Insurer's payment obligation under guarantee framework: monitoring collateral as duty of means not exonerating defect, and inadmissibility of cassation challenging fee proportionality.

Şedinţa publică din data de 26 ianuarie 2023

Asupra recursurilor de faţă, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 24.06.2020, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâtul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să oblige pârâtul să-i achite sumele de 355.155,66 RON şi de 459.480,00 RON, reprezentând garanţiile asumate pentru c reditele acordate societăţii B. S.R.L. prin contractul de credit nr. x/04.04.2013, respectiv nr. BIS744/04.07.2013, şi a dobânzii legale penalizatoare calculată începând cu 02.07.2019 şi până la achitarea integrală a debitelor, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 2369/25.11.2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis acţiunea şi a obligat pârâtul la plata sumelor de 355.155,66 RON şi de 459.480 RON şi a dobânzii legale penalizatoare aferente ambelor debite, calculată începând cu 02.07.2019 şi până la achitarea lor, şi de 23.912,45 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe civile, pârâtul a declarat apel, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.

Prin decizia civilă nr. 2128A/02.12.2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca nefondat apelul.

La 26.04.2022 A. S.A. a formulat o cerere de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 2128/A/02.12.2021, cu privire la solicitarea de acordare a cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 967/09.06.2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis cererea şi a completat decizia civilă nr. 2128/A/02.12.2021, în sensul că a obligat apelantul-reclamant la plata sumei de 4.937,30 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva celor două decizii, pârâtul a declarat recurs, solicitând casarea hotărârilor şi trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanţei de apel.

În motivarea recursului vizând decizia civilă nr. 2128/A/2021, după prezentarea situaţiei de fapt, recurentul a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Subsumat primului motiv de recurs invocat, autorul recursului a susţinut că decizia atacată este nemotivată, întrucât instanţa nu a arătat de ce reclamanta nu se află în culpă, în contextul în care aceasta a recunoscut că nu a respectat procedura internă, care o obliga la verificarea fizică a stocului de marfă. Or, instanţa de apel s-a rezumat să reţină că intimata-reclamantă şi-a îndeplinit obligaţiile, deşi a fost făcută proba că aceasta din urmă nu are dreptul la plata garanţiei, întrucât nu a depus toate diligenţele pentru monitorizarea creditelor acordate, fără a motiva exonerarea de răspundere a acesteia.

Evocând prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., a subliniat că instanţa de apel nu a arătat în mod clar, concis şi concret, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar, cum a ajuns la soluţia pronunţată, context în care a afirmat că i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil.

Circumscris motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a arătat că instanţa de apel nu a aplicat dispoziţiile art. 14, art. 1.170, art. 1.266, art. 1.267, art. 1.268 alin. (3), art. 1.270 şi ale art. 1.272 C. civ. în dezlegarea dată asupra îndeplinirii obligaţiilor ce reveneau părţilor.

A mai relevat că solicitarea plăţii pe bază de documente legal întocmite este o expresie a respectării principiului bunei-credinţe şi o cerinţă de legalitate şi echitate ataşată obligaţiei prevăzute de art. 3.1.2 şi art. 8.1, coroborat cu art. 6.4 şi art. 6.5 din convenţia cadru.

Recurentul-pârât a mai susţinut că obligaţia sa de plată îşi are cauza juridică în obligaţia corelativă a intimatei-reclamante de executare a prestaţiilor la care s-a obligat. Astfel, pentru a primi plata garanţiei intimata-reclamantă trebuie să execute toate prestaţiile la care s-a obligat, care au caracter principal şi cumulativ; de altfel, obligaţia acesteia este una complexă, cu pluralitate de obiecte, fiind de rezultat, şi nu de diligenţă, cum în mod eronat a apreciat curtea de apel, cu aplicarea greşită a art. 1.481 C. civ.

Potrivit recurentului, intimata trebuia să demonstreze că s-a aflat într-o situaţie de forţă majoră sau caz fortuit ori un alt eveniment asimilat acestora, în caz contrar neexecutarea nefiindu-i imputabilă.

Totodată, a relevat că una dintre condiţiile de plată nu a fost îndeplinită, deoarece banca nu s-a asigurat cu bună-credinţă că au fost constituite garanţiile reale de cel puţin de 20% din valoarea creditului, acceptând în garanţie stocul de marfă fără a verifica existenţa faptică a acestuia, valoarea evaluată a stocului de marfă nu a fost stabilită pe baza rapoartelor de evaluare ale unui evaluator autorizat, aceasta nu a monitorizat garanţiile mobiliare constituite cu diligenţa unui profesionist pe parcursul derulării finanţării. În acest context, a mai afirmat că intimata nu a respectat prevederile Regulamentului B.N.R. nr. 5/20.12.2013.

Recurentul a mai arătat că instanţa de apel în mod greşit a apreciat faptul că "nu se poate reţine în sarcina intimatei-reclamante încălcarea obligaţiei prevăzute de art. 8.1 din actul adiţional, care oricum nu reprezenta o clauză de excludere, că dispoziţiile art. 9.2, art. 9.3 şi art. 3.1.2, rap. la art. 6.4 din convenţia modificată prin actul adiţional nr. x au fost respectate".

În opinia recurentului, raţionamentul expus de instanţa de apel încalcă regulile de interpretare a contractului şi dispoziţiile art. 1.270 C. civ., instanţa substituind voinţa comună a părţilor cu propria opinie, într-un mod nepermis.

În memoriul de recurs vizând decizia civilă nr. 967/2022, recurentul a invocat art. 6.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, solicitând reducerea onorariului de avocat în cuantum de 4.937,30 RON.

Subsumat motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a evocat art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi a afirmat că hotărârea atacată este nemotivată, deoarece instanţa de apel nu a analizat în ce măsură, în raporturile juridice cu partea adversă, este justificat sau nu ca recurentul să fie obligat la suportarea cheltuielilor de judecată la nivelul solicitat, în raport cu complexitatea muncii desfăşurate de avocat pe parcursul litigiului şi de valoarea pricinii.

Circumscris art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a relevat că dispoziţia dată de curtea de apel cu privire la obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată la un nivel excesiv, a fost dată cu încălcarea dreptului de acces la o instanţă, prevăzut de art. 6.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

La 01.11.2022 intimata a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursurilor.

La 16.11.2022 recurentul a răspuns la întâmpinare.

Analizând recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 2128A/2021, prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, Înalta Curte reţine următoarele:

Astfel cum a fost stabilită în etapele devolutive ale procesului şi fără a fi reluată decât pe scurt, pentru a facilita deplina înţelegere a raţionamentului care stă la baza prezentei decizii, situaţia de fapt presupune încheierea între părţi a unei convenţii cadru - plafon de garantare, care poartă nr. 143/14.07.2011, modificată prin actele adiţionale nr. 1-13, prin care pârâtul s-a obligat să preia riscul nerambursării creditelor acordate de reclamantă societăţii B. S.R.L., în limita unui plafon agreat.

În concret, reclamanta, în calitatea de finanţator în contractele de credit nr. x/04.04.2013 şi nr. y/04.07.2013, urmare a neachitării ratelor creditului acordat beneficiarei B. S.R.L., a solicitat pârâtului plata sumelor 355.155,66 RON şi de 459.480,00 RON, reprezentând garanţia de 70% aferentă soldurilor restante.

Pârâtul a refuzat plata sumelor pretinse, motivând că reclamanta nu a respectat art. 3.1.2, coroborat cu art. 6.4, art. 6.5 şi art. 8.1 din convenţie, întrucât nu s-a asigurat că beneficiarul a constituit garanţii reale, conform cerinţelor convenţionale, şi nici nu a monitorizat garanţiile mobiliare cu diligenţa unui profesionist, de vreme ce nu a făcut dovada că garanţiile mobiliare (stocul de marfă) ar fi existat la data încheierii contractului de ipotecă mobiliară şi că valoarea acceptată ar fi fost stabilită în baza raportului de evaluare.

Prima instanţă a admis acţiunea, ca efect al atragerii răspunderii contractuale, iar sentinţa astfel pronunţată a fost păstrată în apel, prin decizia care formează obiect al recursului de faţă, întemeiat în drept pe ipotezele art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere când nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei sau când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Niciuna dintre criticile expuse în memoriul de recurs nu este fondată.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a fost invocat în mod formal, deoarece sub aparenţa incidenţei ipotezei referitoare la nemotivarea deciziei atacate, recurentul pune în discuţie chestiuni ce ţin de evaluarea situaţiei de fapt, fiind expus raţionamentul său privitor la neîndeplinirea obligaţiilor ce îi reveneau reclamantei.

În acest sens, Înalta Curte constată că recurentul-pârât a susţinut că instanţa de apel nu a arătat de ce reclamanta nu se află în culpă, în condiţiile în care aceasta ar fi recunoscut că nu a respectat procedura internă, care o obliga la verificarea fizică a stocului de marfă. Totodată, recurentul a subliniat că instanţa de apel s-a rezumat să reţină că reclamanta şi-a îndeplinit obligaţiile, deşi probele de la dosar relevă că aceasta nu a depus toate diligenţele cu privire la monitorizarea creditelor acordate, fără a motiva exonerarea de răspundere a acesteia.

Exigenţele art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. impun ca, pentru a fi incident, motivele oferite de instanţa de apel să fie în totalitate străine de natura pricinii ori să fie contradictorii ori dezlegările succesiv stabilite prin acestea să fie, consecutiv, incompatibile.

Or, recurentul-pârât nu subliniază aceste vicii de nelegalitate, ci impută instanţei de apel o motivare criticabilă din punctul de vedere al situaţiei de fapt statuate. Aceste elemente, însă nu se circumscriu motivului de recurs invocat, ci tind să repună în dezbatere starea de fapt ca rezultat al evaluării probelor, cu referire la temeinicia acţiunii introductive şi neîndeplinirea obligaţiilor de către reclamantă.

Următoarele critici invocate, integrate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se referă la încălcarea dispoziţiilor art. 14, art. 1.170, art. 1.266, art. 1.267, art. 1.268 alin. (3), art. 1.270 şi ale art. 1.272 C. civ., în dezlegarea dată asupra îndeplinirii obligaţiilor ce reveneau părţilor.

Prin convenţia nr. 143/2011, pârâtul, în calitatea sa de garant, şi-a asumat o obligaţie expresă, irevocabilă şi necondiţionată de a achita reclamantei, în baza cererii de plată transmisă Fondului ulterior trecerii la restanţă a întregii finanţări garantate şi declanşării procedurii de valorificare silită a tuturor garanţiilor accesorii acesteia; plata garanţiei se efectuează în termen de 90 zile calendaristice de la primirea cererii de plată, însoţită de documentele prevăzute la art. 9.2 din convenţie, potrivit clauzelor de la cap. 9 din convenţie.

Totodată, art. 9.3 din convenţie instituie situaţiile în care încetează obligaţia pârâtului de a plăti garanţia.

De altfel, în cuprinsul convenţiei nr. 143/2011 se precizează expres care sunt documentele ce trebuie verificate de reclamantă pentru a se constata modul în care IMM-ul beneficiar îndeplineşte criteriile de eligibilitate şi condiţiile de garantare.

În cauză, riscul de credit s-a produs, întrucât beneficiarul nu a rambursat creditele acordate de reclamantă, banca trecând la restanţă creditele nerambursate şi solicitând pârâtului plata garanţiei.

Astfel cum a reţinut şi instanţa de apel, intimata-reclamantă şi-a îndeplinit obligaţia reglementată de art. 9.2 din convenţie, cea de a transmite recurentului-pârât documentaţia aferentă cererii de plată, cu respectarea cerinţelor de la art. 3.1.2 din convenţie.

Pretinzând lipsa de diligenţă cu privire la obligaţiile ce îi reveneau intimatei-reclamante sub aspectul verificării viabilităţii garanţiilor mobiliare la acordarea creditelor, recurentul-pârât se prevalează de o presupusă nerespectare a art. 8.1 din convenţie, refuzând plata garanţiei. Din acest punct de vedere, a apreciat că instanţa de apel ar fi trebuit să trebuia să respecte legea părţilor şi nu să o modifice unilateral prin interpretare.

Înalta Curte subliniază că textul clauzei în discuţie reprezintă o obligaţie de mijloace, şi nu de rezultat, reclamanta obligându-se să depună toate diligenţele necesare pentru monitorizarea creditelor garantate de recurent, astfel că nu poate reprezenta o cauză de exonerare de la plata garanţiei asumate.

Simpla lecturare a deciziei atacate relevă că instanţa de apel a stabilit conţinutul contractului şi efectele pe care acesta le produce între părţi, aplicându-le la situaţia de fapt determinată prin analiza probelor cauzei, dând efect tocmai principiului forţei obligatorii a convenţiei, subliniind că autorul căii de atac s-a limitat la simple afirmaţii, fără a dovedi că banca ar fi manifestat în concret un grad de diligenţă mai scăzut în ce priveşte creditele acordate în cauză, în raport cu alte contracte care nu beneficiază de protecţie din partea recurentului, respectiv că stocul de marfă ar fi fost expirat sau învechit şi că nu mai putea fi valorificat la data verificării criteriilor de eligibilitate.

Propunerea recurentului nu este aceea de a repune în discuţie modul în care clauzele convenţiei au fost interpretate şi li s-a dat efect, ci de a statua din nou asupra stării de fapt şi de a impune o concluzie contrară celei reţinute în apel.

În realitate, chiar referindu-se la dispoziţiile art. 1.270 şi art. 1.272 C. civ., recurentul nu demonstrează încălcarea acestor dispoziţii legale în faza apelului prin statuări contrare voinţei reale a părţilor, scopului evident al contractului ori printr-o valorificare nesistematică a clauzelor lui, ci urmăreşte numai o statuare contrară, propusă prin recurs potrivit intereselor proprii, tinzând, în realitate, la noi statuări de fond.

Or, scopul recursului este acela de a verifica conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, fără a putea fi repuse în discuţie chestiunile de fapt stabilite de instanţa de fond prin analiza şi interpretarea probelor şi fără a putea provoca o verificare de temeinicie a hotărârii atacate.

De aceea, criticile recurentului nu pot fi primite, având în vedere că refuzul plăţii garanţiei nu are temei legal sau convenţional.

Aşadar, Înalta Curte înlătură toate criticile de recurs formulate de recurentul-pârât, apreciind că în cauză nu se verifică existenţa niciunuia din motivele de casare invocate, iar faţă de considerentele expuse mai sus, constată că decizia civilă nr. 212/A/2021 este legală, aşa încât, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge calea de atac exercitată ca nefondată.

Luând în analiză excepţia nulităţii recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 967/2022, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ. recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În cauză, recurentul a indicat în mod expres motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sub aparenţa unei motivări insuficiente, recurentul pune în discuţie o reevaluare a materialului probator în privinţa cuantumului cheltuielilor de judecată. Or, examinarea instanţei de recurs este limitată, de însuşi conţinutul introductiv al art. 488 C. proc. civ., doar la criticile de nelegalitate, nu şi la cele de eventuală netemeinicie.

Înalta Curte constată că şi motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat în mod formal.

Astfel, invocând interpretarea şi aplicarea eronată a prevederilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., recurentul a arătat că instanţa de apel în mod greşit a apreciat asupra cuantumului onorariului de avocat, în contextul în care a solicitat reducerea acestuia, subliniind că este nepotrivit de mare pentru complexitatea cauzei şi munca desfăşurată de reprezentantul convenţional. Totodată, a mai afirmat că, în raport cu art. 6.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, instanţa de apel l-a obligat în mod nelegal la plata sumei de 4.937,30 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Înalta Curte notează că, aceste critici vizând cuantumul pretins excesiv al sumei la care a fost obligat recurentul la plata către intimată cu titlu de cheltuieli de judecată ocazionate de judecarea apelului, nu pot fi luate în analiză, deoarece se aduce în discuţie o chestiune de eventuală netemeinice, iar nu una de nelegalitate; se cuvine subliniat şi că, prin decizia nr. 3/2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat în interesul legii că o critică adusă modalităţii în care instanţele se pronunţă asupra proporţionalităţii onorariului avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

De aceea, examinarea memoriului de recurs impune concluzia că recurentul nu a formulat nicio critică care să poată fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârşire, ci şi în cazul motivării necorespunzătoare, care, de asemenea, nu constituie o motivare în sens procedural. O astfel de situaţie intervine şi în cauza de faţă, din moment ce, aşa cum s-a arătat, analiza memoriului de recurs impune concluzia că recurentul nu a formulat nicio critică aptă să poată fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar cele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. au fost invocate în mod formal.

Prin urmare, criticile, în ansamblul lor, nu pot face obiectul analizei în calea extraordinară de atac a recursului, care, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmăreşte să supună examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Faţă de considerentele expuse mai sus, subliniind că accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea căii de atac, Înalta Curte, dând eficienţă prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va anula recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 967/2022.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii S.A. - IFN împotriva deciziei civile nr. 2128A/02.12.2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.A.

Anulează recursul declarat de recurentul-pârât Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii S.A. - IFN împotriva deciziei civile nr. 967/09.06.2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Respinge cererea intimatei-reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 ianuarie 2023.