Arbitral award annulled for lack of arbitration agreement upheld; dispute remitted to first-instance court.

Şedinţa publică din data de 15 iunie 2023

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei. Cadrul procesual

1. Obiectul cererii de arbitrare

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Permanent de Arbitraj Instituţionalizat, la data de 09.08.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. S.A. la plata sumei de 518,83 RON, reprezentând contravaloare reparaţii rămasă neîncasată, precum şi a penalităţilor de întârziere aferente, de 0,2%/zi de întârziere, cu cheltuieli de judecată.

Prin hotărârea arbitrală nr. 155/15.12.2021, Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat a admis acţiunea reclamantei şi a obligat pârâta să achite reclamantei suma de 518,83 RON, reprezentând diferenţa de sumă neachitată, penalităţile de întârziere de 0,2%/zi de întârziere aferente debitului principal, precum şi suma de 2.050 RON, cu titlul de cheltuieli arbitrale.

2. Soluţia instanţei de fond. Hotărârea recurată.

Împotriva hotărârii arbitrale, B. S.A. a formulat acţiune în anulare.

Prin hotărârea nr. 106/2022 din 21 septembrie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă a admis acţiunea şi a anulat hotărârea arbitrală nr. 155 din data de 15.12.2021, pronunţată de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat, în dosarul nr. x/2021, a respins ca rămasă fără obiect cererea de suspendare a executării hotărârii arbitrale şi a trimis cauza spre soluţionare Judecătoriei Buftea.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., solicitând, în principal, admiterea recursului şi modificarea în tot a hotărârii recurate, în sensul respingerii acţiunii în anulare a hotărârii arbitrale nr. 155/15.12.2021 pronunţate de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat, în dosarul nr. x/2021, formulate de B., iar, în subsidiar, admiterea în parte a recursului şi trimiterea cauzei spre competentă soluţionare Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.

Recurenta-reclamantă a invocat motivul de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.., susţinând, în esenţă, că instanţa de fond a aplicat greşit dispoziţiile art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în condiţiile existenţei unei norme speciale aplicabile, derogatorii, respectiv Norma A.S.F. nr. 18/2017, act normativ care, deşi are forţă juridică inferioară C. proc. civ., nu a fost declarat nelegal sau neconstituţional.

Întemeindu-se pe dispoziţiile actului normativ menţionat, respectiv art. 7 alin. (3) şi art. 7 alin. (4) lit. d), recurenta arată că în materia soluţionării petiţiilor referitoare la activitatea societăţilor de asigurare si de reasigurare, consumatorul poate solicita soluţionarea litigiului prin apelare la arbitraj, fără a fi necesară o convenţie arbitrală.

Având natura unor dispoziţii speciale, derogatorii de la dreptul comun, astfel cum reiese din prevederile art. 6 alin. (6) şi art. 8 alin. (16) din Legea nr. 237/2015, privind rolul şi competenţele ASF, recurenta consideră că au prioritate în raport cu legea generală.

În plus, se arată că Norma nr. 18/2017 reprezintă transpunerea la nivel naţional a Directivei 2013/11/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 21.05.2013 privind soluţionarea alternativă a litigiilor în materie de consum şi de modificare a Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 şi a Directivei 2009/22/CE, astfel că nu există nicio justificare pentru nerespectarea acestui act normativ, în caz contrar statul făcându-se vinovat de încălcarea prevederilor art. 5 din Tratatul Comunităţii Europene.

În consecinţă, recurenta apreciază că lipsa convenţiei arbitrale din contractul de asigurare ce reprezintă temeiul pretenţiilor solicitate prin cererea de arbitrare, este complinită de prevederile art. 7 alin. (3) şi art. 7 alin. (4) lit. d) din Norma nr. 18/2017, care dau consumatorului dreptul de a opta pentru o cale de soluţionare alternativă a litigiului, în funcţie de statutul juridic al acestuia.

În subsidiar, recurenta a arătat că, în urma anulării hotărârii arbitrale, instanţa de fond trebuia să trimită cauza spre competentă soluţionare Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, deoarece intimata şi-a schimbat sediul social pe parcursul derulării procesului, în circumscripţia teritorială a acestei instanţe.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 16.11.2022, sub nr. x/2022.

Intimata-pârâtă B. S.A. nu a formulat întâmpinare la recurs.

III. Procedura de soluţionare a recursului

Cu titlu prealabil, se reţine că prezentul proces este guvernat de dispoziţiile C. proc. civ. în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, întrucât acţiunea introductivă a fost înregistrată pe rolul instanţei la data de 19 ianuarie 2022, deci după intrarea în vigoare a acestei legi.

Prin rezoluţia din 25 ianuarie 2023, a completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, s-a fixat termen pentru judecarea recursului la data de 06 aprilie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, în temeiul art. 490 alin. (2) din C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018.

IV. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând sentinţa atacată în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi invocat de recurentă are în vedere situaţia în care hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenta-reclamantă susţine că hotărârea a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material referitoare la soluţionarea alternativă a litigiilor prin arbitraj instituţionalizat, cuprinse în Norma A.S.F. nr. 18/2017, respectiv a dispoziţiilor art. 7 alin. (3) şi art. 7 alin. (4) lit. d), care permit, în opinia recurentei, recurgerea la arbitrajul instituţionalizat chiar în absenţa acordului celeilalte părţi, prin derogare de la dispoziţiile C. proc. civ. din materia arbitrajului, singura condiţie fiind cea a formulării unei cereri arbitrale de către consumator.

Întrucât se invocă aplicarea greşită a unor norme de drept procesual referitoare la condiţiile în care poate avea loc soluţionarea litigiilor dintre persoane pe calea arbitrajului, şi nu a unor norme de drept substanţial, criticile recurentei reclamante se circumscriu, în realitate, motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., şi nu celui indicat în cererea de recurs, Înalta Curte procedând la calificarea corespunzătoare a acestora.

Pe fond, Înalta Curte apreciază criticile recurentei reclamante ca fiind neîntemeiate, faţă de natura arbitrajului, ca modalitate alternativă de soluţionare a litigiilor, şi de condiţiile în care acesta poate fi organizat, potrivit legii.

Astfel, se va avea în vedere faptul că, potrivit considerentelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 100 din 7 martie 2017, arbitrajul constituie o excepţie de la principiul potrivit căruia înfăptuirea justiţiei se realizează prin instanţele judecătoreşti şi reprezintă acel mecanism juridic eficient, menit să asigure o judecată imparţială, mai rapidă şi mai puţin formală, finalizată prin hotărâri susceptibile de executare silită.

Pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor cuprinse în Cartea a IV-a - Despre arbitraj, Titlurile I şi II din C. proc. civ., arbitrajul se organizează şi se desfăşoară potrivit convenţiei arbitrale încheiate între părţi, cu respectarea principiului libertăţii de voinţă a acestora, sub rezerva respectării ordinii publice, a bunelor moravuri, precum şi a dispoziţiilor imperative ale legii.

Prin urmare, părţile pot stabili, prin convenţia arbitrală sau printr-un act adiţional încheiat ulterior, normele privind constituirea tribunalului arbitral, numirea, revocarea şi înlocuirea arbitrilor, termenul şi locul arbitrajului, normele de procedură pe care tribunalul arbitral trebuie să le urmeze în judecarea litigiului şi, în general, orice alte norme privind buna desfăşurare a arbitrajului.

Prevederile legale de care se prevalează recurenta reclamantă, şi anume art. 7 alin. (3) şi art. 7 alin. (4) lit. d) din Norma A.S.F. nr. 18/2017, reglementează posibilitatea utilizării, la solicitarea uneia dintre părţi, a metodelor alternative de soluţionare a litigiilor, prevăzute de dispoziţiile legale, în vederea soluţionării pe cale amiabilă a disputelor dintre societăţi, brokeri şi asiguraţi, contractanţi, beneficiari, persoane prejudiciate sau reprezentanţii acestora, precum şi obligaţia conducerii executive a societăţilor şi brokerilor de a asigura participarea la procedurile de soluţionare alternativă a litigiilor, atunci când se solicită de către consumator, fără însă a deroga de la regula potrivit căreia arbitrajul se organizează şi se desfăşoară potrivit convenţiei arbitrale, înscrisă în art. 544 din C. proc. civ. şi fără a limita dreptul părţilor de se adresa instanţelor judecătoreşti abilitate.

În acest context, Curtea de Apel Craiova a soluţionat acţiunea în anulare făcând o aplicare corectă a prevederilor anterior menţionate, apreciind că, în absenţa unei convenţii arbitrale, devine incident motivul de desfiinţare a hotărârii arbitrale prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., potrivit căruia hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată în situaţia în care tribunalul arbitral a soluţionat litigiul fără să existe o convenţie arbitrală sau în temeiul unei convenţii nule sau inoperante.

Cu privire la Norma A.S.F. nr. 18/2017, Înalta Curte reţine suplimentar faptul că aceasta reglementează modul de soluţionare a petiţiilor privind activitatea societăţilor de asigurare şi reasigurare şi a brokerilor de asigurare, prin petiţie înţelegându-se, conform art. 2 pct. 2, cererea, reclamaţia, sesizarea, formulată în scris ori prin poştă electronică, prin intermediul căreia un petent îşi exprimă nemulţumirea cu privire la activitatea societăţilor şi brokerilor.

Reiese aşadar că acţiunile în pretenţii îndreptate împotriva societăţilor de asigurare şi întemeiate pe prevederile contractului de asigurare, nu intră în domeniul de aplicare al acestui act normativ.

În ce priveşte susţinerea recurentei reclamante referitoare la încălcarea principiului priorităţii dreptului european în raport cu cel naţional, care se analizează din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte subliniază că dispoziţiile unei directive europene netranspuse corespunzător în dreptul naţional nu pot fi invocate în raporturile dintre particulari, aceasta fiind o consecinţă a faptului că legislaţia europeană secundară nu are efect direct decât în plan vertical, adică în relaţia dintre particulari şi stat, nu şi în plan orizontal.

Prin urmare, chiar şi în ipoteza unei transpuneri incorecte a prevederilor directivei, partea nu s-ar putea prevala de acestea în litigiul cu un alt particular, cum este cel de faţă.

Faţă de cele arătate, constatând că eventuala netranspunere conformă a directivei nu poate face obiectul analizei în cadrul prezentului litigiu, precum şi faptul că prevederile art. 7 alin. (3) şi art. 7 alin. (4) lit. d) din Norma A.S.F. nr. 18/2017 reglementează posibilitatea rezolvării anumitor categorii de litigii prin intermediul unor proceduri de soluţionare alternativă, fără însă a deroga de la dispoziţiile de principiu ale C. proc. civ. referitoare la condiţiile în care poate interveni arbitrajul, ca jurisdicţie alternativă, Înalta Curte constată că nu se poate reţine aplicarea greşită a dispoziţiilor cuprinse în Norma A.S.F. nr. 18/2017, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. nefiind întemeiat.

Înalta Curte urmează a înlătura şi susţinerile recurentei privind necompetenţa Judecătoriei Buftea în soluţionarea cauzei, constatând că partea nu şi-a încadrat criticile în cazul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ. şi nici nu a prezentat argumente prin care să susţină eventuala soluţionare nelegală a unei excepţii de necompetenţă de ordine publică, invocate în condiţiile strict reglementate de art. 130 şi 131 C. proc. civ.

În plus, Înalta Curte adaugă faptul că, potrivit dispoziţiilor art. 107 alin. (2) din C. proc. civ., instanţa rămâne competentă să soluţioneze litigiul, chiar dacă, ulterior sesizării, pârâtul îşi schimbă domiciliul ori sediul.

Pentru aceste motive, reţinând netemeinicia motivelor de recurs invocate, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta- reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta- reclamantă A. S.R.L. împotriva hotărârii nr. 106/2022 din 21 septembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2022, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 iunie 2023.