Limits of devolutive effect in appeal; non-justiciability of administrative authorization legality in civil tort action

Şedinţa publică din data de 14 iunie 2022

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la 06.08.2020 şi precizată la 02.10.2020, reclamanta VEST 6 S.A. a chemat în judecată pârâţii A., Municipiul Braşov, prin Primar şi Primăria Municipiului Braşov, solicitând instanţei ca, prin hotărârea care o va pronunţa, să oblige pârâţii, în solidar, la plata sumelor de 177.596 euro şi de 3.800 RON, echivalent în RON la data plăţii, cu titlu de daune-interese, sume ce urmează a fi actualizate până la data deschiderii (funcţionarii) unei activităţi comerciale în spaţiul comercial proprietatea reclamantei; a mai solicitat obligarea pârâtei A. să elibereze societăţii B. S.A. sau oricărei alte societăţi comerciale orice tip de acord necesar pentru desfăşurarea unei activităţi comerciale moderne în spaţiul comercial în cauză şi a pârâţilor Municipiul Braşov, prin Primar şi Primăria Municipiului Braşov să elibereze societăţii B. S.A. sau oricărei alte societăţi comerciale acordul sau autorizaţia de funcţionare pentru desfăşurarea unei activităţi comerciale moderne în spaţiul comercial în cauză, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 10.11.2020, Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţiile lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a Primăriei Municipiului Braşov, prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile aferente perioadei 02.02.2017-05.08.2017 şi a lipsei de obiect a petitelor 3 şi 4 din acţiune.

Prin sentinţa civilă nr. 805/C/18.12.2020, Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea precizată în parte ca nefondată şi în parte ca prescrisă, respectiv ca lipsită de obiect; a respins acţiunea precizată împotriva pârâtei Primăria Municipiului Braşov, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosinţă şi a obligat reclamanta să achite pârâtei A. suma de 4.165 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe civile, reclamanta a declarat apel, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.

Prin încheierea din 14.06.2021, Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă a considerat că a fost sesizată numai cu privire la apelul declarat împotriva sentinţei tribunalului, nu şi împotriva încheierii din 11.10.2020; a mai reţinut că Primăria Municipiul Braşov nu are calitatea de parte în cauză, faţă de dispoziţia de admitere a excepţiei de către tribunal şi necriticată în apel; totodată, a amânat pronunţarea la o dată ulterioară.

Prin decizia civilă nr. 849/Ap/28.06.2021, Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă a respins apelul şi a obligat apelanta-reclamantă să plătească intimatei-pârâte A., suma de 4.165 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în apel.

Împotriva încheierii din 14.06.2021 şi a deciziei civile sus menţionate, reclamanta a declarat recurs, solicitând casarea lor şi trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe de apel.

Într-un prim memoriu de recurs, după prezentarea situaţiei de fapt şi a unor paragrafe din cuprinsul hotărârii, a susţinut că decizia recurată este rezultatul încălcării sau aplicării greşite a normelor de drept material.

În acest sens, a precizat faptul că nu este necesară autorizaţia de construire pentru schimbarea de destinaţie a spaţiului comercial şi că certificatul de urbanism nr. x/27.02.2017 emis de Primăria Municipiului Braşov este nelegal şi contrar dispoziţiilor Legii nr. 50/1991 şi ale Legii nr. 196/2018, precum şi listei cu actele necesare în vederea obţinerii acordului sau autorizaţiei de funcţionare pentru desfăşurarea activităţilor comerciale publicată pe site-ul primăriei.

A mai relevat că refuzul pârâţilor de a emite acordul sau autorizaţia de funcţionare pentru desfăşurarea activităţilor comerciale în spaţiul recurentei este nelegal şi netemeinic.

Sub acest aspect, a subliniat că spaţiul său comercial se află la parterul unui bloc de locuinţe, iar destinaţia acestuia reiese din proiectul iniţial al blocului, respectiv din construcţie şi nu din cartea funciară sau din contracte de vânzare-cumpărare, aşa cum greşit a reţinut instanţa de apel.

Potrivit recurentei, utilizarea spaţiului comercial ca atare se face pentru destinaţia prevăzută din construcţie în proiectul iniţial al blocului, fără nicio aprobare din partea nimănui.

În continuare, a relevat că Primăria Municipiului Braşov i-a eliberat certificatul de atestare a edificării sau extinderii construcţiei nr. 290/03.08.2017 pentru spaţiul comercial în cauză, cu precizarea că acesta are destinaţia de construcţii administrative şi social culturale - Agenţie bancară comercială, iar legalitatea acestuia a fost recunoscută de către pârâtul Municipiul Braşov, prin Primar.

Evocând prevederile art. 8.3.1 din Ordinul nr. 534/2001 şi ale art. 11 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 50/1991, recurenta a subliniat că pentru spaţiul în cauză nu este necesară autorizaţia de construire pentru schimbarea de destinaţie, întrucât fizic nu se schimbă destinaţia, spaţiul fiind construit conform proiectului iniţial al blocului ca spaţiu comercial, astfel că poate fi utilizat pentru orice altă activitate decât aceea de locuit.

Pornind de la aceste afirmaţii, a arătat că biblioteca, agenţia bancară comercială şi magazinul sunt incluse în sintagma construcţii administrative şi social culturale, acestea fiind spaţii cu altă destinaţie decât cea de locuinţă. De altfel, acest aspect reiese din însăşi configurarea construcţiilor, întrucât spaţiile cu altă destinaţie decât aceea de locuinţă plasate la parter de bloc au înălţimea de 4 m, iar locuinţele din bloc au o înălţime de 2,5 m.

A mai relevat că art. 40 alin. (1) din Legea nr. 196/2018 nu face nicio referire la vreun acord notarial al coproprietarilor pentru afectarea părţilor de uz comun, astfel că acesta nu este necesar în cauză, având în vedere că între blocul de locuinţe şi spaţiul comercial nu există nicio cale de comunicare. De altfel, nu este necesar niciun aviz din partea comitetului executiv sau de acord al vecinilor întrucât, fizic, nu se schimbă destinaţia.

Totodată, potrivit recurentei, în ipoteza în care ar fi fost necesar un astfel de acord al vecinilor, Legea nr. 196/2018 face referire clară doar la acordul proprietarilor direct afectaţi cu care se învecinează pe plan orizontal şi vertical spaţiul supus schimbării, în cauză vecinii fiind cei de la etajul 1. În acest context, a subliniat că nu cunoaşte motivul pentru care au fost exprimate refuzuri de către proprietarii unor imobile de la alte etaje şi altă scară.

Referindu-se la refuzul Asociaţiei de proprietari de a-şi da acordul pentru funcţionarea supermarketului, recurenta a evidenţiat că, deşi un atare acord nu este necesar, totuşi aceeaşi Asociaţie şi-a dat acordul pentru funcţionarea unei bănci. Mai mult, şi chiriaşul B. S.A. a făcut demersuri în acest sens către Asociaţia de proprietari, însă în urma refuzului primit, acesta i-a transmis notificarea din 07.09.2020 de încetare unilaterală a contractului de închiriere.

Invocând nelegalitatea refuzului Primăriei Municipiului Braşov de a emite acordul sau autorizaţia de funcţionare pentru desfăşurarea activităţilor comerciale în spaţiul comercial aflat în discuţie, cu motivarea lipsei autorizaţiei de construire pentru schimbarea de destinaţie a spaţiului, recurenta a afirmat că o astfel de autorizaţie nu este necesară.

Totodată, a mai relevat aspecte legate de cele două contracte de închiriere cu C. S.R.L. şi B. S.R.L. şi refuzurile date de Primăria Municipiului Braşov, care au determinat şi Asociaţia de proprietari să refuze la rândul ei eliberarea acordului de funcţionare şi a concluzionat că pârâţii cu rea-credinţă au întreprins acţiuni de natură a îi vătăma interesele legitime şi care i-au adus un prejudiciu, constând în imposibilitatea folosirii spaţiului comercial începând cu anul 2016 şi până în prezent.

În drept, a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În cel de-al doilea memoriu de recurs, recurenta a invocat nelegalitatea încheierii din 14.06.2021 şi a arătat că în mod nelegal instanţa de apel a apreciat că a fost sesizată numai cu apelul promovat împotriva sentinţei tribunalului şi nu a mai analizat criticile referitoare la dispoziţia dată asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Primăriei Municipiului Braşov, context în care a fost reţinută incidenţa art. 466 alin. (4), coroborat cu art. 470 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Totodată, a mai susţinut că la termenul din 14.06.2021, instanţa de apel nu a mai analizat excepţiile prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile aferente perioadei 02.02.2017-05.08.2017 şi a lipsei de obiect a capetelor de cerere 3 şi 4 din acţiunea precizată.

Potrivit recurentei, instanţa de apel a încălcat regulile de procedură, sens în care a redat conţinutul prevederilor art. 476 şi ale art. 477 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. şi a arătat că din textele legale enunţate rezultă faptul că efectul devolutiv priveşte întreaga cauză. De altfel, în caz contrar, în ipoteza admiterii apelului în integralitate şi a desfiinţării hotărârii atacate, ar exista o situaţie paradoxală în care toate dispoziţiile din încheierea interlocutorie care face parte din hotărârea finală ar rămâne valabile, fiind în contradicţie cu decizia din apel.

Evidenţiind jurisprudenţa instanţei supreme, recurenta a susţinut că sentinţa apelată a inclus în cadrul considerentelor conţinutul încheierii din 10.11.2020, iar aceasta face parte integrantă din hotărârea atacată, dispoziţiile hotărârii finale conţinând şi dispoziţiile respectivei încheieri. Or, prin restrângerea efectelor apelului, curtea de apel a încălcat dispoziţiile art. 476 alin. (1) şi ale art. 477 C. proc. civ.

A mai relevat că vătămarea care i-a fost produsă vizează neanalizarea de către curtea de apel a tuturor motivelor de apel, astfel că recurenta a fost lipsită de un grad de jurisdicţie în ceea ce priveşte controlul exercitat asupra hotărârii date în primă instanţă. Mai mult decât atât, motivele de apel nu influenţează efectul devolutiv al apelului, având în vedere rolul activ şi prevederile art. 476 şi ale art. 477 C. proc. civ., astfel că instanţa de apel are obligaţia de a analiza toate aspectele de fapt şi de drept şi în privinţa tuturor dispoziţiilor tribunalului, indiferent dacă acestea au fost sau nu invocate expres de către apelant.

Concluzionând, a arătat că instanţa de apel a limitat în mod nelegal efectul devolutiv al apelului, cu încălcarea regulilor de procedură, context în care a afirmat că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Referitor la nelegalitatea deciziei recurate, din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a arătat că motivarea este contradictorie, întrucât instanţa de apel statuează pe de o parte că nu poate reţine o faptă ilicită atât timp cât refuzul este datorat îndeplinirii unor îndatoriri legale, iar pe de altă parte că nu pot fi cercetate condiţiile îndeplinirii cumulative a răspunderi civile delictuale, întrucât recurenta avea posibilitatea contestării actelor emise de autorităţi în contencios administrativ, în baza Legii nr. 554/2004.

Potrivit recurentei, instanţa de apel nu putea în acelaşi timp să califice faptele ca fiind licite, iar ulterior să constate că nu le poate analiza, motivat de faptul că ar cădea sub incidenţa legii de contencios administrativ.

În continuare, subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a invocat nelegalitatea hotărârii, din perspectiva stabilirii obligaţiei de obţinere a autorizaţiilor de transformare a spaţiului, ca urmare a aplicării greşite a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 99/2000 şi ale art. 12 alin. (3) din O.G. nr. 99/2000.

Subliniind statuările instanţei de apel, cu privire la necesitatea schimbării destinaţiei spaţiului, la inexistenţa unei fapte ilicite şi obligativitatea urmăririi unei proceduri în contencios administrativ, a arătat că au fost greşit aplicate textele legale enunţate anterior, cu încălcarea art. 8.3.1 din Normele tehnice din 2001 pentru introducerea cadastrului general, aprobate prin Ordinul Guvernului României nr. 534/2001, art. 11 alin. (1) lit. n) şi o) din Legea nr. 50/1991 şi a Regulamentului local de urbanism aferent planului urbanistic general al municipiului Braşov.

Sub acest aspect, a evidenţiat relevanţa mai multor aspecte, respectiv a faptului că imobilul a avut încă de la construcţia blocului destinaţia de spaţiu comercial, că schimbarea destinaţiei nu necesită autorizaţie de construcţie şi că imobilul este situat într-o zonă cu funcţiune mixtă a municipiului Braşov.

Cu privire la destinaţia de spaţiu comercial, a arătat că nu are destinaţia de locuinţă şi că nu comunică cu spaţiile comune ale blocului în care se situează, având în vedere că destinaţia de spaţiu comercial reiese din proiectul iniţial al blocului, funcţiunea nefiind înscrisă în cartea funciară a imobilului.

Evocând certificatul de atestare a edificării sau extinderii construcţiei nr. 290/03.08.2017 emis de Primăria Municipiului Braşov şi art. 8.3.1 din Ordinul Guvernului României nr. 534/2001, în raport cu probele de la dosar, recurenta a afirmat că imobilul său se încadrează în categoria construcţiilor administrative şi social-culturale, ce cuprinde printre altele următoarele funcţiuni: case de cultură, cinematografe, şcoli, biblioteci, sedii pentru întreprinderi şi instituţii administrative, judiciare, construcţii pentru comerţ: magazine, hale pentru comerţ, bănci etc. Aşadar, funcţiunile ca biblioteca, magazin şi banca se încadrează în categoria construcţiilor administrative şi social-culturale, astfel încât şi condiţiile de funcţionare sunt identice.

În final, a făcut trimitere la aspectele reţinute în memoriul de arhitectură întocmit de arhitect D..

Referitor la inexistenţa obligaţiei de a obţine autorizaţia de construire în vederea schimbării destinaţiei, a relevat că sunt aplicabile prevederile art. 11 alin. (1) lit. o) şi n) din Legea nr. 50/1991.

În ceea ce priveşte situarea imobilului într-o zonă cu funcţiune mixtă, a invocat Regulamentul local de urbanism aferent Planului Urbanistic General al municipiului Braşov şi a arătat că acesta permite funcţionarea unui supermarket în imobilul aflat în discuţie.

O ultimă critică vizează aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1.349 C. civ., sens în care recurenta a prezentat pe larg argumente referitoare la întrunirea cerinţelor răspunderii civile delictuale, cu privire la existenţa faptei ilicite a pârâţilor.

La 18.02.2022 şi 21.02.2022 intimaţii-pârâţi A. şi Municipiul Braşov, prin Primar au depus la dosar întâmpinări, solicitând respingerea recursului.

Examinând recursul, prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, Înalta Curte reţine următoarele:

Demersul judiciar urmăreşte atragerea răspunderii civile delictuale a pârâţilor A., Municipiul Braşov, prin Primar şi Primăria Municipiului Braşov, în vederea obţinerii de daune-interese şi avizele sau acordurile necesare desfăşurării activităţii comerciale, constând în magazin de produse alimentare şi nealimentare în spaţiul proprietatea reclamantei, pe motiv că pârâţii au refuzat să le elibereze, fapt ce a condus la rezilierea a două contracte de închiriere pe care reclamanta le încheiase cu C. S.R.L. şi B. S.A.

Prima instanţă a respins capetele de cerere referitoare la obligarea pârâtei A. de a elibera orice tip de acord necesar pentru desfăşurarea activităţii comerciale şi a pârâţilor Municipiul Braşov, prin Primar şi Primăria Municipiului Braşov la eliberarea oricărui acord sau autorizaţie de funcţionare pentru desfăşurarea unei activităţi comerciale, ca efect al admiterii excepţiei lipsei de obiect prin încheierea din 10.11.2020; a respins pretenţiile aferente perioadei 02.02.2017-05.08.2017, ca efect al admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune prin încheierea din aceiaşi dată şi a respins ca nefondate restul pretenţiilor aferente perioadei 06.08.2017-31.08.2020, respectiv septembrie 2020; a respins acţiunea formulată împotriva pârâtei Primăria Municipiului Braşov, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosinţă, ca efect al admiterii excepţiei la termenul din 10.11.2020.

În apel, prin încheierea din 14.06.2021, instanţa de apel a stabilit limitele devoluţiunii determinate de ceea ce s-a apelat, subliniind că aceasta nu poate fi totală, în contextul în care în memoriul de apel nu a fost indicată ca fiind atacată încheierea din 10.11.2020 şi nici dezvoltate critici concrete împotriva dispoziţiilor date prin această hotărâre, respectiv cele de admitere a excepţiilor lipsei de obiect, a prescripţiei dreptului material la acţiune şi a lipsei calităţii procesuale pasive a Primăriei Municipiului Braşov. Aşadar, curtea de apel a reţinut că a fost învestită doar cu apelul împotriva sentinţei.

Sentinţa astfel pronunţată, în limitele arătate anterior, a fost păstrată în apel, prin decizia care formează obiect al recursului de faţă, întemeiat în drept pe ipotezele art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, respectiv când nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei sau când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Niciuna dintre criticile expuse în memoriile de recurs nu este fondată.

Circumscris art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel a încălcat regulile de procedură, cu referire la prevederile art. 476 şi ale art. 477 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., şi a apreciat nelegal că a fost sesizată doar cu apelul împotriva sentinţei tribunalului, nu şi împotriva încheierii din 10.11.2020, context în care nu a mai analizat criticile referitoare la dispoziţia dată asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale de folosinţă a Primăriei Municipiului Braşov şi nici excepţiile prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile aferente perioadei 02.02.2017-05.08.2017 şi a lipsei de obiect a capetelor de cerere 3 şi 4 din acţiunea precizată.

Înalta Curte notează că prin cererea de apel, plecând de la premisa că a învestit instanţa cu o acţiune în răspundere civilă delictuală, apelanta-reclamantă (recurentă în cauză) a evocat dispoziţiile art. 1.349, art. 1.516, art. 1.530 şi ale art. 1.531 C. civ. şi a apreciat că hotărârea primei instanţe este nelegală, întrucât în cauză sunt îndeplinite toate elementele care impun atragerea răspunderii civile delictuale ale intimaţilor-pârâţi pentru acoperirea prejudiciului cauzat de lipsa de folosinţă, ca urmare a refuzului acestora de a elibera autorizaţiile sau acordurile necesare desfăşurării activităţii comerciale, constând în magazin de produse alimentare şi nealimentare în spaţiul comercial, proprietatea reclamantei, sens în care a arătat că suma ce ar fi fost obţinută cu titlu de chirie reprezintă daunele-interese solicitate.

De asemenea, Înalta Curte constată că, în întâmpinările depuse în apel, intimaţii s-au apărat faţă de criticile din cererea de apel susţinând, în esenţă, că nu poate fi reţinută săvârşirea cu vinovăţie a unei fapte ilicite, în condiţiile în care situaţia creată decurge exclusiv din neîndeplinirea de către reclamantă a condiţiilor şi obligaţiilor legale necesare obţinerii autorizaţiei de funcţionare pentru activitatea vizată.

În acelaşi context, constatând că, prin motivele dezvoltate în memoriul de apel, nu se contestă aspecte referitoare la excepţiile prescripţiei dreptului material la acţiune, a lipsei de obiect şi a lipsei calităţii procesuale de folosinţă a Primăriei Municipiului Braşov soluţionate în faţa primei instanţe şi că nici nu a fost indicată ca fiind atacată încheierea din 10.11.2020, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a reţinut în mod judicios că a fost învestită doar cu apelul împotriva sentinţei tribunalului.

Recurenta a mai afirmat că a fost lipsită de un grad de jurisdicţie, în ceea ce priveşte controlul exercitat asupra hotărârii date în primă instanţă şi că motivele de apel nu influenţează efectul devolutiv al apelului, având în vedere rolul activ al instanţei de apel şi obligaţia de a analiza toate aspectele de fapt şi de drept şi în privinţa tuturor dispoziţiilor tribunalului, indiferent dacă acestea au fost sau nu invocate expres de către partea apelantă.

Înalta Curte notează că efectul devolutiv nu vizează, cu necesitate, toate problemele de fapt şi de drept care s-au pus înaintea primei instanţe, ci numai acelea care sunt criticate expres sau implicit de către apelant. Aşadar, şi în cazul apelului funcţionează principiul disponibilităţii, astfel încât efectul devolutiv al apelului poate fi limitat prin voinţa apelantului care poate relua pretenţiile sale din prima instanţă în totalitate sau numai parţial.

În acest sens, art. 477 alin. (1) C. proc. civ. prevede că "Instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată".

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, devoluţiunea operează cu privire la întreaga cauză, pentru toate problemele de fapt şi de drept deduse judecăţii în faţa primei instanţe, doar în cazul în care partea apelantă nu precizează că limitează efectul devolutiv al apelului la anumite soluţii din dispozitivul hotărârii primei instanţe ori când această limitare nu rezultă din cererea de apel.

Or, în cauză, în raport cu art. 476 alin. (1), art. 477 alin. (1) şi art. 478 C. proc. civ., având în vedere limitele stabilite expres şi implicit de către apelanta-reclamantă, care a indicat că apelul vizează numai sentinţa tribunalului, cât şi lipsa unor critici concrete cu privire la aspectele soluţionate pe cale de excepţie, prin încheierea din 10.11.2020, instanţa de apel nu putea repune în discuţie modalitatea de soluţionare a excepţiilor invocate în primă instanţă.

De aceea, susţinerile recurentei-reclamante sub acest aspect nu pot fi primite.

Următorul motiv de recurs invocat - cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. - aduce în dezbatere motivarea contradictorie a hotărârii, recurenta-reclamantă evidenţiind că instanţa de apel a apreciat, pe de o parte, că nu poate reţine o faptă ilicită atât timp cât refuzul este datorat îndepliniri unor îndatoriri legale de către recurentă, iar pe de altă parte, că nu pot fi cercetate condiţiile îndeplinirii cumulative a răspunderii civilie delictuale, cu motivarea că faptele sesizate cad sub incidenţa legii de contencios administrativ.

Şi aceste critici se cuvin a fi înlăturate, Înalta Curte notând, cu prioritate, că nu orice inadvertenţă pe care consideră că o identifică recurenta-reclamantă în cadrul considerentelor deciziei are aptitudinea de a determina casarea ei; dimpotrivă, ipoteza art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., când se referă la motive contradictorii, are în vedere o contradicţie de o asemenea amploare, încât să conducă spre concluzia că hotărârea este, practic, nemotivată; este cazul, cu titlu de exemplu, al situaţiei în care considerentele ar justifica adoptarea unei soluţii care nu are corespondent în cea regăsită în dispozitiv ori al celei în care considerentele ar reflecta caracterul întemeiat a două cereri, deşi ele s-ar exclude reciproc.

Distinct de aceste argumente, Înalta Curte notează că instanţa devolutivă de control judiciar a făcut evaluări ale situaţiei de fapt, printr-un examen propriu subliniind că faptele imputate pârâtelor A. şi Municipiului Braşov, prin Primar nu sunt ilicite, din moment ce au fost săvârşite în îndeplinirea unor îndatoriri legale, şi că argumentele referitoare la legalitatea unor acte administrative nu pot fi analizate, pe cale incidentală, în cadrul acţiunii fundamentate pe răspunderea civilă delictuală, în acest sens existând o altă procedură, cea în materia contenciosului administrativ.

Aşa fiind, afirmaţiile recurentei-reclamante cu privire la pretinsa motivare contradictorie nu constituie argumente care să conducă, prin ele însele, la admiterea recursului.

Ultimul motiv de recurs, cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este cel în dezvoltarea căruia autoarea căii de atac a arătat că instanţa de apel a aplicat în mod eronat dispoziţiile art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 99/2000 şi ale art. 12 alin. (3) din O.G. nr. 99/2000, cu nesocotirea art. 8.3.1 din Normele tehnice din 2001 pentru introducerea cadastrului general, aprobate prin Ordinul Guvernului României nr. 534/2001, art. 11 alin. (1) lit. n) şi o) din Legea nr. 50/1991 şi a Regulamentului local de urbanism aferent planului urbanistic general al municipiului Braşov, în privinţa necesităţii obligaţiilor ce îi reveneau, respectiv de obţinere a autorizaţiilor de funcţionare pentru desfăşurarea activităţii de comerţ alimentar şi de construire pentru schimbarea destinaţiei spaţiului comercial din bibliotecă în unul pentru alimentaţie publică, precum şi a acordului notarial dat în condiţiile art. 40 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 196/2018. Totodată, a mai susţinut că a învestit instanţa cu o acţiune în răspundere civilă delictuală, iar nu cu un litigiu în contencios administrativ.

Pentru a formula cererea de chemare în judecată reclamanta s-a prevalat de dreptul comun, în fundamentarea căreia a invocat răspunderea civilă delictuală, iar examinarea deciziei recurate relevă că instanţa de apel şi-a limitat analiza la condiţiile generale ale răspunderii civile delictuale şi îndeplinirea cumulativă a lor, cu referire la existenţa prejudiciului, a faptei ilicite, a legăturii de cauzalitate şi a vinovăţiei.

De altfel, în raport cu situaţia factuală expusă şi a normelor legale incidente, instanţa de apel a arătat pe larg argumentele care au stat la baza dispoziţiei de respingere a apelului şi de menţinere a sentinţei apelate, cu respectarea art. 479 alin. (1) C. proc. civ.

În acest sens, instanţa de apel a subliniat că faptele imputate pârâtelor nu au caracter ilicit, dată fiind inacţiunea reclamantei cu privire la demersurile ce îi reveneau, sub aspectul obţinerii avizelor sau acordurilor necesare desfăşurării activităţii comerciale, constând în magazin de produse alimentare şi nealimentare. Totodată, instanţa de apel a mai evidenţiat şi inexistenţa unei legături de cauzalitate directă între situaţia pretins generatoare de răspundere şi prejudiciul reclamat, lanţul cauzal suprapunându-se cu o serie de inacţiuni concrete ale reclamantei şi care au condus la neexecutarea contractelor de închiriere pe care le-a încheiat.

Examinarea memoriilor de recurs impune concluzia că susţinerile puse în discuţie cu privire la greşita apreciere asupra inexistenţei faptei ilicite în ce îi priveşte pe pârâţii A. şi Municipiul Braşov, prin Primar vizează aspecte ce ţin de netemeinicia hotărârii şi de interpretarea probatoriului; astfel, se reiterează afirmaţiile legate de refuzul pârâţilor de a emite autorizaţia de funcţionare motivat de lipsa autorizaţiei de construcţie pentru schimbarea destinaţiei spaţiului comercial şi cel de exprimare a acordului cu privire la deschiderea magazinului, susţinându-se în esenţă că acestea nu erau necesare.

Înalta Curte notează că, îndepărtându-se de obiectul cererii de chemare în judecată întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, recurenta-reclamantă îmbină prezenta cauză cu elementele acţiunii în anulare a unor acte administrative, punând în discuţie legalitatea lor sub aspectul obligativităţii sau nu a parcurgerii procedurii de schimbare a destinaţiei spaţiului comercial pe care-l deţine, pentru care sunt necesare avize, acorduri şi autorizaţii.

De aceea, sunt irelevante argumentele care pun în discuţie legalitatea unor acte administrative şi procedura de urmat pentru valorificarea spaţiului comercial în unul de alimentaţie publică, cu referire la aspectele legate de necesitatea sau nu a obţinerii autorizaţiei de schimbare a destinaţiei spaţiului şi funcţionarea acestuia ori a acordului reglementat de art. 40 din Legea nr. 196/2018, impuse prin certificatul de urbanism nr. x/27.02.2017. Aceasta, pentru că ele nu pot fi analizate în cadrul acţiunii în răspundere civilă delictuală, întrucât ar echivala cu o mutare a examenului juridic al presupusei nelegalităţi a unor acte administrative în planul pur civil.

Prin urmare, expunerea unor argumente juridice şi factuale care excedează acţiunii în răspundere civilă delictuală nu pot fi pretext pentru nesocotirea unor norme legale.

Totodată, prin argumentele expuse în memoriile de recurs, recurenta pune în comparaţie considerentele curţii de apel cu propriile convingeri şi concluzii, în contextul în care hotărârea recurată cuprinde analiza motivelor de fapt şi de drept, în concordanţă cu probele de la dosar, care au format convingerea instanţei în pronunţarea soluţiei, fiind expuse în mod clar argumentele care au fundamentat soluţia de respingere a apelului.

De aceea, nici criticile subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu pot fi primite.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, Înalta Curte constată că motivele de nelegalitate invocate nu fundamentează casarea deciziei atacate, care, astfel, se dovedeşte legală, motiv pentru care, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

În temeiul art. 494, raportat la art. 482 şi la art. 453 C. proc. civ., instanţa supremă o va obliga pe recurentă la plata către intimata-pârâtă A. a cheltuielilor de judecată efectuate în recurs, conform dovezilor aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta VEST 6 S.A. împotriva încheierii din 14 iunie 2021 şi a deciziei civile nr. 849/Ap din 28 iunie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă.

Obligă recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă A. a sumei de 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 iunie 2022.