Gas supplier prevails as unilateral termination clause and res judicata defeat damages claim.

Şedinţa publică din data de 8 iunie 2022

Deliberând asupra recursului şi subliniind, cu titlu prealabil, că potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj, secţia a II-a civilă la 07.07.2020, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.035.238,91 RON, cu titlu de daune-interese înregistrate ca urmare a denunţării unilaterale de către pârâtă a contractelor de vânzare de gaze naturale nr. x/23.12.2016 şi nr. 2931/28.12.2016, să actualizeze suma astfel stabilită cu indicele ratei de inflaţie şi să oblige pârâta la plata dobânzii legale aferente, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa nr. 130/03.11.2020, Tribunalul Gorj, secţia a II-a civilă a respins ca nefondată acţiunea şi a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, A. S.A. a declarat recurs.

Prin decizia nr. 186/07.04.2021, Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, notând că, faţă de obiectul acţiunii, hotărârea primei instanţe este supusă apelului, a respins ca inadmisibil recursul şi a dispus comunicarea deciziei tuturor părţilor, urmând ca de la data comunicării, să curgă termenul pentru exercitarea apelului.

În aceste condiţii, la 28.04.2021, A. S.A. a declarat apel împotriva sentinţei primei instanţe, cale de atac care, prin decizia nr. 531/23.09.2021, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, a fost respinsă ca nefondată.

Împotriva acestei decizii, A. S.A. a declarat recurs, solicitând casarea ei şi reţinerea cauzei spre rejudecare.

În motivare, după prezentarea situaţiei de fapt şi a etapelor procesuale anterioare, autoarea căii de atac a arătat că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1.270, 1.350 şi 1.530 C. civ.

Astfel, a susţinut că instanţa de apel, în mod eronat, a apreciat că în cauză nu putea fi reţinută fapta ilicită a intimatei, din moment ce aceasta, denunţând unilateral contractele nr. x/23.12.2016 şi nr. y/28.12.2016, a acţionat în conformitate cu clauzele contractuale.

Potrivit recurentei, fapta ilicită rezulta din denunţarea unilaterală a celor două contracte, întrucât potrivit art. 4.1, intimata era obligată să furnizeze gaze naturale pe toată perioada derulării lor.

A mai arătat că denunţarea unilaterală a contractului nu s-a realizat din culpa sa, ci a avut drept scop creşterea preţului pentru gazele naturale furnizate, aspect care relevă fapta ilicită a intimatei şi generarea prejudiciului pretins.

Astfel, a apreciat că în cauză erau întrunite condiţiile pentru angajarea răspunderii contractuale a intimatei.

În argumentare, a arătat că fapta ilicită a constat în nerespectarea de către intimată a art. 4.1, 6.1 şi 8.2 din contracte şi că, raportat la art. 1.531 C. civ., neexecutarea contractului reflectă încălcarea forţei obligatorii a acestora şi reprezintă o condiţie suficientă pentru acordarea daunelor-interese, prejudiciul pe care l-a suferit fiind consecinţa directă a denunţării unilaterale a contractelor şi a neexecutării obligaţiei de furnizare a gazelor naturale pe toată perioada contractuală.

De asemenea, recurenta a susţinut că vinovăţia intimatei era prezumată din neîndeplinirea obligaţiei de livrare pe toată durata contractelor şi că în temeiul art. 1.547 C. civ., sarcina probei contrare aparţinea intimatei, care nu a făcut dovada incidenţei vreunei situaţii exoneratoare de răspundere.

În continuare, recurenta a afirmat că în mod eronat instanţele de fond au reţinut puterea de lucru judecat a celor statuate prin sentinţa civilă nr. 312/20.02.2018 a Tribunalului Gorj, secţia contencios administrativ şi fiscal, rămasă definitivă prin decizia nr. 1933/21.05.2018, a Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018, în ceea ce priveşte inexistenţa unui prejudiciu în patrimoniul recurentei ca urmare a denunţării unilaterale a contractelor.

Totodată, a arătat că motivele reţinute de instanţa de apel sub acest aspect sunt străine de natura cauzei, întrucât prin sentinţa sus-menţionată s-a reţinut că prejudiciul pe care l-a suferit provine din diferenţa dintre preţul contractelor denunţate şi cel stabilit prin contractul încheiat ulterior.

A mai susţinut că dosarul nr. x/2018 a avut ca obiect obligarea sa la restituirea contravalorii scrisorii de garanţie de bună execuţie nr. 17/7597/CC, emisă de C. S.A. pentru garantarea executării contractului nr. x/28.12.2016 şi că aspectele dezlegate prin hotărârea pronunţată în acest dosar nu puteau fi aplicate prin analogie şi în cauză cu privire la contractul nr. x/28.12.2016, care nu a făcut obiectul analizei în litigiul sus-indicat.

În final, autoarea căii de atac a criticat legalitatea deciziei recurate şi din perspectiva considerentelor reţinute de instanţa de prim control judiciar cu privire la motivele sale de apel referitoare la modul în care prima instanţă a cenzurat onorariul de avocat. În argumentare, a arătat că, în raport cu art. 451 alin. (2) C. proc. civ., acesta este disproporţionat faţă de activitatea depusă de reprezentantul intimatei în fond şi de complexitatea cauzei, sens în care a solicitat diminuarea cheltuielilor de judecată.

Criticile recurentei au fost subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata nu a formulat întâmpinare.

Analizând actele dosarului şi decizia atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

În prealabil, se cuvine subliniat că nu vor fi analizate în cadrul controlului de legalitate în recurs susţinerile recurentei expuse în argumentarea caracterului ilicit al faptei din perspectiva scopului urmărit de intimată în momentul încetării contractelor, întrucât se opun prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., dat fiind că ele au fost expuse pentru prima dată în recurs, omisso medio.

Vor fi înlăturate de la verificarea conformităţii deciziei atacate şi criticile privind cheltuielile de judecată acordate intimatei de prima instanţă, întrucât ele excedează sfera motivelor de nelegalitate ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În acest sens, prin decizia nr. 3/2020, Înalta Curte a stabilit, în interesul legii, că eventualele critici vizând modalitatea în care instanţa de fond a statuat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Singura critică ce poate fi circumscrisă motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi în raport cu care urmează a se realiza controlul deciziei recurate este cea potrivit căreia denunţarea contractelor de către intimată constituie o faptă ilicită, care nu a fost precedată de vreo faptă imputabilă recurentei.

Fapta ilicită, potrivit autoarei demersului judiciar, constă în nerespectarea de către intimată a art. 4.1, 6.1 şi 8.2 din contractele nr. x/23.12.2016 şi nr. y/28.12.2016, ca urmare a denunţării unilaterale a acestora.

Instanţa de apel a reţinut puterea de lucru judecat a dezlegărilor date de Tribunalul Gorj, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 312/20.02.2018, definitivă, chestiunii legalităţii denunţării contractelor.

Dând eficienţă forţei obligatorii a contractelor şi clauzelor cuprinse în acestea, prin care părţile au prevăzut posibilitatea denunţării unilaterale, curtea de apel a confirmat hotărârea primei instanţe, stabilind că nu se poate reţine caracterul ilicit al denunţării contractelor sau culpa intimatei, cât timp în art. 12.6 din contracte, părţile au agreat dreptul lor de a se desista de la îndeplinirea obligaţiilor asumate.

Or, împotriva acestor considerente, recurenta nu a dezvoltat nicio critică, ci a reluat argumentele expuse în etapele procesuale anterioare, fără a indica modul în care normele de drept material ale art. 1.270, 1.350 şi 1.530 C. civ. ar fi fost greşit aplicate de către instanţa de apel.

Simpla evocare a textelor de lege pretins încălcate, fără o justificare a modului de interpretare şi aplicare comparativ cu cele statuate de instanţa de prim control judiciar nu este de natură a determina exercitarea controlului de legalitate al deciziei recurate, potrivit art. 488 alin. (1), coroborat cu art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.

Înalta Curte notează că dispoziţiile art. 1.276 alin. (2) C. civ. prevăd că în contractele cu executare succesivă sau continuă, aşa cum este cazul în speţă, dreptul de denunţare unilaterală poate fi exercitat cu respectarea unui termen rezonabil de preaviz, chiar şi după începerea executării contractului.

Prin urmare, denunţarea unilaterală permite titularului său să se desisteze de contract, chiar şi după ce executarea a început. Aşadar, ea este o manifestare de voinţă prin care se exercită o posibilitate conferită convenţional părţilor, condiţionată numai de respectarea unui termen rezonabil de preaviz, nu şi de neexecutarea culpabilă a obligaţiilor contractuale de una dintre părţi.

Din această perspectivă, a recunoaşterii de către părţi a posibilităţii denunţării unilaterale, este irelevant că intimata îşi asumase obligaţia de livrare a gazelor naturale pe întreaga perioadă contractuală.

Cum părţile au convenit prin art. 12.6 din contracte ca încetarea lor să opereze şi prin denunţare unilaterală, iar legalitatea încetării contractelor în acest mod a fost reţinută cu putere de lucru judecat, Înalta Curte apreciază că susţinerile autoarei căii de atac nu sunt de natură a imprima deciziei recurate un viciu de legalitate, denunţarea unilaterală neputând fi circumscrisă unei ipoteze de încălcare a contractelor, ca având semnificaţia unei fapte ilicite.

De aceea, susţinerile recurentei referitoare la celelalte două condiţii ale răspunderii contractuale (existenţa prejudiciului şi a legăturii de cauzalitate) nu pot fi primite, ele fiind în mod judicios excluse din examenul instanţelor de fond, ca o consecinţă a neîndeplinirii primelor două cerinţe impuse de art. 1.350 C. civ.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei nr. 531/23.09.2021, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 iunie 2022.