, el având numai posibilitatea şi nu îndatorirea de a ordona administrarea unor probe din oficiu. Din această perspectivă, părţile nu pot reproşa, cu ocazia exercitării căilor legale de atac, omisiunea instanţei a cărei hotărâre se contestă de a dispune din oficiu măsuri pe care ele însele nu le-au propus, substituindu-se voinţei lor, întrucât rolul activ al judecătorului nu presupune încălcarea principiului disponibilităţii, ci realizarea unui echilibru între acesta şi celelalte principii fundamentale ale procesului civil, care este unul al intereselor private, cu atât mai mult cu cât ambele părţi au beneficiat în cauză de asistenţă juridică calificată. Aşa fiind, nu pot fi primite susţinerile recurenţilor-reclamanţi care reproşează practic instanţelor devolutive aspecte procedurale pe care ei înşişi le-ar fi putut supune analizei şi dezbaterii contradictorii în proces, demersul echivalând practic cu invocarea propriei culpe.

Cu referire la excepţia lipsei interesului recurenţilor-reclamanţi de a acţiona în justiţie, ambele părţi reproşează încălcarea de către instanţa devolutivă a prevederilor art. 33 C. proc. civ., dar din perspective diferite: astfel, dacă reclamanţii invocă greşita reţinere a excepţiei în sarcina lor, pârâtul, dimpotrivă, critică faptul că greşit s-a apreciat în apel că cei dintâi ar avea un interes determinat în susţinerea pretenţiilor circumscrise constatării nulităţii tuturor actelor juridice prealabile încheierii contractelor de credit şi de garanţie.

Analizând hotărârile pronunţate de instanţele devolutive, Înalta Curte constată că, dacă tribunalul a respins, ca neîntemeiate, cererile reclamanţilor privind constatarea nulităţii absolute a contractelor de facilitate de credit şi garanţie reală imobiliară, a contractelor de vânzare-cumpărare şi a deciziei de impunere pentru plăţi anticipate cu titlu de impozit şi, ca fiind lipsite de interes, cererile aceloraşi reclamanţi pentru constatarea nulităţii absolute a cererii de credit pentru persoane fizice şi a declaraţiei 220 privind veniturile estimate pe anul 2007, curtea de apel a reformat în parte sentinţa, respingând excepţia lipsei de interes şi admiţând în parte acţiunea, în sensul constatării nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, a cererii de credit pentru persoane fizice, a deciziei de impunere pentru plăţi anticipate cu titlu de impozit şi a declaraţiei 220 privind veniturile estimate din cedarea folosinţei bunurilor, cu menţinerea dispoziţiilor sentinţei referitoare la respingerea, ca neîntemeiate, a cererilor de constatare a nulităţii absolute a contractelor de credit şi garanţie imobiliară.

Altfel spus, toate pretenţiile deduse judecăţii de către recurenţii-reclamanţi au primit finalmente, fără echivoc, o cercetare pe fond - consecinţă a înlăturării excepţiei lipsei de interes a acestora susţinute de recurentul-pârât pe tot parcursul procesului -, împrejurare în raport cu care critica celor dintâi vizând reţinerea greşită în sarcina lor a excepţiei lipsei de interes apare fără consistenţă şi valoare juridică, neputând fi primită.

Instanţa supremă subliniază că, din perspectiva condiţionării exerciţiului acţiunii civile, interesul reprezintă folosul practic, material sau moral, urmărit de cel care a pus în mişcare acţiunea civilă, indiferent de forma concretă de manifestare a acesteia. Astfel, pentru a stabili dacă o parte are interes în exercitarea acţiunii civile, instanţa trebuie să prefigureze folosul efectiv pe care aceasta l-ar obţine în ipoteza admiterii formei procedurale exercitate. Aşadar, faţă de prevederile art. 33 C. proc. civ., condiţia determinării interesului vizează stabilirea avantajului legal, a folosului practic efectiv ce poate fi realizat de parte în concret în eventualitatea admiterii cererii deduse judecăţii, fiind echivalentă cu cerinţa existenţei interesului însuşi, cum corect a remarcat pârâtul în cadrul apărărilor sale, folosul pur teoretic, prezumtiv, fiind inacceptabil din perspectiva oricărei proceduri judiciare.

În speţă, solicitând constatarea nulităţii absolute a contractelor de credit şi garanţie, precum şi a tuturor actelor juridice premergătoare încheierii acestora - de natură a configura falsa bonitate financiară a pârâtului -, reclamanţii urmăresc practic protecţia dreptului lor de proprietate asupra imobilului adus de ei ca garanţie pentru a asigura banca-pârâtă de riscul insolvabilităţii pârâtului-debitor.

Instanţa supremă confirmă statuările instanţei de prim control judiciar, în sensul că încheierea contractului de facilitate credit şi a celui accesoriu de garanţie imobiliară a fost precedată de o etapă prealabilă destinată evaluării îndeplinirii de către pârât a condiţiilor de solvabilitate necesare pentru acordarea creditului solicitat. Această etapă premergătoare s-a concretizat în punerea la dispoziţia băncii-pârâte a contractelor de vânzare-cumpărare şi a deciziei de impunere pentru plăţi anticipate cu titlu de impozit, a cererii de credit pentru persoane fizice şi a declaraţiei 220 privind veniturile estimate pe anul 2007.

Or, în condiţiile declarării creditului ca neperformant şi iminentei executări silite îndreptate împotriva garanţilor-reclamanţi în scopul recuperării acestuia, apare evident faptul că folosul practic urmărit prin promovarea cererii de chemare în judecată, privită în ansamblul capetelor de cerere multiple, se circumscrie obţinerii de către reclamanţi a unei situaţii juridice mai favorabile, a unui avantaj material în persoana lor, concretizat în înlăturarea caracterului urmăribil al bunului imobil proprietatea lor, adus în garanţie. Din această perspectivă, văzând şi declararea caracterului fals, în cadrul procesului penal, al tuturor actelor juridice emise în etapa prealabilă încheierii contractelor de credit şi garanţie, aspect de natură să legitimeze scopul urmărit în prezentul cadru procesual, Înalta Curte, în acord cu statuările curţii de apel, confirmă interesul actual, determinat, legitim şi personal al recurenţilor-reclamanţi în promovarea demersului judiciar contestat de pârât. Întrucât existenţa interesului este apreciată în ansamblu şi vizează toate capetele de cerere cu care reclamanţii au învestit instanţa, apare nerelevantă din această perspectivă stabilirea/nestabilirea caracterului iniţial/subsecvent al actelor juridice disputate de părţi, precum şi modalitatea concretă de soluţionare a fondului cererilor la finalul judecăţii, context în raport cu care criticile invocate prin recurs de către pârât nu pot fi primite, urmând a fi înlăturate.

În continuare, Înalta Curte va analiza criticile recurenţilor-reclamanţi vizând greşita aplicare a normelor de drept substanţial care reglementează validitatea convenţiilor, nulitatea acestora pentru cauză ilicită, imorală şi fraudarea legii, precum şi incidenţa în cauză a efectelor nulităţii actului juridic, circumscrise prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Sintetic, aceştia au susţinut în faţa instanţelor nulitatea absolută atât a actelor juridice prealabile încheierii contractelor de credit şi de garanţie, cât şi a celor din urmă, invocând cauza lor ilicită şi imorală dedusă din scopul ilicit urmărit de recurentul-pârât, pentru atingerea căruia acesta a apelat la diferite manopere frauduloase. Totodată, nulitatea a fost susţinută şi din perspectiva caracterului fals al actelor juridice prealabile, astfel cum acesta a fost reţinut în cadrul procesului penal, cât şi din perspectiva principiilor efectelor nulităţii actului juridic iniţial asupra actului juridic subsecvent.

Prealabil, instanţa supremă reiterează statuările anterioare de natură a configura inexistenţa unui raport de subsidiaritate între actele juridice prealabile încheierii contractelor de credit şi de garanţie, pe de o parte şi acestea din urmă pe de altă parte, în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat, primele aparţin unei etape premergătoare, în cadrul căreia a fost analizată numai bonitatea prezumtivului debitor, împrejurare în care, deşi acestea au un caracter de sine-stătător, autonom, fiind apte să producă consecinţe juridice, nu au dobândit caracter "iniţial", în sensul legii, în raport cu cele două contracte în discuţie - de credit şi garanţie.

Cu alte cuvinte, Înalta Curte impune părţilor concluzia că, în cauză, nu există o legătură de interdependenţă şi complementaritate între actele juridice încheiate în cele două etape (precontractuală şi contractuală), dezlegare susţinută şi prin argumentul că o potenţială anulare a contractelor de credit şi de garanţie nu ar reprezenta un mijloc de asigurare a retroactivităţii efectelor nulităţii actelor juridice prealabile (restitutio in integrum).

În acest context, instanţa supremă validează statuările instanţelor devolutive în sensul că, dimpotrivă, contractul de credit în discuţie este un act juridic autonom, principal, consolidat prin încheierea unui act juridic accesoriu - contractul de garanţie imobiliară -, statuare în raport cu care analiza distinctă a nulităţii celor două categorii de acte, încheiate în faza precontractuală şi, respectiv, în faza contractuală, apare ca fiind corectă, iar criticile recurenţilor-reclamanţi circumscrise incidenţei în cauză a efectelor nulităţii actelor juridice prealabile, pe care le-au apreciat ca fiind "iniţiale", nu pot fi primite, urmând a fi înlăturate.

În continuare, Înalta Curte reiterează că prin decizia recurată, instanţa de apel a admis în parte pretenţiile recurenţilor-reclamanţi, constatând nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare, a cererii de credit pentru persoane fizice, a deciziei de impunere pentru plăţi anticipate cu titlu de impozit şi a declaraţiei 220 privind veniturile estimate din cedarea folosinţei bunurilor, menţinând dispoziţiile sentinţei referitoare la respingerea cererii de constatare a nulităţii absolute a contractelor de credit şi garanţie imobiliară. Instanţa devolutivă a reţinut caracterul ilicit al operaţiunilor constatate de cele două contracte de vânzare-cumpărare, dedus din falsificarea acestora, respectiv obiectul lor ilicit, împrejurare statuată şi de instanţa penală care a dispus anularea contractelor de închiriere subsecvente. Totodată, a mai reţinut şi caracterul nereal al menţiunilor conţinute de celelalte acte juridice depuse ca documentaţie pentru obţinerea creditului de către pârât, statuând că menţinerea în circuitul civil a unor acte juridice false contravine interesului public circumscris ocrotirii unor interese civile conexe procesului penal sau create de acesta.

Cum aceste dezlegări nu au fost contestate pe calea recursului de niciuna dintre părţile litigante, ele au intrat în puterea lucrului judecat şi excedează analiza instanţei în prezenta fază procesuală.

Aşadar, cercetarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se va circumscrie exclusiv legalităţii soluţiei de respingere a cererii recurenţilor-reclamanţi de constatare a nulităţii absolute a contractelor de credit şi de garanţie imobiliară.

Temeiul juridic al cererii recurenţilor-reclamanţi, analizat ca atare de instanţa devolutivă, îl constituie cauza ilicită şi imorală a contractelor în discuţie, pretins a fi încheiate prin fraudarea legii.

Prealabil, Înalta Curte aminteşte dezlegările obligatorii ale instanţei penale care au fundamentat soluţia instanţei devolutive şi se impun cu autoritate de lucru judecat şi în prezentul cadru procesual, în sensul că dacă obţinerea creditului a fost rezultatul manoperelor frauduloase ale pârâtului, nu acelaşi lucru se poate reţine în ceea ce priveşte încheierea contractului de garanţie imobiliară având ca obiect garantarea creditului obţinut de acesta, care nu a fost rezultatul exercitării unor manopere frauduloase de convingere ori de inducere în eroare a reclamanţilor-garanţi, astfel încât consimţământul exprimat de aceştia a fost unul valabil. Mai mult, reclamanţii au convenit cu pârâtul D. să garanteze restituirea împrumutului bancar cu imobilul proprietatea lor în deplină cunoştinţă de cauză, cu asumarea deplină a riscului de executare silită în caz de neplată a ratelor aferente creditului de către debitor. În plus, reclamanta a fost cea care a procurat pârâtului cele două contracte de închiriere şi celelalte înscrisuri necesare, prezentându-i-le spre semnare şi depunându-le ulterior la bancă, l-a încurajat să obţină un împrumut de o valoare mai mare şi i-a pretins pârâtului un procent de 20% din valoarea creditului pentru ajutorul acordat.

Corelativ, instanţa supremă reiterează că aceste statuări, consolidate în prezentul cadru procesual, confirmă apărările pârâtei C. S.A., circumscrise în esenţă conivenţei intervenite între reclamanţi şi pârâtul D. care a generat o activitate ilicită, bazată pe rea-credinţă, cu consecinţa prejudicierii intereselor pârâtei prin încheierea unui contract de credit.

Recurenţii-reclamanţi au înţeles să justifice cauza ilicită şi imorală a contractelor în discuţie prin scopul ilicit urmărit de recurentul-pârât, pentru atingerea căruia acesta a apelat la diferite manopere frauduloase, manifestate atât faţă de ei, cât şi în raport cu banca-pârâtă, susţineri de natură să încalce parţial statuările impuse cu autoritate de lucru judecat de instanţa penală, ceea ce nu poate fi primit.

Mai mult, aceste susţineri sunt susceptibile să contureze încheierea de către recurenţii-reclamanţi a contractului de garanţie cu vicierea consimţământului lor prin dol, ceea ce echivalează cu o schimbare a cauzei juridice a acţiunii, inadmisibilă într-o cale de atac din perspectiva prevederilor art. 478 alin. (1), art. 483 alin. (3) şi art. 494 C. proc. civ.

Ca o condiţie de fond, esenţială, generală şi de validitate a actului juridic, cauza acestuia formează, împreună cu consimţământul, voinţa juridică, aceasta din urmă cuprinzând şi scopul urmărit prin încheierea actului respectiv. În acord cu dispoziţiile legale în materie invocate de recurenţii-reclamanţi, cauza este ilicită când este contrară legii şi ordinii publice, ori în ipoteza fraudei la lege, când actul juridic este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative şi este imorală atunci când este contrară bunelor moravuri.

Înalta Curte notează că aceste ipoteze sunt de natură a genera nulitatea absolută a actului juridic doar dacă atât cauza ilicită, cât şi cea imorală sunt comune părţilor contractante, conturând o conivenţă la fraudă, sau, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o ori, după împrejurări, trebuia să o cunoască. Pentru ipoteza în care la încheierea contractului doar una din părţi a urmărit un scop contrar legii sau bunelor moravuri, iar cocontractantul nu a cunoscut şi nici nu trebuia să cunoască acest aspect, soluţia care se impune este cea a menţinerii valabilităţii contractului.

În speţă, deşi premisa stabilită de instanţa penală este aceea că întreaga operaţiune concepută şi pusă în practică de către recurentul-pârât a avut un caracter fraudulos, acesta urmărind dobândirea unui credit bancar prin inducerea în eroare a băncii-pârâte, căreia i-a prezentat o documentaţie falsă în etapa prealabilă încheierii contractului, ansamblul probator al cauzei care nu poate fi reevaluat în recurs circumscrie un scop punctual licit şi moral la obţinerea în concret a creditului (refinanţarea unui împrumut anterior, acoperirea unor nevoi personale), precum şi buna-credinţă a băncii-pârâte, care nu a cunoscut caracterul ilicit al actelor juridice prealabile şi a urmărit, deopotrivă, un scop licit şi moral la acordarea împrumutului, de esenţa activităţii bancare, împrejurări în raport cu care valabilitatea contractului a fost în mod just menţinută în apel. Concluzionând, instanţa de recurs apreciază că, în cauză, deşi reaua-credinţă a pârâtului nu poate fi înlăturată, nu s-a făcut dovada complicităţii la fraudă a părţilor contractante, iar o eventuală anulabilitate a contractului pentru dolul manifestat de recurentul-pârât faţă de bancă nu ar putea fi valorificată decât de aceasta din urmă.

În ceea ce priveşte contractul de garanţie imobiliară, consecventă statuărilor anterioare şi principiului legalităţii procesului civil, Înalta Curte reţine autoritatea de lucru judecat a dezlegărilor impuse de instanţa penală, potrivit cărora încheierea acestuia nu a fost rezultatul manoperelor frauduloase ale pârâtului asupra reclamanţilor, aceştia din urmă înţelegând să şi-l asume în deplină cunoştinţă de cauză şi acceptând consecinţele presupuse de respectiva operaţiune juridică, aspecte de natură a contura ipoteza potrivit căreia scopul acestora la încheierea contractului a fost chiar cel de a garanta restituirea împrumutului. Mai mult, situaţia de fapt stabilită prin probatoriul administrat în cauză şi care nu poate fi reevaluat în recurs, circumscrie, pe de o parte, reaua-credinţă a recurenţilor-reclamanţi în ansamblul manoperelor derulate în etapa precontractuală, care nu ar putea să-şi invoce propria culpă şi, pe de altă parte, buna-credinţă a băncii la încheierea contractului, al cărei scop licit şi moral, conex celui urmărit la acordarea împrumutului, a fost, fără îndoială, în sensul asigurării restituirii acestuia, împrejurare în care, ca şi în cazul contractului de credit, nu se poate reţine complicitatea la fraudă a părţilor contractante, consecinţa fiind menţinerea valabilităţii contractului de garanţie, cum în mod just a apreciat instanţa de apel.

În concluzie, din perspectiva cauzei juridice a acţiunii, conivenţa dovedită între părţile recurente nu are aptitudinea legală de a produce consecinţe juridice pe tărâmul contractelor de credit şi de garanţie imobiliară, apărate de prezumţia de bună-credinţă a băncii-pârâte, care nu a fost răsturnată.

Prin urmare, nici critica de nelegalitate realizată de recurenţii-reclamanţi din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi primită, în cauză fiind corect aplicate normele de drept substanţial prevăzute de art. 954, 955, 960 şi 961 din C. civ. de la 1864 vizând condiţiile de validitate a convenţiilor şi, respectiv, art. 948, 950, 966, 967, 968 şi următoarele din acelaşi act normativ.

Instanţa supremă reţine că celelalte critici formulate în recurs de către reclamanţi, referitoare în principal la greşita interpretare a probelor şi a aspectelor factuale de către instanţa de apel, au un caracter pur formal şi tind la o reapreciere a probatoriului administrat în cauză şi la o reevaluare a situaţiei de fapt statuate, vizând practic temeinicia hotărârii, demers inadmisibil în calea extraordinară de atac a recursului în actualul context legislativ, astfel încât vor rămâne în afara sferei de analiză în această fază procesuală, în raport cu prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Finalmente, vor fi analizate criticile recurentului-pârât din perspectiva prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5, raportate la cele ale art. 453 alin. (2) şi art. 455 C. proc. civ.

Potrivit art. 453 alin. (2) C. proc. civ., "(1) Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. (2) Când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părţi poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Dacă este cazul, judecătorii vor putea dispune compensarea cheltuielilor de judecată.", iar în conformitate cu prevederile art. 455 din acelaşi act normativ, "Dacă în cauză sunt mai mulţi reclamanţi sau mai mulţi pârâţi, ei vor putea fi obligaţi să plătească cheltuielile de judecată în mod egal, proporţional sau solidar, potrivit cu poziţia lor în proces ori cu natura raportului juridic existent între ei".

Prevalându-se de normele de procedură citate, recurentul-pârât reproşează instanţei de apel faptul că, deşi pretenţiile reclamanţilor au fost admise numai în parte, s-a dispus obligarea sa la plata în integralitate a cheltuielilor vizând taxele judiciare de timbru, cu atât mai mult cu cât, în cauză, banca a deţinut aceeaşi poziţie procesuală, formulând aceleaşi apărări şi solicitând respingerea acţiunii.

Înalta Curte reţine că în faţa instanţei de fond reclamanţii au beneficiat de scutire de la plata taxei judiciare de timbru, în valoare de 24.005,8 RON, iar în apel au beneficiat de reducerea acesteia la nivelul sumei de 5.822,12 RON. De asemenea, au achitat un onorariu de avocat pentru ambele faze procesuale în valoare de 2.000 RON. Prin decizia recurată, pârâtul a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocat în sumă de 2.000 RON, precum şi taxă judiciară de timbru aferentă apelului, în valoare de 5.822,12 RON. Totodată, instanţa de apel a făcut aplicarea prevederilor art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008, obligând pârâtul la plata către stat a sumelor de 24.005,8 RON şi 5.822,12 RON reprezentând taxă judiciară de timbru pentru care reclamanţii au beneficiat de scutire şi reducere în ambele faze procesuale.

În continuare, instanţa supremă notează că susţinerile recurentului-pârât nu vizează onorariul avocaţial, ci cheltuielile de judecată constând în taxele judiciare de timbru aferente soluţionării fazelor procesuale devolutive şi numai din perspectiva încălcării prevederilor art. 453 alin. (2) şi ale art. 455 C. proc. civ., iar nu şi din perspectiva încălcării prevederilor art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008, aspecte care rezultă cu evidenţă din analiza cererii de recurs. De asemenea, notează că instanţa de apel a segmentat chestiunea cheltuielilor de judecată, generând o analiză circumscrisă pe de o parte, prevederilor art. 453 C. proc. civ., iar pe de altă parte prevederilor art. 18 şi 19 din O.U.G. nr. 51/2008.

Înalta Curte apreciază că domeniul de reglementare a art. 453 C. proc. civ. acoperă problematica modului în care se suportă cheltuielile de judecată între părţile litigante şi a structurii acestora. Or, în limitele criticilor invocate în recurs, se observă că această normă de procedură a fost corect aplicată, în condiţiile în care în cauză apelul reclamanţilor a fost admis, iar pârâtul a căzut în pretenţii faţă de această soluţie, fiind obligat la cheltuielile suportate de apelanţi în urma reducerii acestora, reprezentând taxa de timbru aferentă apelului.

În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a prevederilor art. 455 C. proc. civ., din perspectiva neimpunerii cheltuielilor de judecată, deopotrivă, şi în sarcina intimatei-pârâte C. S.A., instanţa supremă constată că este în afara oricăror ambivalenţe împrejurarea că, faţă de contextul litigiului, în sarcina acestei pârâte nu se poate reţine vreo culpă procesuală, întrucât nu a pierdut procesul şi nu a căzut în pretenţiile reclamanţilor, astfel încât înlăturarea ei de la suportarea cheltuielilor de judecată efectuate în proces apare ca fiind corectă şi legală.

Instanţa de recurs confirmă faptul că efectele admiterii apelului se transpun într-o soluţie de admitere în parte a pretenţiilor reclamanţilor, în condiţiile în care aceştia din urmă au beneficiat în faţa instanţei de fond de protecţia O.U.G. nr. 51/2008, sub forma scutirii de la plata taxei judiciare de timbru. Cu toate acestea, după cum s-a arătat deja, recurentul-pârât nu a înţeles să formuleze pe calea recursului şi critici circumscrise modului de suportare de către părţile litigante a cheltuielilor judiciare avansate de către stat în prezentul proces, din perspectiva încălcării prevederilor art. 18 şi 19 din O.U.G. nr. 51/2008, împrejurare în raport cu care maniera în care instanţa de apel a impus suportarea lor în sarcina părţilor a intrat în puterea lucrului judecat şi va rămâne în afara sferei de analiză în prezenta fază procesuală.

Faţă de toate considerentele ce preced, Înalta Curte, constatând că nu sunt incidente în cauză motivele de nelegalitate invocate, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ambele recursuri ca nefondate, context în care cheltuielile de judecată avansate de părţi în această cale extraordinară de atac vor rămâne în sarcina acestora.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamanţii A. şi B. şi de către pârâtul D. împotriva deciziei civile nr. 1049/11.06.2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 iunie 2023.