Recourse dismissed; defendant prevailed in dispute over technical conformity of supplied charging stations

Şedinţa publică din data de 18 mai 2023

Asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ., "Prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins".

A. Circumstanţele cauzei. Cadrul procesual

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la 06 august 2019 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2019, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. S.A. la înlăturarea viciilor bunurilor livrate conform Contractului nr. x/17.04.2018.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 1350 alin. (1), art. 1527, art. 1710 alin. (1) lit. a) C. civ.

Pârâta B. S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 1319 din 27 iulie 2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a respins cererea de chemare în judecată a neîntemeiată, fiind obligată reclamanta să plătească pârâtei suma de 7.000 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată.

3. Hotărârea instanţei de apel

Împotriva acestei sentinţe a promovat apel reclamanta A. S.R.L.

Reclamanta a solicitat schimbarea în tot a hotărârii atacate şi admiterea cererii de chemare în judecată.

Prin decizia nr. 1727 din 16 noiembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2019, a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A. S.R.L., fiind obligată aceasta la plata către intimata pârâtă a sumei de 10.000 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată.

B. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii reclamanta A. S.R.L. a formulat recurs, solicitând casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

Prin motivele de recurs, recurenta a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În acest sens, recurenta a susţinut că instanţa de apel a aplicat în mod greşit normele de interpretare a contractelor, respectiv art. 1266 C. civ., stabilind că modelul/producătorul staţiilor de încărcare nu ar fi fost esenţial pentru parte, respectiv că actele adiţionale prin care părţile au modificat contractul nr. x/17.04.2018 nu au modificat şi modelul/producătorul staţiilor de încărcare, fără a avea în vedere alte elemente de fapt, reţinute în cuprinsul deciziei din apel, elocvente pentru determinarea voinţei reale a părţilor.

Astfel, recurenta a făcut referire la faptul că raportul juridic născut între părţi din contractul nr. x/17.04.2018 era grefat pe cel născut din contractul nr. x/07.03.2018, încheiat de recurentă cu Municipiul Cluj-Napoca, vânzarea a privit bunuri dintr-un gen limitat, identificat prin lista caracteristicilor tehnice şi a particularităţilor furnizate de producător, iar voinţa părţilor din contractul principal a fost aceea de a privi modelul/producătorul ca un element esenţial al contractului.

Pe de altă parte, recurenta a arătat că acordul intimatei pentru înlocuirea producătorului/modelului iniţial rezultă din comportamentul acesteia, respectiv din alinierea preţului de vânzare la cel practicat de noul producător, prin încheierea actelor adiţionale nr. x şi 3 la contract.

În continuare, recurenta a arătat că hotărârea instanţei de apel cuprinde motive contradictorii, referitoare la conformitatea bunurilor livrate de intimată, respectiv la criteriul de determinare a acestei conformităţi şi la natura raporturilor juridice dintre părţi, dar şi motive străine de natura cauzei, privind lipsa solicitării beneficiarului final, de modificare a caracteristicilor tehnice ale bunurilor litigioase, şi neinvocarea neconformităţilor la preluarea bunurilor, în condiţiile în care acestea erau ascunse.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta a arătat şi faptul că instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 1270 alin. (2) C. civ. coroborat cu art. 3 alin. (1) lit. l) din Legea nr. 98/2016, apreciind că în raporturile dintre recurentă şi achizitorul Municipiul Cluj Napoca nu ar fi intervenit nicio modificare a contractului de achiziţie publică, în privinţa specificaţiilor tehnice ale bunurilor achiziţionate.

În realitate, recurenta a susţinut că înscrisurile din dosar, respectiv adresa nr. x/14.05.2018, prin care partea a ofertat devansarea termenului iniţial şi schimbarea modelului staţiilor de încărcare, şi răspunsul beneficiarului la aceasta, atestă încheierea unui act adiţional la contractul de furnizare iniţial, prin care s-a modificat producătorul staţiilor de încărcare şi, implicit, caracteristicile tehnice ale acelor staţii.

Totodată, recurenta a invocat greşita aplicare a normelor referitoare la forţa obligatorie a contractelor, art. 1270 alin. (1) C. civ., arătând că intimata nu putea să îşi execute valabil propria obligaţie decât predând bunurile la care s-a obligat prin contract.

S-a mai susţinut de către recurentă greşita aplicare a normelor referitoare la garanţia de conformitate, respectiv art. 1714 şi art. 1707 C. civ., ca urmare a faptului că aprecierea conformităţii bunurilor s-a efectuat prin raportare la cerinţele beneficiarului final, deşi acesta era terţ faţă de contractul încheiat între părţi.

În plus, recurenta consideră că garanţia pentru conformitate poate fi invocată ori de câte ori bunul predat nu întruneşte caracteristicile stabilite prin contract, independent de afectarea utilităţii uzuale sau a valorii bunului, contrar celor reţinute de instanţa de apel.

Pe de altă parte, recurenta a invocat greşita aplicare a normelor referitoare la puterea de reprezentare, şi anume art. 1295 şi urm. C. civ., arătând că nu a beneficiat de puteri de reprezentare în legătură cu expedierea ofertei către producătorul C., în baza unui contract de mandat încheiat cu intimata.

În sfârşit, recurenta afirmă că instanţa de apel a suprapus în mod nepermis obiectul obligaţiei contractuale şi cauza contractului, încălcând normele referitoare la determinarea obiectului obligaţiei contractuale şi la sancţiunile asociate neexecutării.

Astfel, în condiţiile în care părţile au identificat prin contract bunurile care urmau a fi predate, era exclusă, în opinia recurentei, aplicarea normei supletive de determinare a conformităţii în executarea obligaţiei.

C. Apărarea intimatei

Legal citată, intimata nu a formulat întâmpinare în cauză.

Cauza a fost înregistrată la 09 februarie 2023 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, sub acelaşi număr, iar prin rezoluţia din 23 martie 2023 s-a fixat termen de judecată la 18 mai 2023.

D. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., constată că acesta nu este fondat, pentru considerentele ce succed.

În prezenta cauză, instanţele au fost învestite cu soluţionarea unei acţiuni întemeiate pe dispoziţiile art. 1707 şi art. 1714 C. civ., prin intermediul căreia reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. S.A. la înlăturarea viciilor bunurilor livrate conform Contractului nr. x/17.04.2018, prin predarea unor bunuri de acelaşi fel care să îndeplinească parametrii tehnici conveniţi, respectiv să deţină comunicator 3G/4G cu software de monitorizare LAN, iar gradul de protecţie să corespundă standardului IP 54.

Reţinând că bunurile predate de pârâtă reclamantei respectă întocmai specificaţiile tehnice menţionate în propunerea tehnică prezentată de reclamantă în procedura de achiziţie publică a staţiilor de încărcare, conform art. 2.1 lit. f) din contractul încheiat între părţi, precum şi faptul că între acestea nu a intervenit niciun acord de voinţă în sensul modificării clauzelor contractuale, instanţa de apel a menţinut soluţia primei instanţe, de respingere a cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Prin recursul declarat, societatea reclamantă a criticat decizia curţii de apel susţinând, în esenţă, că aceasta conţine motive contradictorii şi motive străine de natura cauzei (pct. 6 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ.), precum şi faptul că încalcă norme de drept material (pct. 8 al alin. (1) al aceluiaşi text), cu referire la art. 1266 C. civ., art. 1270 alin. (2) C. civ. coroborat cu art. 3 alin. (1) lit. l) din Legea nr. 98/2016, art. 1270 alin. (1), art. 1714 coroborat cu art. 1707, art. 1295, art. 1225 C. civ.

Motivul prevăzut de pct. 6 al alin. (1) al art. 488 din C. proc. civ., potrivit căruia casarea unor hotărâri se poate cere, printre altele, când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, nu este fondat.

Contradicţia avută în vedere de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., atunci când priveşte doar considerentele, trebuie să fie una de natură să conducă la concluzia că hotărârea este practic nemotivată, asemenea situaţii întâlnindu-se atunci când din unele considerente rezultă temeinicia cererii, iar din altele netemeinicia, sau atunci când se reţine caracterul fondat concomitent a două cereri, cu toate că ele s-ar exclude reciproc.

În cauza de faţă, recurenta apreciază că hotărârea instanţe de prim control judiciar cuprinde motive contradictorii întrucât, pe de-o parte se apreciază că intimata era ţinută prin contractul nr. x/17.04.2018 să livreze bunuri în conformitate cu propunerea tehnică provenită din partea producătorului D., iar pe de altă parte că partea şi-a executat în mod corespunzător obligaţia, livrând produse conform propunerii tehnice provenite de la un alt producător.

Înalta Curte nu va primi această critică, întrucât lecturarea considerentelor deciziei recurate nu relevă nicio contradicţie în privinţa raţionamentului instanţei de apel.

Dimpotrivă, toate argumentele de fapt şi de drept expuse în cuprinsul deciziei converg către concluzia pe care se fundamentează decizia din apel, aceea că pârâta nu şi-a asumat în raport cu reclamanta obligaţia de a-i preda bunuri având specificaţiile tehnice pretinse prin cererea de chemare în judecată, ci doar pe acelea menţionate explicit în propunerea tehnică prezentată de reclamantă în procedura organizată de către achizitorul final al staţiilor de încărcare electrice.

În ce priveşte lipsa de identitate între producătorul arătat în propunerea tehnică ce a constituit anexa la contractul de achiziţie publică şi producătorul staţiilor de încărcare predate efectiv de către pârâtă, instanţa de apel a arătat explicit că nu interesează din perspectiva aprecierii conformităţii executării obligaţiei ce revenea pârâtei, întrucât identitatea producătorului nu constituia o cerinţă a caietului de sarcini, relevante pentru stabilirea conformităţii produselor cu cerinţele caietului de sarcini fiind caracteristicile tehnice, şi nu producătorul.

Prin urmare, contrar celor susţinute de recurentă, analiza considerentelor deciziei din apel nu relevă nicio contradicţie în privinţa criteriului de determinare a conformităţii bunurilor livrate de pârâtă.

În ce priveşte motivele contradictorii legate de natura raporturilor juridice dintre părţi, la care face referire recurenta, Înalta Curte constată că nu se regăsesc în cuprinsul deciziei atacate.

Astfel, instanţa de apel a analizat temeinicia şi legalitatea soluţiei primei instanţe exclusiv prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile în materia vânzării, şi anume art. 1707 şi art. 1714 C. civ., arătând explicit că în aceleaşi coordonate s-a pronunţat şi prima instanţă, statuarea acesteia din urmă în sensul că reclamanta a fost cea care a comandat staţiile de încărcare de la furnizorul extern, fiind exclusiv un element al situaţiei de fapt menit să evidenţieze conduita acesteia în relaţia cu partenerul contractual, considerat fără relevanţă decisivă sau decizorie în ansamblul considerentelor.

Critica întemeiată pe existenţa în cuprinsul deciziei atacate a unor motive străine de natura cauzei, referitoare la lipsa solicitării beneficiarului final în sensul modificării caracteristicilor tehnice ale produselor livrate, respectiv la atestarea conformităţii bunurilor cu cerinţele caietului de sarcini prin procesele-verbale de recepţie a acestora, nu poate fi reţinută.

Astfel, Înalta Curte constată că, deşi formal se întemeiază pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta nu pretinde că ar fi vorba despre argumente fără legătură cu raportul juridic dedus judecăţii, ci susţine că acestea ar reprezenta aspecte de fapt fără semnificaţie în procesul de apreciere a conţinutului acelui raport juridic, respectiv a obiectului obligaţiilor ce reveneau pârâtei.

Cu alte cuvinte, recurenta este nemulţumită de relevanţa atribuită acelor împrejurări de fapt de către instanţa de apel, considerând că lipsa solicitării beneficiarului final în sensul modificării caracteristicilor tehnice ale produselor livrate, respectiv omisiunea invocării neconformităţii bunurilor la momentul preluării acestora, nu înlătură dreptul acesteia de a obţine înlăturarea viciilor ascunse ale produselor.

Ca atare, dezvoltarea acestui motiv de recurs nu permite încadrarea sa în cazul de casare invocat de recurentă, întrucât împrejurările de fapt în discuţie conturează contextul în care s-au derulat raporturile dintre părţi, nefiind nicidecum străine de natura cauzei, nemulţumirea părţii fiind legată, în realitate, de modalitatea în care instanţa de apel a atribuit relevanţă juridică, cu prilejul pronunţării hotărârii, acelor împrejurări de fapt.

Or, Înalta Curte arată că, pe de-o parte, instanţa de apel are plenitudine de apreciere cu privire la probatoriul administrat, nefiindu-i permis instanţei de recurs să procedeze la reinterpretarea probelor administrate şi la schimbarea situaţiei de fapt reţinute de instanţele de fond, iar pe de altă parte, că aplicarea greşită a legii la situaţia de fapt rezultată din probe se analizează din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În privinţa criticilor întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu pot fi primite.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte subliniază faptul că, ţinând seama de prevederile alin. (3) al art. 483 din cod, potrivit cărora recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, acele critici ale reclamantei care privesc starea de fapt sau reevaluarea unor probe nu vor fi avute în vedere, în considerarea specificului acestei căi extraordinare de atac, care vizează exclusiv motive de nelegalitate, şi nu de temeinicie, ale hotărârii atacate.

Pe de altă parte, cu referire la motivul de recurs de care se prevalează reclamanta, Înalta Curte arată că încălcarea legii presupune refuzul aplicării normei juridice sau interpretarea greşită unei prevederi legale, în timp ce aplicarea greşită a legii presupune dezacordul dintre norma juridică aplicată şi situaţia de fapt reţinută de către instanţele de fond.

În cauză, recurenta invocă greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1266 C. civ., arătând că instanţa de apel a interpretat clauzele contractului nr. x/17.04.2018 şi ale actelor adiţionale la acesta raportându-se exclusiv la sensul literal al termenilor folosiţi, fără a lua în considerare alte elemente de fapt reţinute în cuprinsul deciziei, din care ar reieşi, în opinia recurentei, că părţile ar fi agreat schimbarea producătorului staţiilor de încărcare şi, implicit, a caracteristicilor tehnice ale produselor.

Înalta Curte nu va primi această critică, întrucât concluzia instanţei de apel cu privire la conţinutul acordului de voinţă al părţilor materializat în contractul în discuţie, raportat la situaţia de fapt reţinută în cauză, nu denotă nesocotirea regulii de interpretare înscrise în prevederea legală invocată, potrivit căreia "contractele se interpretează după voinţa concordantă a părţilor, iar nu după sensul literal al termenilor. La stabilirea voinţei concordante se va ţine seama, între altele, de scopul contractului, de negocierile purtate de părţi, de practicile statornicite între acestea şi de comportamentul lor ulterior încheierii contractului".

Astfel, raportat la conţinutul contractului încheiat între părţi şi a celui încheiat de reclamantă cu beneficiarul final al staţiilor de încărcare, precum şi la corespondenţa purtată între toate părţile implicate, inclusiv la comportamentul intimatei pârâte ulterior încheierii contractului, instanţa de apel a conchis în mod corect că acordul de voinţă al părţilor a privit livrarea de către pârâtă în favoarea reclamantei a unor staţii de încărcare având caracteristicile tehnice menţionate în cuprinsul propunerii tehnice prezentate în procedura organizată de către achizitorul final al staţiilor de încărcare, iar în privinţa obiectului obligaţiei intimatei pârâte nu au intervenit modificări ca urmare a actelor adiţionale încheiate.

Elementele situaţiei de fapt la care face referire recurenta, respectiv împrejurarea că achizitorul final şi-a exprimat acordul pentru livrarea unor staţii de încărcare produse de un alt producător şi având caracteristici tehnice superioare celor impuse prin caietul de sarcini şi menţionate în propunerea tehnică prezentată în procedura de achiziţie, modificarea preţului de vânzare, respectiv legătura dintre contractul nr. x/17.04.2018 şi cel de achiziţie publică, nu sunt de natură să conducă la concluzia că părţile ar fi agreat modificarea contractului încheiat de acestea inclusiv cu privire la caracteristicile tehnice ale obiectului vânzării.

Referitor la încălcarea dispoziţiilor art. 1270 alin. (2) C. civ., potrivit cărora "contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părţilor ori din cauze autorizate de lege", Înalta Curte arată că nu poate fi reţinută, în condiţiile în care instanţa de apel a stabilit, pe baza probelor administrate, că în raporturile dintre reclamantă şi achizitorul Municipiul Cluj Napoca nu a intervenit o modificare a contractului de achiziţie publică cu privire la specificaţiile tehnice ale bunurilor, iar instanţei de recurs nu îi este îngăduit, ţinând cont de limitele în care se exercită controlul de legalitate, să reevalueze probatoriul şi să stabilească o altă situaţie de fapt.

În acelaşi timp, nu se poate reţine încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1270 alin. (1) C. civ., referitoare la forţa obligatorie a contractelor, de vreme ce acordul de voinţă al părţilor a privit bunuri având anumite caracteristici tehnice, menţionate în propunerea tehnică prezentată în procedura de achiziţie publică şi în caietul de sarcini, iar bunurile predate de intimata pârâtă au corespuns întocmai parametrilor conveniţi, aspect confirmat explicit de beneficiarul final.

Pentru acelaşi considerent, în absenţa unui acord de voinţă al părţilor în sensul modificării caracteristicilor tehnice al bunurilor vândute în sensul pretins de recurentă, Înalta Curte nu va primi nici critica întemeiată pe încălcarea dispoziţiilor art. 1714 coroborat cu art. 1707 C. civ., referitoare la garanţia pentru viciile ascunse în ipoteza în care bunul vândut nu corespunde calităţilor convenite de părţi.

Referitor la criteriul utilizat de instanţa de apel pentru aprecierea conformităţii produselor vândute, respectiv pentru verificarea incidenţei garanţiei pentru vicii ascunse, Înalta Curte arată că nu a fost nicidecum cel al utilităţii pentru întrebuinţarea uzuală, cum pretinde recurenta raportându-se probabil la considerentele primei instanţe, ci acela al parametrilor conveniţi prin contract.

În ce priveşte pretinsa încălcare a dispoziţiilor care reglementează puterea de reprezentare, şi anume art. 1295 şi urm. C. civ., Înalta Curte reiterează faptul că ambele instanţe de fond au analizat temeinicia pretenţiilor deduse judecăţii, respectiv conţinutul raportului juridic născut din contractul nr. x/17.04.2018, prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile în materia vânzării, statuarea în sensul că reclamanta a fost cea care a comandat staţiile de încărcare de la furnizorul extern, fiind un considerent al primei instanţe, apreciat drept indiferent de către instanţa de apel şi, ca atare, neavut în vedere în soluţionarea căii de atac.

În sfârşit, critica întemeiată pe greşita aplicare a normelor privind determinarea obiectului obligaţiei contractuale, respectiv pe confuzia pe care instanţa de apel ar fi făcut-o între obiectul obligaţiei şi cauza contractului, nu va fi primită, întrucât instanţa de apel a identificat în mod corect obiectul obligaţiei ce revenea intimatei pârâte, prin raportare la conţinutul acordului de voinţă al părţilor, respectiv staţii de încărcare având anumite caracteristici tehnice expres prevăzute în propunerea tehnică prezentată în procedura de achiziţie publică şi în caietul de sarcini - anexă la contractul de achiziţie şi a conchis tot astfel că intimata pârâtă şi-a executat întocmai obligaţia asumată.

Faţă de cele anterior expuse, reţinând netemeinicia motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză.

Referitor la cererea intimatei-pârâte B. S.A. privind obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine următoarele:

Conform dispoziţiilor art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei", iar potrivit art. 453 din acelaşi cod, "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

Prin raportare la aceste texte de lege, Înalta Curte constată că intimata-pârâtă a depus la dosarul cauzei dovezi care atestă efectuarea cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul de avocat, respectiv factura fiscală nr. x din 15.05.2023 emisă de Cabinet de Avocat E. şi ordinul de plată nr. x din 16.05.2023 emis de F. S.A.

Constatând culpa procesuală a recurentei-reclamante în promovarea recursului şi în raport de solicitarea intimatei-pârâte privind acordarea cheltuielilor de judecată aferente procesului, urmează să fie admisă cererea, în sensul obligării recurentei la plata sumei de 10.000 RON, cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1727A/2022 din 16 noiembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta la plata către intimata-pârâtă B. S.A. a sumei de 10.000 RON, cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 mai 2023.