Borrowers' consumer status affirmed to challenge abusive foreign-currency loan clauses; bank appeals dismissed

Şedinţa publică din data de 8 iunie 2022

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 09.06.2015 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, astfel cum a fost completată la 26.11.2015, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâtele C. S.A. (în prezent D.) şi E.., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor privind caracterul variabil al dobânzii, inserate la art. 4 pct. 4.5, art. 5 pct. 5.4 şi 5.5 parţial, art. 8 pct. 8.6, liniuţa a doua, parţial şi art. 11 pct. 11.4 din contractul de credit nr. x/15.10.2007 şi să dispună repunerea părţilor în situaţia anterioară, prin restituirea prestaţiilor efectuate în baza acestor clauze sau, în subsidiar, prin compensarea sumelor plătite cu cele rămase de plată în baza contractului de credit; să constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor privind dobânda penalizatoare prevăzute la art. 4 pct. 4.8 şi 4.9 din contractul de credit sus-menţionat, la art. III pct. 7 şi art. VI pct. 1 subpunctul 1.2 (19) parţial, din actul adiţional nr. x la contract - Condiţii Generale de creditare şi la art. 2 pct. 2.3 din actul adiţional nr. x la contract - Condiţii Speciale de creditare, la art. III pct. 7 din actul adiţional nr. x la contract - Condiţii Generale de creditare şi art. 2 pct. 2.4 din actul adiţional nr. x la contract - Condiţii Speciale de creditare, precum şi la art. III pct. 7 din actul adiţional nr. x la contract - Condiţii Generale de creditare şi la art. III pct. 7 din actul adiţional nr. x la contract - Condiţii Speciale de creditare şi, ca o consecinţă, să dispună repunerea părţilor în situaţia anterioară, în sensul restituirii sumelor achitate sau percepute cu acest titlu sau, pentru cele plătite, compensarea cu restul de plată datorat în baza convenţiei de refinanţare; să constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor privind comisioanele de acordare şi de administrare stabilite prin art. 4 pct. 4.10 lit. a) şi b), art. 5 pct. 5.5 parţial şi art. 8 pct. 8.6 liniuţa a doua, parţial, din contractul de credit şi prin art. III pct. 8 din actul adiţional nr. x la contract - Condiţii Generale de creditare şi art. VI pct. 1 subpunctul 1.2 (2) din actul adiţional nr. x la contract - Condiţii Generale de creditare; să constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor vizând riscul valutar, inserate la art. 5.1 şi 5.11 din contractul de credit nr. x/15.10.2007, la art. VI pct. 1 subpunctul 1.2 (4) şi art. VI pct. 1 subpunctul 1.3.2 (3) lit. i) şi ii) din actul adiţional nr. x la contract - Condiţii Generale de creditare, la art. IV pct. 8 şi art. VI pct. 2 subpunctul 2.2 (3) din actul adiţional nr. x la contract - Condiţii Generale de creditare, precum şi la art. VI pct. 2 subpunctul 2.2 (3) lit. i) şi ii) din actul adiţional nr. x la contract - Condiţii Generale de creditare şi la art. VI pct. 2 subpunctul 2.2 (3) lit. i) şi ii) din actul adiţional nr. x la contract - Condiţii Speciale de creditare şi, pe cale de consecinţă, repunerea părţilor în situaţia anterioară prin restituirea prestaţiilor încasate în temeiul acestor clauze sau compensarea sumelor achitate cu cele rămase de plătit, precum şi lipsirea de efect a clauzelor pretins abuzive pentru viitor, prin conversia în RON a creditului la cursul de schimb afişat de B.N.R. la data tragerii sau denominarea cursului de schimb franc elveţian-leu la cel de la data încheierii contractului, cu menţinerea nivelului dobânzii din contract, iar, în subsidiar, conversia în RON a creditelor de refinanţare acordate, la cursul de la data tragerii sau denominarea cursului de la data tragerii/stabilizarea cursului de schimb euro-leu de la data încheierii contractului de credit, până la finalizarea contractului, cu menţinerea nivelului dobânzii din contract.

De asemenea, reclamanţii au solicitat să se constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a mai multor clauze, astfel cum au fost identificate prin cererea de chemare în judecată şi prin cea adiţională din 26.11.2015, inserate în contractul de credit nr. x/15.10.2007 şi în actele adiţionale la acesta, în măsura în care se referă la clauze ce vor fi constatate abuzive, precum şi nulitatea absolută a contractului de cesiune de creanţă încheiat între C. S.A. şi E..

Prin sentinţa civilă nr. 1685/09.05.2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată acţiunea.

Împotriva acestei sentinţe, A. şi B. au declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

La 24.04.2019, F. ERGASIAS S.A. (actuala F.) a depus o cerere de intervenţie, arătând că a preluat de la E.. creanţa rezultând din contractul de credit în litigiu.

La termenul din 23.05.2019 instanţa de apel a dispus introducerea în cauză a F. ERGASIAS S.A., în calitate de intimată-intervenientă.

Prin decizia civilă nr. 2056/28.11.2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelul, a anulat în tot sentinţa atacată şi a trimis cauza, spre o nouă judecată, primei instanţe.

Împotriva acestei decizii civile, F., E.. şi D. au declarat recurs.

Prin memoriul lor de recurs, F. şi E.., după ce au prezentat evoluţia litigiului în etapele procesuale anterioare, au susţinut că decizia atacată a fost dată cu aplicarea greşită a art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 şi a art. 2 lit. b) din Directiva (CE) nr. 93/13.

Potrivit acestora, în mod nelegal a reţinut instanţa de apel că reclamanţii au calitatea de consumatori, astfel cum este ea definită de textele de lege arătate mai sus.

În acest sens, au evocat dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Legea 193/2000 şi ale art. 2 lit. b) din Directiva (CE) nr. 93/13 şi au arătat că protecţia asigurată atât de norma internă, cât şi de cea comunitară, vizează în mod direct persoana fizică ori grupul de persoane fizice care, prin opoziţie cu profesionistul, acţionează în afara activităţii profesionale.

Au subliniat aceste recurente că, potrivit art. 14 din Legea nr. 193/2000, se pot prevala de dispoziţiile acestui act normativ numai acele subiecte de drept care au calitatea de consumator în sensul legii, dar şi că, potrivit jurisprudenţei C.J.U.E., noţiunea de consumator trebuie să primească aceeaşi semnificaţie, pentru a asigura respectarea obiectivelor urmărite de legiuitorul european în domeniul contractelor încheiate de consumatori, precum şi coerenţa dreptului Uniunii. În continuare, au evocat jurisprudenţa C.J.U.E. cu privire la definirea noţiunii de consumator şi au susţinut că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a acesteia, ignorând criteriile relevante privind stabilirea acesteia, respectiv natura bunului sau a serviciului care face obiectul contractului, susceptibilă să demonstreze scopul în care este dobândit acesta, legătura funcţională cu activitatea unui profesionist, intenţia cu care s-a acţionat la dobândirea bunului sau a serviciului şi împrejurările particulare, printre care şi puterea financiară a părţilor.

În opinia recurentelor, nici calitatea intimaţilor-reclamanţi de persoane fizice şi nici specificul contractului (de nevoi personale) nu sunt suficiente pentru a se reţine calitatea lor de consumatori.

De asemenea, au susţinut că instanţa de apel s-a raportat în mod greşit la cele reţinute de C.J.U.E. în cauza C 110-/14 (Costea contra G. S.A.), în sensul că noţiunea de consumator, din perspectiva art. 2 lit. b) din Directiva (CE) nr. 93/13, are caracter obiectiv şi este independentă de cunoştinţele concrete pe care persoana în cauză le poate avea sau de informaţiile de care aceasta dispune în mod real. Aceasta, întrucât recurentele nu s-au prevalat de asemenea argumente, ci de valoarea şi destinaţia împrumutului.

Sub un al treilea aspect, au arătat că în mod eronat şi-a argumentat curtea de apel soluţia prin prisma aspectului formal al contractului de împrumut şi a faptului că o parte a sumei împrumutate a fost utilizată pentru plata comisionului de acordare şi pentru rambursarea unor credite de nevoi personale anterioare, cât timp suma totală împrumutată depăşeşte cu mult nevoile uzuale ale unui consumator obişnuit.

Au subliniat autoarele căii de atac că esenţial pentru clarificarea calităţii împrumutaţilor este scopul urmărit prin încheierea contractelor de credit, iar pentru identificarea acestuia apar ca relevante valoarea ridicată a sumei acordate, care depăşeşte nivelul nevoilor private curente şi faptul că împrumutul a fost destinat derulării unor activităţi antreprenoriale.

Potrivit recurentelor, nu este lipsită de relevanţă nici susţinerea C. S.A. în sensul că intimaţii-reclamanţii au beneficiat de o derogare de la politica comercială a băncii, având în vedere calitatea intimatului-reclamant, de notar colaborator al sucursalei Otopeni a băncii şi bonitatea sa financiară. Totodată, au susţinut că prezintă o relevanţă deosebită împrejurarea că intimaţii-reclamanţi deţineau la momentul contractării un număr de cel puţin 15 imobile, dar şi venituri considerabile, iar din probatoriul administrat în cauză se naşte o prezumţie rezonabilă că sumele de bani au avut ca scop edificarea, pe lângă alte imobile, a unei clădiri de birouri menite a servi drept sediu pentru Biroul Notarului Public A..

Or, deşi instanţa de apel a reţinut că documentele nu dovedesc că destinaţia creditului viza realizarea activităţilor antreprenoriale, au apreciat că le revenea intimaţilor-reclamanţi obligaţia de a dovedi calitatea de consumator în apel, în condiţiile în care fusese răsturnată prezumţia de consumator în faţa primei instanţe, însă, în motivarea apelului, aceştia nu au făcut niciun fel de menţiune cu privire la situaţia de fapt şi argumentele reţinute de tribunal şi nici nu au combătut probele administrate, care au răsturnat prezumţia de consumatori.

O altă critică formulată de aceste recurente vizează aplicarea greşită a art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., susţinând că greşit a reţinut curtea de apel că prima instanţă a încălcat dispoziţiile textului de lege sus-menţionat, în condiţiile în care tribunalul, constatând că reclamanţii nu deţin calitatea de consumatori, în mod corect nu a trecut la analiza pe fond a legalităţii clauzelor pretins abuzive.

În drept, au invocat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

D., prin recursul său, după ce, în prealabil, a arătat că nu înţelege să formuleze critici de nelegalitate împotriva dezlegării date asupra chestiunilor de natură procedurală, subsumate primului motiv de apel, având în vedere că acestea au fost găsite ca nefondate de instanţa de apel, a solicitat casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanţei de prim control judiciar.

În motivare, a reiterat situaţia de fapt, a prezentat evoluţia litigiului în etapele procesuale anterioare şi a susţinut că instanţa de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, că decizia atacată este nemotivată, conţine motive contradictorii şi că a fost dată cu încălcarea normelor de drept material; a invocat, astfel, motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Subsumat primului motiv de recurs, a arătat că instanţa de apel a încălcat art. 22 şi art. 478, rap. la art. 249 C. proc. civ., prin nesocotirea principiilor procesului civil.

În acest sens, a susţinut că lipseşte orice probă care să demonstreze că sumele ar fi fost folosite într-un scop pur de consum, încălcarea rolului activ al instanţei în aflarea adevărului fiind cu atât mai evidentă, cu cât dubiul asupra destinaţiei sumelor împrumutate a fost generat chiar de atitudinea intimaţilor-reclamanţi, care au evitat să dea informaţii cu privire la operaţiunile lor financiare.

Mai mult decât atât, au arătat că toate probele administrate în cauză, inclusiv în apel, conturează o ipoteză contrară celei reţinute de instanţa de prim control judiciar.

În acest context, a susţinut că, potrivit art. 249, rap. la art. 478 C. proc. civ., în etapa procesuală a apelului revenea reclamanţilor sarcina probării calităţii lor de consumatori, infirmată de prima instanţă. Cu toate acestea, instanţa de apel a nesocotit aceste reguli, sancţionând practic banca pentru că nu a administrat probe suplimentare care să demonstreze destinaţia sumelor. Vătămarea cauzată prin deplasarea nelegală a sarcinii probei este una evidentă în opinia acestei recurente, care, subliniind că nu contestă dreptul instanţei de apel de a reinterpreta probele administrate, a susţinut că întreaga motivare consacră o răsturnare a sarcinii probei, fiind construită pe absenţa unor dovezi suplimentare, în contextul în care probele existente şi faptele prezumate în baza acestora nu au fost infirmate.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a susţinut că decizia atacată este doar în aparenţă motivată. În realitate, a apreciat că fondul problemei nu este dezlegat, iar argumentaţia este presărată cu contradicţii, deducţii nefondate şi raţionamente de tip ciclic, lipsind considerentele care să fundamenteze riguros şi mai presus de orice dubiu întrunirea calităţii de consumatori în persoana intimaţilor-reclamanţi.

După ce a evocat dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., a arătat că un prim viciu al motivării rezidă chiar în construcţia argumentaţiei. Astfel, instanţa de apel nu a argumentat, ci a înlăturat argumente şi a reţinut calitatea de consumatori nu în baza unui raţionament neechivoc, ci în considerarea calităţii de persoane fizice a intimaţilor-reclamanţi şi a faptului că nu prezintă relevanţă că aceştia desfăşurau profesii juridice.

În acest context, a făcut referire şi la definiţia prezumţiei, regăsită în art. 327 C. proc. civ. şi a arătat că instanţa de apel a înlăturat o prezumţie, fără a o înlocui cu vreun alt mijloc de probă.

Singura modalitate în care o astfel de motivare putea satisface rigorile art. 425 C. proc. civ. era, potrivit acestei recurente, probarea faptului contrar, respectiv a împrejurării că suma împrumutată a fost folosită în scopuri din afara activităţii comerciale. Or, modul în care a procedat curtea de apel conduce la absenţa unui raţionament logico-juridic apt să fundamenteze soluţia pronunţată în cauză, în condiţiile în care nu a fost înlăturat dubiul, care, în acest caz, chiar în contextul prezumţiei decurgând din calitatea de persoane fizice, nu poate profita intimaţilor-reclamanţi, care nu au contraprobat elementele care îl generează.

Un al doilea viciu al deciziei, a apreciat această recurentă, rezidă în existenţa unor motive contradictorii, context în care a arătat că instanţa de apel a atras atenţia intimaţilor-reclamanţi că nu pot reproşa în calea de atac omisiunea instanţei de a ordona probe din oficiu, în condiţiile în care aceştia nu au administrat probe în scopul dovedirii calităţii de consumator, pentru ca, ulterior, să reţină ca fiind conform acest comportament procesual, interpretând în beneficiul aceloraşi părţi probe, fără ca acestea să fi fost administrate în mod nemijlocit. Tot contradictoriu a apreciat că este şi raţionamentul instanţei de apel, care a reţinut perioada edificării imobilelor în care îşi are sediul cabinetul notarial al intimaţilor-reclamanţi, dar a exclus că suma destinată refinanţării creditului contractat anterior la H. S.A. ar putea avea o destinaţie comercială ori profesională, deşi acesta a fost tras la momentul edificării bunurilor destinate exercitării profesiei, cu toate că ar fi logic ca, şi în privinţa sumei care refinanţează un credit luat anterior, pentru care prezumţia folosirii în scop comercial opera, să funcţioneze aceeaşi prezumţie. În opinia acestei recurente, premisa de la care a plecat instanţa de apel, că menţiunea "nevoi personale" în contract este suficientă pentru a reţine calitatea de consumatori, este insuficientă şi nedovedită, ea necesitând deopotrivă probe, iar concluzia instanţei, în sensul că nici D. nu a apreciat că destinaţia creditului ar fi alta decât cea inserată în contract, respectiv acoperirea unor nevoi personale ori refinanţare, este speculativă. În condiţiile în care împrumutaţii nu au oferit detalii în legătură cu modul în care vor utiliza sumele, elemente cum sunt valoarea foarte mare a creditului, existenţa unor numeroase proprietăţi şi veniturile cu mult peste medie puteau da naştere unei prezumţii contrare, în sensul că împrumutul are preponderent un scop investiţional.

O altă critică, dezvoltată de această recurentă subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează aplicarea greşită a art. 2, alin. (1) din Legea nr. 193/2000 şi art. 2 lit. b) din Directiva (CE) nr. 93/13, care definesc noţiunea de consumator.

O primă eroare de interpretare a instanţei de apel constă, în opinia recurentei, în absolutizarea relevanţei menţiunii destinaţiei creditului din contract, şi anume sintagma abstractă "nevoi personale", în condiţiile în care în jurisprudenţa C.J.U.E. consumatorii nu se definesc in abstracto, ci după cum acţionează in concreto.

Potrivit recurentei, contrar celor reţinute de curtea de apel, menţiunea nevoi personale nu defineşte de plano contractul ca fiind unul încheiat cu consumatorii, existând nevoi personale, din sfera de dezvoltare şi realizare personală, care se satisfac prin realizarea de activităţi aducătoare de profit.

Totodată, a subliniat că nicăieri în cuprinsul contractului nu s-a menţionat că împrumutul se acordă pentru satisfacerea unor nevoi personale de consum. Or, creditele de nevoi personale, creditele ipotecare şi creditele de investiţii imobiliare pot fi încheiate atât de consumatori, cât şi de profesionişti.

O a doua eroare de interpretare a apreciat că derivă din luarea în calcul a aşa-ziselor elemente cunoscute de bancă la momentul acordării creditului, ce constau fie în aspecte tarifare, fie în aspecte ce ar ţine de situaţia personală a intimaţilor-reclamanţi, cum sunt veniturile obţinute şi componenţa familiei. În acest context, a susţinut că şi dacă banca ar fi fost încredinţată că pune creditul la dispoziţie unor consumatori, instanţa era obligată să verifice dacă sumele au fost utilizate în scopul satisfacerii unor nevoi străine de orice activitate economică/profesională/artizanală, destinaţia dată de împrumutaţi creditului fiind un element volitiv, care intervine ulterior acordării şi care ţine de fiecare împrumutat. A mai arătat această recurentă că intimaţilor-reclamanţi li s-au pus la dispoziţie sume extrem de ridicate, a căror utilizare nu au fost în măsură să o justifice. Din contră, destinaţia concretă a fost constant ocultată de aceştia, fără însă a fi contestate susţinerile băncii, potrivit cărora, cel puţin în parte, sumele acordate au satisfăcut nevoi antreprenoriale.

De asemenea, a susţinut că instanţa de apel a interpretat în mod restrictiv şi partizan prevederile art. 2 lit. b) din Directiva (C.E) nr. 93/13 în privinţa noţiunii de consumator, în raport cu existenţa unui posibil contract cu dublu scop. Astfel, admiţând posibilitatea ca, în speţă, intimaţii-reclamanţi să fi folosit sume în scopuri din afara celor de consum, a apreciat utilizarea în scop comercial ca fiind minimă, aplicând criteriul scopului predominant în contextul general al contractului în favoarea acestora, fără a verifica în concret ponderea achiziţiei de terenuri cu potenţial speculativ şi reţinând că băncile nu au fost în măsură să probeze ponderea semnificativă a destinaţiei comerciale. Or, această interpretare a apreciat că este nelegală, întrucât, pe de o parte, sarcina probei dovedirii proporţiei nesemnificative în contextul întregului contract revenea părţilor adverse, iar, pe de altă parte, un atare criteriu este imposibil de valorificat în absenţa unei analize valorice a sumelor afectate fiecărei destinaţii, analiză pe care instanţa de apel nu a realizat-o.

În final, a evocat art. 148 alin. (2) din Constituţia României, care consacră prevalenţa dreptului comunitar şi a susţinut că, pentru a infirma soluţia tribunalului, curtea de apel a citat, în repetate rânduri, jurisprudenţa C.J.U.E. care nu este aplicabilă, în special Cauza C-110/14 (Costea vs. G.), deşi situaţia de fapt şi problema de drept ridicată este complet diferită, atât timp cât, în speţă, nu s-a creat o dispută legată de reţinerea calităţii de profesionist, prin raportare la cunoştinţele juridice/economice ale intimaţilor-reclamanţi sau la profesiile lor, de notar/consilier juridic, ci la destinaţia concretă dată sumelor împrumutate, existând probe şi prezumţii rezonabile că cel puţin o parte au fost destinate dezvoltării activităţii profesionale.

La 18.08.2020 F. şi E.. au depus întâmpinare la recursul declarat de D., prin care au solicitat admiterea acestuia, iar la 28.08.2020 D. a depus întâmpinare la recursul declarat de F. şi E.., prin care a solicitat admiterea acestuia.

La 28.08.2020 intimaţii au depus întâmpinări la ambele recursuri, solicitând respingerea lor ca nefondate.

Intimaţii au susţinut, în esenţă, că au contractat creditul pentru nevoile lor personale, subliniind că în măsura în care acestea ar fi vizat activitatea profesională ori un scop lucrativ, ar fi încheiat contractul sub umbrela profesiei, facilităţile acordate împrumutaţilor fiind cu totul altele în această ipoteză. De asemenea, au subliniat că moneda creditului le-a fost impusă de bancă drept un produs avantajos, deşi, în cazul acordării unor credite persoanelor juridice cu scop lucrativ, instituţia financiară nu a avut aceeaşi conduită, că suma împrumutată a servit la refinanţarea unui credit obţinut anterior tot pentru nevoi personale, dar şi că nu este lipsit de relevanţă că, potrivit art. 68 din Legea nr. 36/1995, exercitarea profesiei de notar public este incompatibilă cu desfăşurarea directă de activităţi de producţie, comerţ sau alte activităţi de prestări servicii, precum şi cu calitatea de administrator al unei societăţi comerciale.

La 28.09.2020 F. şi E.. au răspuns la întâmpinările formulate de A. şi B. şi de D.

La 01.10.2020 D. a răspuns la întâmpinarea formulată de intimaţi.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor; acesta a fost depus la dosar şi, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părţilor, care au fost înştiinţate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport; nicio parte nu şi-a prezentat punctul de vedere.

Analizând recursurile, prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, Înalta Curte reţine următoarele:

Prima instanţă a respins acţiunea, apreciind că reclamanţii nu sunt titularii unui drept la acţiune întemeiate pe art. 4 din Legea nr. 193/2000, având în vedere că nu au calitatea de consumatori în sensul legii, raportându-se, pentru a ajunge la o asemenea concluzie, la valoarea creditului, la destinaţia lui şi la calitatea pe care aceştia o deţin.

Sentinţa astfel pronunţată a fost anulată în tot în apel, iar cauza a fost trimisă spre o nouă judecată primei instanţe, prin decizia ce formează obiect al recursurilor de faţă, reţinându-se caracterul întemeiat al criticilor apelanţilor, potrivit cărora prima instanţă a aplicat şi interpretat greşit dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 şi art. 2 lit. b) din Directiva 93/13, atunci când a considerat că aceştia nu au calitatea de consumatori.

Recurentele au invocat ipotezele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., texte de lege potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere când instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei sau când a fost dată cu încălcarea ori aplicarea greşită a normelor de drept material.

Niciuna dintre aceste critici nu este fondată.

Subsumat art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentele-pârâte au susţinut că instanţa de apel a încălcat regulile probaţiunii, dar şi principiile disponibilităţii şi contradictorialităţii, cu referire la art. 22, art. 478, rap. la art. 249 C. proc. civ., prin aceea că a certificat destinaţia de "consum" a creditului, în condiţiile insuficientei probări a destinaţiei contrare, iar nu a unor probe concrete, nemijlocite. Totodată, a afirmat că hotărârea este pronunţată în condiţii de persistenţă a dubiului cu privire la destinaţia creditului, deoarece lipseşte orice probă că sumele au fost folosite în scop de consum. S-a mai susţinut că intimaţii-reclamanţi nu au produs nicio probă în apel şi nici nu au contestat împrejurările susţinute de bancă.

Potrivit art. 249 C. proc. civ., "Cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege".

Solicitând protecţia adecvată drepturilor consumatorilor, intimaţii-reclamanţi şi-au pretins, încă de la formularea acţiunii, această calitate, sens în care au depus contractul din care, potrivit destinaţiei declarate a împrumutului, rezultă că acesta era de destinat acoperirii unor nevoi personale.

În raport cu dispoziţiile art. 249 C. proc. civ., în măsura în care calitatea de consumator a intimaţilor-reclamanţi a fost contestată, rezultă că banca avea sarcina de a proba elementele care puteau infirma chestiunile de fapt consemnate în contract.

Înalta Curte subliniază că, sub aspect probator, nu operează nicio prezumţie legală, calitatea de consumator, ca şi elementele de natură să o infirme fiind supuse probaţiunii.

În urma interpretării probelor administrate, tribunalul a conchis în sensul că reclamanţii nu sunt consumatori.

În apel, aceştia au contestat evaluările de fapt ale primei instanţe, ceea ce a presupus reevaluarea probelor, atât a celor deja administrate în primă instanţă, cât şi în apel.

Prin urmare, în măsura în care reclamanţii (autori ai căii ordinare de atac) au solicitat reexaminarea calităţii lor de consumatori, ei puteau, din punct de vedere procedural, obţine acest rezultat pe baza probelor deja administrate, de vreme ce nu făcuseră noi afirmaţii, supuse probaţiunii specifice. Ca atare, nu se poate susţine că sarcina probei revenea, în apel, autorilor căii de atac şi că această regulă ar fi fost nesocotită de instanţa de prim control judiciar.

La rândul său, banca a administrat probe şi din ansamblul acestora instanţa de apel a ajuns la o concluzie diferită de prima instanţă, reinterpretând probele şi evaluând, în alt mod decât tribunalul, starea de fapt.

Or, în condiţiile art. 476 alin. (1), art. 477 alin. (1) şi art. 481 C. proc. civ., apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel statuând atât în fapt, cât şi în drept, în limitele stabilite expres ori implicit de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care se atacă.

Aşa cum susţin şi recurentele, prevederile Legii nr. 193/2000 inversează sarcina probei în litigiile dintre profesionişti şi consumatori şi astfel îi revine profesionistului sarcina de a proba circumstanţele premergătoare contractului, cum ar fi negocierea sau informarea. Cum însă destinaţia creditului nu este un aspect precontractual, autoarele căilor de atac consideră că aceasta rămâne a fi dovedită de către reclamant.

Dacă, însă, o parte tinde să afirme că suma împrumutată a fost folosită în alt scop decât cel al nevoilor personale, contrar destinaţiei ei inserate în contract, cel care face asemenea afirmaţii are sarcina dovedirii lor, într-o manieră de natură a demonstra caracterul nereal al celor înscrise în convenţie. Şi, tocmai în lumina principiului disponibilităţii, procesul civil, un proces al intereselor private, se tranşează, în faţa instanţelor devolutive, pe tărâm probator. În acest sens, orice parte litigantă va administra probe admisibile, care au concludenţă asupra stării de fapt afirmate.

În această măsură, reclamanţii au administrat probe care atestau calitatea lor de consumator, pentru a beneficia de protecţia legii şi acestora nu li se poate opune că nu au prezentat probele care nu le erau favorabile, deoarece o atare sarcină a revenit, pe tot parcursul procesului, pârâtelor, cărora normele de drept procesual le recunosc suficiente pârghii pentru a procura probe care nu se află în posesia lor ori care nu emană de la ele.

Următorul motiv de recurs invocat - cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. - aduce în dezbatere înlăturarea de către instanţa de apel a prezumţiei, fără a o înlocui cu un alt mijloc de probă, fapt ce, în opinia recurentelor, ar denota nemotivarea hotărârii în absenţa unui raţionament apt să fundamenteze soluţia dată.

Şi aceste critici se cuvin a fi înlăturate, Înalta Curte notând, cu prioritate, că nu orice inadvertenţă pe care consideră că o identifică recurentele-pârâte în cadrul considerentelor deciziei are aptitudinea de a determina casarea ei; dimpotrivă, ipoteza art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., când se referă la motive contradictorii, are în vedere o contradicţie de o asemenea amploare, încât să conducă spre concluzia că hotărârea este, practic, nemotivată; este cazul, cu titlu de exemplu, al situaţiei în care considerentele ar justifica adoptarea unei soluţii care nu are corespondent în cea regăsită în dispozitiv ori al celei în care considerentele ar reflecta caracterul întemeiat a două cereri, deşi ele s-ar exclude reciproc.

Aşa fiind, pretinsa înlăturare a prezumţiei ori eventuala reţinere greşită şi contradictorie a calităţii de consumator a intimaţilor-reclamanţi, în lipsa detaliilor în legătură cu modul în care au utilizat sumele de bani contractate, nu constituie argumente care să conducă, prin ele însele, la admiterea recursului.

Distinct de aceste argumente, Înalta Curte notează că prezumţiile judiciare sunt raţionamente deductive, bazate pe elemente factuale apreciate de instanţele de fond, în raport cu probele administrate. În acest context, instanţa devolutivă de control judiciar a făcut evaluări ale situaţiei de fapt, printr-un examen propriu al probelor administrate, astfel că nu se pune problema ca vreunei prezumţii să nu i se fi dat eficienţă.

În subsecvenţa acestui motiv, recurentele-pârâte au mai susţinut că hotărârea recurată este doar în aparenţă motivată, întrucât fondul problemei nu este dezlegat, lipsind orice argumentaţie care să fundamenteze întrunirea calităţii de consumator în persoana reclamanţilor.

Critica nu poate fi primită, întrucât instanţa de apel şi-a limitat analiza la determinarea condiţiei de consumator a reclamanţilor, astfel cum este prevăzută de art. 2 din Legea nr. 193/2000 şi de art. 2 lit. b) din Directiva 93/13/CEE, premisă necesară a aplicării celor două acte normative, în stabilirea caracterului abuziv al anumitor clauze contractuale.

De altfel, această abordare a instanţei de apel a fost analizată judicios, astfel că nu se poate reţine nemotivarea deciziei; dimpotrivă, argumentele prezentate se constituie într-o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora soluţia pronunţată a fost fundamentată; de aceea, nu au fost încălcate dispoziţiile art. 425 alin. (1) C. proc. civ.

Ultimul motiv de recurs, cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este cel în dezvoltarea căruia autoarele căilor de atac au arătat că instanţa de apel a aplicat în mod eronat dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 şi ale art. 2 lit. b) din Directiva 93/13/CEE, în privinţa noţiunii de consumator, absolutizând sintagma "nevoi personale" şi elementele cunoscute de bancă la data acordării creditului şi negând existenţa posibilităţii unui contract cu dublu scop.

Pentru a formula cererea de chemare în judecată reclamanţii s-au prevalat de dispoziţiile Legii nr. 193/2000, art. 14 din această lege prevăzând că pot invoca beneficiul respectivului act normativ numai acele persoane care au calitatea de consumator.

Potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "Prin consumator se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale".

Întrucât Legea nr. 193/2000 transpune în dreptul intern Directiva Consiliului Uniunii Europene 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, pentru interpretarea noţiunii de consumator este relevantă jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, din care rezultă că pentru a verifica dacă reclamantul este consumator, instanţa este chemată să evalueze, în raport cu probele administrate, scopul care a condus la contractarea serviciului bancar.

Pornind de la aceste repere, instanţa de apel, ţinând seama de ansamblul tuturor împrejurărilor speţei, probele administrate în cauză şi termenii contractuali, a stabilit că reclamanţii au calitatea de consumatori, în raport cu art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 şi art. 2 lit. b) din Directiva 93/13/CEE.

În schimb, recurentele, susţinând că au fost încălcate şi greşit aplicate dispoziţiile legale arătate în precedent, dar şi statuările Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, urmăresc în realitate ca Înalta Curte să cenzureze evaluarea probelor administrate şi stabilirea de către instanţa de apel a situaţiei de fapt, însă asemenea aspecte ţin de temeinicia deciziei şi nu pot fi reexaminate în cadrul controlului de legalitate în recurs, în cadrul căruia stabileşte conformitatea hotărârii cu regulile de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Din această perspectivă, instanţa supremă nu poate reevalua elementele în raport cu care curtea de apel, interpretând probele administrate, a tras concluzia că reclamanţii pot să fie consideraţi consumatori în accepţiunea art. 2 din Legea nr. 193/2000 şi a art. 2 lit. b) din Directiva 93/13/CEE, întrucât toate acestea sunt aspecte care se ataşează situaţiei de fapt şi condiţiilor concrete în care s-au derulat raporturile juridice dintre părţile litigante, deduse din interpretarea probelor.

O altă critică invocată se referă la aplicarea eronată a jurisprudenţei C.J.U.E., în special a cauzei C-110/14, însă instanţa de apel, prin evocarea deciziei anterior enunţate, doar a subliniat elementele specifice obligaţiei de verificare ce îi revenea în analiza calităţii de consumator; distinct de aceasta, elementele de similitudine între cauza de faţă şi cea soluţionată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene nu pot fi negate, aşa încât trimiterea la hotărârea pronunţată în cauza Costea împotriva G. S.A. nu este inadecvată; aşa fiind, Înalta Curte va înlătura şi această critică.

Nici critica ce a adus în dezbatere pretinsa aplicare greşită a art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. nu este fondată, analiza deciziei recurate infirmând o atare teză, faţă de modalitatea în care a fost soluţionată cauza în primă instanţă. Apreciind ca greşită dezlegarea dată chestiunii privind încadrarea reclamanţilor în categoria consumatorilor, instanţa de apel a anulat sentinţa atacată şi, luând act de solicitarea părţilor, a trimis cauza, spre rejudecare, tribunalului. Prin urmare, în condiţiile în care, în judecata în primă instanţă, fondul raporturilor juridice nu a fost analizat, ca o consecinţă a nerecunoaşterii calităţii de consumator a reclamanţilor - apreciată ca greşită în apel -, instanţa de prim control judiciar a apreciat în mod just că fondul nu putea fi analizat pentru prima dată în apel; aşa fiind, nu poate fi identificat niciun viciu de nelegalitate care să afecteze măsura adoptată în calea ordinară de atac.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, Înalta Curte constată că motivele de nelegalitate invocate nu fundamentează casarea deciziei atacate, care, astfel, se dovedeşte legală, motiv pentru care, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenta-pârâtă D., de recurenta-pârâtă E.. şi de recurenta-intervenientă F. împotriva deciziei civile nr. 2056/28.11.2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 iunie 2022.