Cassation scope limitation: rejection of factual re-evaluation and evidentiary reassessment under the strict legality review of Art. 483(3) CPC

Şedinţa publică din data de 15 iunie 2023

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ., "Prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins".

I. Circumstanţele cauzei. Cadrul procesual

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 20 septembrie 2021, sub dosar nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.., în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L., a solicitat instanţei să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 2.896.019,29 RON, reprezentând contravaloarea facturilor fiscale neachitate, precum şi despăgubirea datorată pentru denunţarea unilaterală a contractului dintre părţi, la care se adaugă penalităţi de întârziere în cuantum de 0,03% din suma datorată pentru fiecare zi de întârziere, calculate de la data scadenţei şi până la data plăţii efective. Totodată, a solicitat şi plata cheltuielilor de judecată.

Pe cale reconvenţională, pârâta C. S.R.L. a solicitat obligarea reclamantei-pârâtă reconvenţional A. S.R.L. la plata sumei de 39.048,65 RON (TVA inclus), reprezentând avans nerestituit în cuantum de 25.798,24 RON (TVA inclus) şi contravaloare scule şi echipamente achiziţionate pentru pârâta reconvenţional, conform contract, în cuantum de 13.250,41 RON (TVA inclus), cu consecinţa compensării sumei de 39.048,65 RON (TVA inclus) cu sumele pe care le-ar datora reclamantei-pârâtă reconvenţional, cu cheltuieli de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 665/01.04.2022 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiate atât cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.., cât şi cererea reconvenţională formulată de pârâta C. S.R.L.

3. Hotărârea instanţei de apel

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 1791/2022 din 23 noiembrie 2022, a respins, ca nefondate, apelurile formulate de A. S.R.L. - prin lichidator judiciar B.., respectiv de C. S.R.L., împotriva sentinţei civile nr. 665/01.04.2022 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2021.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A. S.R.L. - prin lichidator judiciar B.., solicitând casarea ei, iar în urma rejudecării cauzei, admiterea apelului formulat împotriva sentinţei civile nr. 665/01.04.2022, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, precum şi împotriva tuturor încheierilor din dosar, cu consecinţa admiterii în întregime a cererii de chemare în judecată şi obligarea intimatei C. S.R.L. la plata sumei de 2.896.019,29 RON, reprezentând contravaloarea facturilor fiscale neachitate, precum şi despăgubirea datorată pentru denunţarea unilaterală a contractului dintre părţi, la care se adaugă penalităţi de întârziere în cuantum de 0,03% din suma datorată pentru fiecare zi de întârziere, calculate de la data scadenţei şi până la data plăţii efective.

Întemeindu-şi calea de atac pe pct. 5 şi 8 ale alin. (1) al art. 488 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a dezvoltat următoarele critici:

Din perspectiva primului motiv de casare, societatea recurentă a susţinut că instanţa de apel a încălcat regulile privind limitele efectului devolutiv al apelului, sens în care a indicat dispoziţiile art. 477 din C. proc. civ., precum şi pe cele privind neînrăutăţirea situaţiei în propria cale de atac, făcând trimitere la dispoziţiile art. 481 din acelaşi cod.

Interpretarea legii şi a contractului de către instanţa de apel încalcă în mod flagrant atât dreptul recurentei la un proces echitabil, înrăutăţindu-i situaţia în proprie cale de atac, depăşind limitele învestirii, cât şi principii fundamentale ale dreptului material, cu referire la art. 15, 1170 şi 1270 din C. civ.

Cu alte cuvinte, susţine că deşi era în cadrul unei acţiuni de drept comun, în care era chemată să afle adevărul privind întinderea dreptului recurentei de a primi preţul pentru munca depusă de muncitorii acesteia (fapt necontestat nici de prima instanţă şi nici de intimata-pârâtă), instanţa de apel a refuzat să efectueze verificările necesare, apreciind superficial că omisiunea (nedovedită) acesteia de a transmite fişele de pontaj ar echivala practic cu pierderea posibilităţii de a mai solicita vreo contraprestaţie - fapt ce nu fusese avut în vedere de către instanţa de fond (care reţinuse că lucrările au fost realizate) şi reprezintă o înrăutăţire a situaţiei sale procesuale.

Recurenta mai apreciază că a fost încălcat şi principiul fundamental al aflării adevărului, prevăzut de art. 22 din C. proc. civ., fiindu-i respinse în mod nejustificat probe care ar fi putut lămuri situaţia de fapt. Astfel, consideră că nu există niciun temei legal/moral pentru care instanţa de apel să refuze să pună în vedere societăţii intimate să depună la dosar corespondenţa purtată de părţi, în condiţiile în care, din cauza falimentului şi a pandemiei, recurenta nu a fost în măsură să depună ea însăşi aceste înscrisuri.

În dezvoltarea celui de-al doilea motiv de casare invocat - pct. 8 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ. - recurenta-reclamantă consideră că decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor art. 1270, 1350 şi 1516 din C. civ.

Astfel, susţine că şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale şi că era îndreptăţită să primească contraprestaţia prevăzută în contract, intimata C. S.R.L. fiind în culpă pentru neîndeplinirea propriilor obligaţii.

Principala obligaţie a recurentei ce a rezultat din contract era de a pune la dispoziţia societăţii intimate un număr de cel puţin 25 de muncitori, pentru cel puţin 12 luni de la prezentarea pe şantier, în vederea realizării anumitor categorii de lucrări în construcţii, conform indicaţiilor intimatei şi în beneficiul acesteia.

Recurenta a pus la dispoziţia societăţii intimate muncitorii salariaţi, în numărul şi pentru durata convenită, cu calificarea necesară pentru realizarea de lucrări în construcţii şi în acord cu solicitările acesteia.

O dovadă clară în acest sens rezultă din faptul că, până la momentul în care a început să fie în întârziere cu plata facturilor, intimata nu a prezentat nicio obiecţie semnificativă cu privire la muncitori şi perfomanţa acestora.

Astfel, susţine că intimata nu a prezentat obiecţii cu privire la muncitori la momentul testării acestora pe şantier, cum avea obligaţia conform art. 7.1.9 din contract, nu a notificat de trei ori, nominal, presupusa performanţă slabă a muncitorilor, individual, cu privire la care afirmă că avea nemulţumiri, cum avea obligaţia conform art. 7.1.7 din contract, a continuat să folosească muncitorii luni de zile, inclusiv pe cei cu privire la care susţine că avea obiecţii, a solicitat, cu mici excepţii, ca aceştia să rămână în continuare pentru diverse perioade, nu a pus niciodată în întârziere recurenta şi nu a reziliat contractul în ciuda faptului că, potrivit afirmaţiilor sale, făcute în contextul întârzierilor la plata facturilor, performanţa muncitorilor ar fi fost atât de slabă încât se impunea reducerea cu 50% a preţului şi nu a dovedit niciodată că ar fi suportat vreo pierdere ca urmare a pretinsei lipse de performanţă a muncitorilor care i-au fost puşi la dispoziţie.

Cu toate acestea, instanţele de fond au reţinut în mod greşit că societatea recurentă nu şi-ar fi îndeplinit obligaţiile.

Mai mult, instanţa de apel a reţinut că simplul fapt că recurenta nu a fost în măsură să depună foile de pontaj la momentul formulării apelului, echivalează cu aceea că partea nu ar fi dovedit îndeplinirea obligaţiilor care îi reveneau, în ciuda faptului că la momentul refuzului de a plăti facturile intimata nu a invocat lipsa pontajelor, ci a recunoscut îndeplinirea obligaţiilor de către recurentă.

Prin urmare, raportat la conduita C. S.R.L., interpretarea corectă a dispoziţiilor art. 1270, 1516 şi 1350 din C. civ., coroborate cu prevederile contractuale, presupunea ca instanţa de apel să reţină faptul că societatea pârâtă nu a dovedit vreo culpă a recurentei-reclamante, sustrăgându-se fără temei de la îndeplinirea obligaţiilor ce-i reveneau, impunându-se atragerea răspunderii sale contractuale.

Dintr-o altă perspectivă a aceluiaşi motiv de casare, consideră că intimata-pârâtă C. S.R.L. a denunţat unilateral şi abuziv contractul.

Astfel, instanţa de apel a interpretat în mod greşit atât conduita şi manifestările de voinţă a intimatei-pârâte, cât şi principiul irevocabilităţii actelor juridice, încălcând dispoziţiile art. 1276 şi 1270 din C. civ., raportat la art. 11 din contract.

Refuzul categoric al intimatei de a mai executa contractul până când recurenta nu şi-ar fi asumat un cost vădit insuportabil (reducerea cu 50% a preţului), după ce munca fusese prestată, reprezintă pentru orice persoană normală o intenţie evidentă de încetare unilaterală a contractului, iar nu o "solicitare de continuare a discuţiilor între părţi în vederea lămuririi raporturilor dintre ele", cum inexplicabil a reţinut instanţa de apel.

În concluzie, pentru respectarea dispoziţiilor legale privind efectul obligatoriu al contractului şi irevocabilitatea actului juridic, de altfel principii fundamentale şi esenţiale de drept - pacta sunt servanda, se impunea ca instanţa de apel să constate că intimata-pârâtă, prin conduita sa, a hotărât încetarea unilaterală a contractului, motiv care atrage răspunderea sa şi obligarea la plata de despăgubiri conform contractului.

III. Apărarea intimatei

Intimata-pârâtă C. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea, ca inadmisibil, a motivului de recurs prevăzut de pct. 5 al alin. (1) al art. 488 din C. proc. civ., iar în subsidiar, ca nefondat; respingerea în întregime a cererii de recurs, ca neîntemeiată şi menţinerea deciziei atacate.

În esenţă, cu referire la inadmisibilate, a arătat că argumentele recurentei din cadrul primului motiv de recurs nu se încadrează în ipotezele avute în vedere de cele două reguli de procedură. Instanţa de apel a fost învestită cu rejudecarea cauzei în fond, în întregime, reclamanta, reluând toate motivele exprimate la fond, a criticat sentinţa tribunalului sub toate aspectele, inclusiv sub aspectul dovedirii serviciilor de prezentarea fişelor de pontaj. Prin urmare, instanţa de apel nu a făcut decât să rejudece fondul în limitele în care a fost învestită.

Cu privire la încălcarea regulii privind neînrăutăţirea situaţiei în propria cale de atac, situaţia apelantei nu s-a înrăutăţit în apel având în vedere că instanţa a menţinut soluţia tribunalului, curtea de apel neacordând mai mult intimatei, respectiv nu a redus din pretenţiile acordate de prima instanţă.

În mod greşit se afirmă de către recurentă că instanţa de fond nu ar fi analizat situaţia fişelor de pontaj şi relevanţa lor din punct de vedere al dovedirii pretenţiilor contractuale, respectiv dovada întocmirii şi comunicării acestora, aspecte care ar fi fost puse în discuţie şi reţinute pentru prima oară în faza apel, ceea ce nu este adevărat.

Instanţa de apel nu a înrăutăţit situaţia apelantei, recurenta fiind nemulţumită de faptul că motivarea curţii de apel este mai detaliată decât cea a primei instanţe, motivarea proprie netrebuind, însă, confundată cu încălcarea regulii privind neînrăutăţirea situaţiei în propria cale de atac. Atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel au analizat şi aplicat corect dispoziţiile contractuale, aşa cum sunt cele prevăzute de art. 6 din contract, invocate chiar de către recurentă, care reglementează modul de facturare bazat pe fişele de pontaj semnate de ambele părţi.

Cu privire la dispoziţiile art. 1270 C. civ., instanţa de apel nu a nesocotit această normă ci, dimpotrivă, a dat eficienţă prevederilor contractuale care reflectă voinţa părţilor, pe care le-a analizat în detaliu şi le-a interpretat în mod sistematic şi corect.

În prezenta speţă, problema nu a reprezentat-o respectarea unei anume proceduri sau formalism cu privire la câţiva muncitori care nu aveau calificarea necesară, ci faptul că majoritatea acestora nu aveau calificarea necesară, ceea ce a impus iniţierea unor discuţii ample, generale, cu scopul identificării unor soluţii avantajoase pentru ambele părţi, inclusiv sub forma renegocierii termenilor contractuali.

Există o cauzalitate directă între calificare şi randament. Randamentul muncitorilor aduşi în şantier de către recurentă a fost extrem de scăzut faţă de alţi muncitori calificaţi din şantier, respectiv raportul volum de muncă (efortul depus) şi productivitate (folosul, efectul obţinut), într-o unitate de timp. De asemenea, calitatea muncii a fost foarte scăzută, majoritatea muncitorilor neavând nicio idee despre lucrul cu gipscarton. În aceste condiţii, nu se pot solicita la plată anumite sume de bani calculate în baza unor rapoarte în care este trecut, pentru un muncitor necalificat, un volum de 9 ore/zi, deşi el a prestat în realitate doar 3 ore, acesta fiind randamentul faţă de un alt muncitor calificat.

În concluzie, interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1270, 1350 şi 1516 C. civ. s-au efectuat în mod corect şi temeinic de către instanţa de apel, iar în temeiul acestor dispoziţii de drept material a fost aplicat art. 6.1 din contract, care, coroborat cu art. 1350 C. civ., demonstrează că recurenta nu şi-a îndeplinit obligaţia de a depune pontajele pentru care ea însăşi şi-a asumat obligaţia contractuală de a le întocmi.

În drept, a invocat art. 488, 492 şi 497 C. proc. civ., precum şi art. 1270 şi 1350 C. civ.

IV. Aplicabilitatea dispoziţiilor art. 493 din C. proc. civ., în forma cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018

În cauză nu este aplicabilă procedura de filtrare a recursului, reglementată de art. 493 din C. proc. civ., deoarece procesul a început ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, fiind astfel incident art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018, care prevede că art. 493 se abrogă, raportat la conţinutul art. 24 din C. proc. civ., conform căruia, "Dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare".

Procedura de soluţionare a recursului

În etapa recursului s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluţia din 7 martie 2023 a completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 15 iunie 2023, cu citarea părţilor.

V. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., constată că acesta nu este fondat, pentru considerentele ce succed.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte relevă faptul că, ţinând seama de prevederile alin. (3) al art. 483 din cod, potrivit cu care recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, acele critici ale reclamantei, care privesc starea de fapt ("instanţele de fond au reţinut în mod greşit că subscrisa nu ne-am fi îndeplinit obligaţiile") şi reevaluarea unor probe ["sub acest aspect, vă rugăm să aveţi în vedere şi faptul că emailurile şi corespondenţa depuse (...) nu pot constitui o dovadă în sensul neîndeplinirii obligaţiilor de către subscrisa (...)"; "raportat la conduita C. (...), presupunea ca instanţa de apel să reţină faptul că C. nu a dovedit vreo culpă a subscrisei şi s-a sustras fără temei de la îndeplinirea obligaţiilor ce îi reveneau (...)"] sau chiar respingerea unor cereri în probaţiune nu vor fi avute în vedere, în considerarea specificului acestei căi extraordinare de atac, care vizează exclusiv motive de nelegalitate şi nu de temeinicie ale hotărârii atacate.

În esenţă, prin recursul declarat societatea reclamantă a criticat decizia curţii de apel susţinând, pe de o parte, că aceasta ar nesocoti reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii (pct. 5 al alin. (1) al art. 488 din C. proc. civ.), iar pe de altă parte, că a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material (pct. 8 al alin. (1) al art. 488 din cod), cu referire la art. 1270, 1350 şi 1516 din C. civ.

Înalta Curte constată că, în speţă, nu au fost încălcate normele de procedură care reglementează regulile procesului civil indicate de recurentă întrucât, contrar celor susţinute, instanţa de apel nu a adus atingere limitelor efectului devolutiv al căii ordinare de atac, părţii recurente nefiindu-i nici înrăutăţită situaţia în propriul apel.

Într-adevăr, instanţa de apel este obligată să verifice stabilirea stării de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă, numai în limitele cererii de apel. Ca urmare, deşi devolutiv, apelul este limitat numai la criticile formulate prin cerere de către partea nemulţumită de soluţia primei instanţe. Altfel spus, devoluţiunea care poate fi realizată în cadrul acestei căi de atac de reformare este guvernată de două reguli fundamentale: tantum devolutum quantum apellatum şi tantum devolutum quantum iudicatum, concretizarea primeia regăsindu-se în dispoziţiile art. 477 din C. proc. civ.

Limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat presupun ca instanţa de apel să se raporteze la criticile apelantului şi să nu rejudece cauza dincolo de aceste limite, dar, în acelaşi timp, vor trebui evaluate şi toate apărările formulate de partea adversă, deoarece numai în acest fel se poate spune că ceea ce s-a apelat se rejudecă în fond.

Or, câtă vreme prima instanţă a respins atât cererea principală, cât şi cererea reconvenţională, hotărârea fiind atacată de ambele părţi, iar prin decizia pronunţată prima instanţă de control judiciar, rejudecând cauza pe fond, a menţinut sentinţa tribunalului, este evident că nu se pune problema nici a încălcării limitelor efectului devolutiv, prin raportare la ceea ce s-a apelat de către partea reclamantă, şi nici a înrăutăţirii situaţiei acesteia în propria cale de atac, nemulţumirea părţii fiind dată de modul în care instanţa devolutivă a analizat probatoriul şi a soluţionat cererile în probaţiune, respingându-i, motivat, unele dintre solicitări. Însă, aceasta nu se constituie într-un motiv de casare, încadrabil la pct. 5 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ., cum greşit consideră recurenta, chiar dacă nu din perspectiva inadmisibilităţii invocate de intimată.

Motivul de recurs antemenţionat poate fi invocat atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Potrivit art. 479 alin. (1) din C. proc. civ., instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă. Acest text dă expresie caracterului devolutiv al apelului şi enunţă principiul potrivit căruia, în limitele cererii de apel, controlul exercitat de instanţa superioară poartă asupra modului de stabilire a stării de fapt şi a aplicării legii de către prima instanţă.

În cauză, instanţa de apel a verificat situaţia de fapt stabilită de prima instanţă, precum şi aplicarea legii, aşadar prima instanţă de control judiciar şi-a exercitat rolul prevăzut de norma legală. În realitate, prin criticile întemeiate pe acest motiv de casare, societatea recurentă aduce în discuţie nu modul de exercitare a atribuţiilor legale de către instanţa de apel, ci nemulţumirea că situaţia de fapt reţinută de judecători nu concordă cu apărările sale şi cu propriul mod de reprezentare a obligaţiilor asumate convenţional.

Or, stabilirea situaţia de fapt în cauză nu reprezintă o încălcare de către instanţa de apel a celor două reguli de care se prevalează recurenta, ci o manifestare a rolului acesteia în stabilirea adevărului, în deplin acord cu cele statuate prin art. 22 din C. proc. civ., pe baza probelor administrate şi a apărărilor formulate de părţile aflate în litigiu.

Totodată, Înalta Curte reţine şi că recurenta, prin invocarea încălcării unor reguli ale procesului civil, urmăreşte să supună analizei instanţei de recurs reevaluarea probelor administrate în proces, argumentând importanţa deosebită pe care unele dintre acestea (respectiv adresa nr. x/11.02.2020 emisă de intimată) o au pentru soluţionarea cauzei, fiind nemulţumită de faptul că prima instanţă de control judiciar nu i-a atribuit forţa probatorie urmărită de parte sau nu a luat măsuri pentru suplimentarea acestor probatorii.

Prin urmare, insatisfacţia părţii rezidă în modul în care au fost apreciate probele de către instanţa de apel, apreciere care ar fi determinat pronunţarea unei soluţii greşite, dar o asemenea analiză excede examenului de legalitate la care este limitată calea extraordinară de atac a recursului. Aceasta, motivat de împrejurarea că aprecierea probelor poartă asupra elementelor de fapt ale cauzei, nu şi asupra celor de drept.

Recurenta a susţinut şi incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., cu referire la art. 15, 1270, 1350 şi 1516 din C. civ.

Cu toate acestea, prin criticile dezvoltate partea tinde la o reapreciere a situaţiei de fapt, susţinând că şi-a îndeplinit în mod conform obligaţiile asumate prin contract, că intimata nu a prezentat nicio obiecţie semnificativă cu privire la muncitori şi performanţa acestora, respectiv că, în pofida acestui lucru, în mod greşit instanţele de fond au reţinut că nu şi-ar fi îndeplinit obligaţiile.

De asemenea, aşa cum s-a arătat deja, recurenta urmăreşte reevaluarea probatoriului, făcând trimitere la corespondenţa părţilor litigante, apreciind că instanţa de apel ar fi trebuit să reţină contrariul, şi anume că intimata nu a dovedit vreo culpă a recurentei, sustrăgându-se fără temei de la îndeplinirea propriilor obligaţii.

Însă, aceste critici nu susţin încălcarea de către prima instanţă devolutivă a prevederilor art. 1270, 1350 şi 1516 din C. civ., dar nici a art. 1266 şi următ. din acelaşi cod, referitor la interpretarea contractului, în condiţiile în care, raportat la clauza de la art. 6.1, pontajele trebuiau să fie înaintate zilnic spre verificare către antreprenor (recte, societatea intimată) şi semnate de ambele părţi, urmând ca facturile să fie emise la două săptămâni, pe baza pontajelor agreate.

Nu în ultimul rând, în cadrul aceluiaşi motiv de recurs s-au formulat critici şi cu privire la o pretinsă denunţare unilaterală abuzivă a contractului de către intimată, cu referire la adresa sa nr. x/11.02.2020.

Critica nu este justificată întrucât, aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel, pentru a se putea face o analiză fundamentată pe prevederea contractuală de la art. 11.2 este imperios necesară verificarea condiţiei de bază, respectiv aceea a existenţei actului de denunţare unilaterală a contractului. Or, curtea de apel a validat legal modalitatea în care tribunalul a interpretat conţinutul respectivei adrese, coroborat cu celelalte clauze contractuale, dar şi cu atitudinea manifestată de părţi, astfel cum aceasta rezultă din ansamblul probelor administrate, concluzionând judicios că intimata nu a denunţat convenţia, ci doar a exprimat o solicitare de continuare a discuţiilor în vederea lămuririi raporturilor dintre cocontractanţi, în contextul dovedirii trimiterii mai multor emailuri conţinând observaţii în legătură cu modalitatea defectuoasă de prestare a serviciilor de către mai mulţi muncitori.

Potrivit art. 1266 alin. (1) din C. civ., contractele se interpretează după voinţa concordantă a părţilor şi nu după sensul literal al termenilor, iar în conformitate cu dispoziţiile art. 1267 din acelaşi cod, clauzele se interpretează unele prin altele, dând fiecăreia înţelesul ce rezultă din ansamblul contractului.

Astfel, critica întemeiată pe aceste texte de lege este nefondată, instanţa de apel aplicând corect respectivele dispoziţii de drept material raportului juridic dedus judecăţii, nepunându-se nici problema încălcării efectului obligatoriu al contractului sau al principiului irevocabilităţii actului juridic civil.

Aspectele de fapt invocate de recurentă şi care privesc modul de derulare a relaţiilor contractuale dintre părţi nu pot fi analizate în cadrul controlului de legalitate exercitat de instanţa de recurs, întrucât vizează situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel, iar nu legalitatea deciziei atacate.

În acest context, Înalta Curte aminteşte că, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună acestei instanţe examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar potrivit art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din acelaşi cod, casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de acest articol.

În consecinţă, pentru considerentele arătate, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă împotriva deciziei civile nr. 1791/2022 din 23 noiembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Văzând că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L.- prin lichidator judiciar B.. împotriva deciziei civile nr. 1791/2022 din 23 noiembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 iunie 2023.