Contractual late payment penalties: res judicata effect of payment order dismissal and statutory limitation defense

Şedinţa publică din data de 8 iunie 2022

Analizând actele de la dosar şi decizia atacată, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 29.06.2015, reclamanta S.C. A. S.A., în insolvenţă, reprezentată de administrator judiciar B.., a chemat-o în judecată pe pârâta S.C. C. S.A. (în prezent, S.C. D.), solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 3.068.929,67 RON, reprezentând contravaloarea penalităţilor de întârziere, conform contractului nr. x/2002, calculate pentru perioada 30.06.2012-30.06.2015, precum şi la plata penalităţilor contractuale ce se vor calcula după 30.06.2015 până la data plăţii integrale a debitului principal în sumă de 5.605.351,26 RON, stabilit prin sentinţa comercială nr. 8002/14.06.2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a Comercială, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 7131/15.12.2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată din oficiu şi, pe cale de consecinţă, a respins acţiunea ca prescrisă.

Împotriva acestei sentinţe, S.C. A. S.A. a declarat apel, care, prin decizia civilă nr. 1054A/09.06.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost respins ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, S.C. A. S.A. a declarat recurs, care a fost admis prin decizia nr. 4807/13.11.2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă; ca o consecinţă, decizia atacată a fost casată, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare instanţei de apel, care a pronunţat decizia civilă nr. 552A/28.03.2019, prin care a admis apelul, a anulat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre soluţionare primei instanţe.

În rejudecare, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a pronunţat sentinţa civilă nr. 3205/05.11.2019, prin care a admis acţiunea şi a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 3.068.929,67 RON, reprezentând penalităţi de întârziere pentru perioada 30.06.2012-30.06.2015 şi la plata în continuare a penalităţilor de întârziere, calculate după 30.06.2015 şi până la data plăţii integrale a debitului principal.

Apelul declarat de S.C. D. împotriva acestei sentinţe a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 372A/02.03.2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă; prin aceeaşi decizie, a fost respinsă şi excepţia autorităţii de lucru judecat.

Împotriva acestei din urmă decizii, S.C. D. a declarat recurs, solicitând casarea ei şi respingerea acţiunii fie ca inadmisibilă, ca urmare a încălcării autorităţii de lucru judecat, fie ca nefondată.

În motivare, recurenta a arătat că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, a autorităţii de lucru judecat şi a normelor de drept material; a invocat, astfel, art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 şi 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea primului motiv de recurs, a susţinut că decizia recurată a fost pronunţată cu nesocotirea principiului disponibilităţii părţilor şi a rolului activ al judecătorului.

În acest sens, recurenta a arătat că, deşi instanţa avea obligaţia, ca ulterior dezbaterii contradictorii a recalificării excepţiei autorităţii de lucru judecat, să se pronunţe asupra acesteia, a apreciat că argumentele pe care le-a invocat reprezintă o apărare de fond, în condiţiile în care titularul căii de atac s-a opus recalificării propuse de instanţă şi a insistat asupra caracterului de veritabilă excepţie, impus de art. 245 C. proc. civ. De aceea, a considerat că soluţia instanţei de apel încalcă şi prevederile art. 22 alin. (4) şi (5) C. proc. civ., potrivit cărora curtea de apel nu putea schimba denumirea şi temeiul juridic. În continuare, a arătat că situaţia procesuală a litigiului nu permitea recalificarea excepţiei şi tratarea acesteia ca o apărare de fond, iar indiferent de soluţia ce urma a fi pronunţată în cazul excepţiei autorităţii de lucru judecat, instanţa avea obligaţia de a se pronunţa asupra a tot ceea ce i s-a cerut.

Al doilea motiv de recurs a vizat dispoziţia instanţei de apel de respingere a excepţiei autorităţii de lucru judecat, în argumentarea căreia a arătat că între aceleaşi părţi s-a disputat un alt proces, înregistrat sub nr. x/2015 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, soluţionat prin sentinţa civilă nr. 3631/23.06.2015, rămasă definitivă prin neexercitarea căii de atac.

Sub acest aspect, a susţinut că obiectul acţiunii din dosarul nr. x/2015 s-a identificat parţial cu obiectul prezentului litigiu.

Potrivit recurentei, din hotărârea pronunţată în dosarul nr. x/2015 se deduce că pe fondul raportului dintre părţi, indiferent de solicitarea în plus a unor penalităţi de întârziere, valoarea acestora nu o poate depăşi pe cea a debitului principal, stabilindu-se inexistenţa dreptului intimatei-reclamante de a solicita penalităţi ulterior datei de 30.06.2015. Or, în prezentul litigiu, prima instanţă a statuat în sens contrar.

În continuare, a susţinut că premisa de la care instanţa de apel a pornit este una eronată, deoarece nu a invocat autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti în totalitate, ci a unor considerente reţinute în cuprinsul acesteia, fiind îndeplinite condiţiile art. 430-432 C. proc. civ. Recurenta a apreciat că este eronată concluzia instanţei de apel referitoare la lipsa autorităţii de lucru judecat a unor considerente din hotărârea anterioară, motivat de faptul că hotărârea pronunţată în procedura specială a ordonanţei de plată aspect nu are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei care judecă acţiunea pe fond, precizând că nu a invocat autoritatea de lucru judecat a hotărârii din procedura specială, ci efectul ei pozitiv şi subliniind că normele legale care reglementează procedura ordonanţei de plată nu fac referire la autoritatea de lucru judecat a considerentelor hotărârii pronunţate în procedura specială evocată.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a arătat că, deşi instanţa de apel avea obligaţia să se pronunţe asupra incidenţei prevederilor art. 12 din Decretul nr. 167/1958, aceasta a interpretat şi a aplicat instituţia prescripţiei extinctive doar în raport cu ce s-a reţinut în ciclurile procesuale anterioare.

A mai arătat că instanţa de apel nu putea interpreta această instituţie prin înşiruirea unor dispoziţii din hotărârile judecătoreşti pronunţate anterior în cauză, menţionând că operează autoritatea de lucru judecat, în contextul în care instanţa supremă a stabilit că prescripţia extinctivă trebuia cercetată.

Potrivit recurentei, dreptul intimatei-reclamante de a solicita obligarea sa la plata penalităţilor de întârziere este prescris din orice perspectivă ar fi privit, având în vedere dispoziţia instanţei de casare.

În continuare, a dezvoltat pe larg argumente referitoare la incidenţa în speţă a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, susţinând că, potrivit art. 16 din acelaşi decret, nu a intervenit întreruperea prescripţiei dreptului material la acţiune.

A mai relevat că intimata-reclamantă a recunoscut că dreptul principal s-a născut la 19.10.2005, confirmând că data de la care a început să curgă termenul de prescripţie pentru debitul principal este 30.10.2005, astfel că orice cerere privitoare la penalităţile solicitate pe cale separată trebuia introdusă până cel târziu la data de 30.10.2008, potrivit dispoziţiilor din Decretul nr. 167/1958.

De altfel, recurenta a solicitat instanţei de recurs să constate că, şi în condiţiile în care s-ar aprecia că penalităţile au caracterul unor daune-interese moratorii stabilite convenţional, fiecare zi de întârziere generează o prescripţie distinctă a dreptului la acţiune cu privire la prestaţiile succesive.

În final, recurenta a susţinut că instanţa de apel a interpretat eronat normele de drept material referitoare la prescripţie, având în vedere argumentele sale prezentate anterior, care conduc la concluzia că demersul juridic al intimatei-reclamante de a solicita penalităţi de întârziere conform clauzelor din contractul nr. x/2002 este prescris.

La 23.08.2021, intimata a înaintat prin serviciul poştal întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând, în esenţă, că în mod corect instanţa de apel a procedat la recalificarea excepţiei ca o apărare de fond şi pe cale de consecinţă, la analizarea acesteia, cu respectarea prevederilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ., că aspectele legate de prescripţie au fost definitiv soluţionate, iar argumentele recurentei sub acest aspect sunt străine cauzei.

De altfel, a mai susţinut că, în cauză s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat faptul că excepţia prescripţiei este neîntemeiată şi că aceasta nu mai poate fi repusă în discuţie.

Analizând decizia atacată prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

Subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a arătat că instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii şi rolului activ al judecătorului, motivat de faptul că în mod greşit excepţia autorităţii de lucru judecat a fost calificată şi soluţionată ca şi apărare de fond.

În argumentare, a susţinut că în conformitate cu dispoziţiile art. 22 alin. (4) şi (5) C. proc. civ., instanţa de prim control judiciar nu putea să schimbe denumirea şi temeiul juridic acestei excepţii.

Criticile recurentei sunt nefondate.

Sub un prim aspect, se cuvine notat că dispoziţiile art. 245 C. proc. civ. definesc excepţia procesuală ca fiind "mijlocul prin care, în condiţiile legii, partea interesată, procurorul sau instanţa invocă, fără să pună în discuţie fondul dreptului, neregularităţi procedurale privitoare la compunerea completului sau constituirea instanţei, competenţa instanţei ori la procedura de judecată sau lipsuri referitoare la dreptul la acţiune urmărind, după caz, declinarea competenţei, amânarea judecăţii, refacerea unor acte ori anularea, respingerea sau perimarea cererii".

În căile de atac, excepţiile procesuale sunt acele apărări procedurale care vizează neregularităţi ale căii de atac înseşi şi au ca scop respingerea acesteia, fără a se intra în cercetarea ei. De aceea, scopul urmărit prin invocarea unei excepţii proprii căii de atac, parte interesată în finalizarea procesului prin respingerea căii de atac pe cale de excepţie nu poate fi decât intimatul.

În schimb, criticile expuse de autorul căii de atac împotriva sentinţei primei instanţe nu constituie veritabile excepţii procedurale, potrivit art. 245 C. proc. civ., chiar dacă partea le denumeşte astfel, ci motive de apel, apărări de fond, temeinicia lor putând fi analizată numai în procesul de deliberare.

Sub un alt aspect, se cuvine subliniat că asupra naturii excepţiei invocate de părţi numai judecătorul, în virtutea rolului său activ, poate decela, sens în care, evaluând argumentele părţii expuse în argumentarea excepţiei prin raportare la art. 248 alin. (1) C. proc. civ. şi etapa procesuală în care se soluţionează litigiul, stabileşte dacă este o veritabilă excepţie procesuală a căii de atac sau o excepţie îndreptată asupra fondului cauzei.

În speţă, excepţia autorităţii de lucru judecat a fost invocată chiar de autoarea căii de atac în cursul judecăţii apelului său, pentru a paraliza demersul judiciar al intimatei-reclamante fără o cercetare a cauzei pe fond.

Din această perspectivă, curtea de apel, apreciind că argumentele părţii vizează hotărârea primei instanţe, respectiv însuşi fondul cauzei, a calificat-o ca o excepţie de fond, pronunţându-se asupra ei cu ocazia soluţionării apelului.

Această calificare este corectă şi nu vine să încalce principiul disponibilităţii şi nici pe cel al rolului activ al judecătorului, din moment ce, dând eficienţă celui din urmă, a stabilit, raportat la efectele pe care admiterea excepţiei le-ar produce în etapa procesuală în care se afla litigiul, că argumentele dezvoltate în susţinerea ei vizează hotărârea primei instanţe şi nu neregularităţi procedurale în apel.

Nici încălcarea prevederilor art. 24 alin. (4) şi (5) C. proc. civ. nu poate să fie reţinută, atât timp cât, în cauză, astfel cum rezultă din analiza deciziei recurate, denumirea şi temeiul juridic al excepţiei nu au fost schimbate, analiza acesteia realizându-se în mod prioritar, în condiţiile art. 248 C. proc. civ. şi nici nu justifică o vătămare a intereselor părţii, de vreme ce aceasta a fost analizată şi soluţionată ca excepţie.

Un alt motiv de recurs invocat de recurentă a fost cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., care reglementează ipoteza încălcării autorităţii de lucru judecat, în argumentarea căruia a susţinut că dezlegările date prin sentinţa civilă nr. 3631/23.06.2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în procedura ordonanţei de plată aveau autoritate de lucru judecat, întrucât procesul în care a fost pronunţată s-a purtat între aceleaşi părţi şi a avut parţial acelaşi obiect.

Analizând decizia recurată, Înalta Curte notează că este susţineri au fost înlăturate în apel, motivat de faptul că hotărârea sus-menţionată nu are autoritate de lucru judecat cu privire la fondul raporturilor juridice dintre părţi, în condiţiile în care cererea de emitere a ordonanţei de plată fusese respinsă pentru neîndeplinirea cerinţelor prevăzute de art. 1013 C. proc. civ.

Conform dispoziţiilor art. 1021 C. proc. civ., "(1) Dacă debitorul contestă creanţa, instanţa verifică dacă contestaţia este întemeiată, în baza înscrisurilor aflate la dosar şi a explicaţiilor şi lămuririlor părţilor. În cazul în care apărarea debitorului este întemeiată, instanţa va respinge cererea creditorului prin încheiere. (2) Dacă apărările de fond formulate de debitor presupun administrarea altor probe decât cele prevăzute la alin. (1), iar acestea ar fi admisibile, potrivit legii, în procedura de drept comun, instanţa va respinge cererea creditorului privind ordonanţa de plată prin încheiere. (3) În cazurile prevăzute la alin. (1) şi (2), creditorul poate introduce cerere de chemare în judecată potrivit dreptului comun".

Aşadar, în situaţiile în care stabilirea situaţiei de fapt şi confirmarea pe deplin a pretenţiilor creditorului nu pot fi realizate pe calea ordonanţei de plată, respectiv în care judecătorul este împiedicat, din pricina limitării probatoriului, să lămurească pe deplin situaţia dedusă judecăţii, încheierea de respingere a cererii de emitere a ordonanţei de plată deschide creditorului, potrivit art. 1021 alin. (3) C. proc. civ., calea unei acţiuni de drept comun, în cadrul căreia susţinerile şi apărările părţilor, să poată fi reanalizate pe fondul lor de către instanţa învestită cu acţiunea întemeiată pe dreptul comun.

Într-adevăr, în materia ordonanţei de plată, legea conferă expres autoritate de lucru judecat numai ordonanţei de plată, adică numai actului de procedură emis în condiţiile art. 1022 C. proc. civ., nu şi încheierii de respingere a unei cereri de emitere a unei ordonanţe de plată, însă împrejurarea că textul de lege nu prevede expres că încheierea pronunţată în condiţiile art. 1021 C. proc. civ. nu are autoritate de lucru judecat nu este de natură a conduce spre concluzia propusă de recurentă, de vreme ce lipsa efectului autorităţii de lucru judecat a încheierii de respingere rezultă din chiar art. 1021 alin. (3) C. proc. civ., într-o formulare diferită, însă lipsită de echivoc.

Teza propusă de autoarea căii de atac sub acest aspect nu poate fi primită, întrucât înlătură efectele prevăzute art. 1021 alin. (3) C. proc. civ. ale încheierii pronunţate în condiţiile art. 1021 alin. (1) sau (2) C. proc. civ., respectiv dreptul creditorului de a invoca aceleaşi pretenţii pe calea dreptului comun, transformând acest drept într-unul iluzoriu.

Prin urmare, de vreme ce sentinţa civilă nr. 3631/23.06.2015 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă nu are autoritate de lucru judecat în ceea ce priveşte fondul raportului juridic litigios, pentru cele ce preced, instanţa de apel în mod corect şi cu respectarea art. 430-432 C. proc. civ. a reţinut că hotărârea sus-menţionată nu poate fi opusă cu acest titlu în cauză, nici în partea ei dispozitivă, nici în privinţa considerentelor.

Aşa fiind, Înalta Curte constată că susţinerile părţii îndreptate împotriva dispoziţiei instanţei de apel de respingere a excepţiei autorităţii de lucru judecat nu sunt de natură să imprime un viciu de legalitate deciziei recurate prin prisma ipotezei prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., motiv pentru care le va înlătura.

Un ultim motiv adus în dezbatere în recurs şi circumscris motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. priveşte soluţia instanţei de apel cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

În argumentare, recurenta a afirmat că, deşi instanţa de prim control judiciar avea obligaţia să se pronunţe asupra incidenţei prevederilor art. 12 din Decretul nr. 167/1958, aceasta a interpretat şi a aplicat instituţia prescripţiei extinctive doar în raport cu ce s-a reţinut în ciclurile procesuale anterioare, în contextul în care prin decizia de casare, pronunţată în primul ciclu procesual, s-a stabilit că aceasta trebuie analizată de instanţa de apel.

În primul ciclu procesual, recursul declarat de către Societatea Filiala de Întreţinere şi Servicii Energetice Electrica SERV S.A. a fost admis, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare instanţei de apel, reţinându-se că erau incidente prevederile art. 12 din Decretul nr. 167/1958 şi că dreptul intimatei-reclamante nu era prescris, perioada pentru care puteau fi solicitate daunele-interese moratorii fiind cea de 3 ani anterior introducerii cererii de plată a dobânzii. În acest context, s-a stabilit ca, în rejudecare, cererea de chemare în judecată să fie analizată din perspectiva dispoziţiilor art. 12 din Decretul nr. 167/1958, ţinând cont de îndrumările instanţei de recurs.

În rejudecare, dând eficienţă prevederilor art. 501 C. proc. civ., instanţa de apel, apreciind că prin decizia instanţei supreme s-a constatat că dreptul material la acţiune nu era prescris şi că reclamanta putea solicita penalităţi de întârziere începând cu 29.06.2015, a anulat sentinţa apelată, prin care s-a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi, ca o consecinţă, a trimis cauza primei instanţe în vederea soluţionării acesteia pe fond.

În acord cu dispoziţiile instanţei de prim control judiciar, prima instanţă a trecut apoi la analiza pretenţiilor şi s-a pronunţat prin hotărârea apelată pe fondul acţiunii, fără a mai repune în discuţie şi a analiza instituţia prescripţiei, reţinând că acest aspect fusese dezlegat definitiv de instanţele anterioare.

Pe calea apelului exercitat împotriva sentinţei primei instanţe, autoarea căii de atac a reluat susţinerile privind prescripţia dreptului material la acţiune, curtea de apel reţinând că ele sunt străine de natura cauzei, având în vedere că problema prescripţiei a fost tranşată în ciclurile procesuale anterioare, iar repunerea lor în discuţie ar aduce atingere autorităţii de lucru judecat.

Recurenta a susţinut că prescripţia trebuia să fie analizată şi în acest ciclu procesual, omiţând însă că, în primul ciclu procesual, s-a constatat că dreptul nu era prescris, aspect care, în rejudecare, s-a impus cu caracter obligatoriu, în temeiul art. 501 C. proc. civ. şi a fundamentat dispoziţia instanţei de apel, în cel de-al doilea ciclu procesual, de anulare a sentinţei primei instanţe, precum şi cadrul procesual în care rejudecarea cauzei s-a realizat de către prima instanţă. Aşa fiind, în mod judicios instanţa de prim control judiciar a stabilit că problema prescripţiei a fost dezlegată în ciclurile procesuale anterioare şi că reevaluarea incidenţei acesteia nu mai putea fi repusă în dezbatere.

Constatând că nici din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu se poate justifica soluţia de casare a deciziei recurate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. D. împotriva deciziei civile nr. 372A/02.03.2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 iunie 2022.