Recovery of contractual counter-guarantee payment for SME: Recus dismissed and lower judgment upholding payment obligation affirmed

Şedinţa publică din data de 16 mai 2023

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la data de 31 iulie 2019, sub nr. x/2019 reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - I.F.N. a solicitat obligarea pârâtului Fondul Roman de Contragarantare S.A. la plata contragaranţiei în sumă de 270.240 RON, pentru garanţia asumată în favoarea A. S.A., în baza notificării de includere în plafonul de garantare nr. x/11.06.2013 şi a confirmării de includere în plafonul de garantare nr. x/18.06.2013, beneficiar fiind B., la care se adaugă dobânda legală calculată de la data de 21 martie 2019, data împlinirii termenului de 90 zile calendaristice în care pârâtul avea obligaţia să efectueze plata, până la plata efectivă a sumei datorate.

2. Prin sentinţa civilă nr. 1655 din 29 septembrie 2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată.

3. Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamantul.

Prin decizia civilă nr. 1640/2022 din 9 noiembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă s-a admis apelul declarat de reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - I.F.N. împotriva sentinţei civile nr. 1655/29.09.2020 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă. A fost schimbată în tot sentinţa apelată, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

A fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 270.240 RON, precum şi dobânda legală calculată la această sumă începând cu data de 21.03.2019 şi până la data plăţii efective a sumei.

Totodată, a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 6.307,4 RON reprezentând cheltuieli de judecată, iar intimatul să plătească apelantei suma de 4.573,7 RON cu titlul de cheltuieli de judecată în apel.

4. La data de 15 decembrie 2022, pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1640/2022 din 9 noiembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin care a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea în tot a hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată.

Recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinându-se că normele de drept material încălcate în soluţionarea apelului sunt art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009, art. 2017, art. 1266 C. civ., O.U.G. nr. 117/2006, Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/22.07.2011, Norma nr. 1/2012, Convenţia de Contragarantare nr. 1/2012.

În motivarea recursului, recurentul a susţinut că reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - I.F.N., în calitate de mandatar al pârâtului Fondul Român de Contragarantare S.A. a acordat contragaranţia în baza unui contract şi îşi asumă răspunderea pentru îndeplinirea de către beneficiari a condiţiilor de eligibilitate.

În acest sens, s-a susţinut că beneficiarul nu îndeplinea criteriul de eligibilitate la momentul acordării contragaranţiei, referitor la starea de dificultate, având în vedere că din înscrisurile anexate întâmpinării rezultă că beneficiarul B. a solicitat la data de 24 iulie 2013 deschiderea procedurii generale a insolvenţei, la aproximativ o lună ulterior acordării contragaranţiei - 18 iunie 2013.

Recurentul-pârât a învederat că instanţa de apel a înlăturat efectele prevederilor art. 1266, art. 1170 şi art. 2018 C. civ., întrucât a dat un sens formal şi eronat convenţiei părţilor, încălcând scopul acesteia, prin analiza doar a art. 2.1. din Norma nr. 1/2012 şi a pct. 4 din Anexa 7 la Convenţie, fără a examina şi celelalte obligaţii izvorâte din întreg conţinutul acesteia. În acest sens, recurentul susţine că raporturile dintre părţi nu sunt guvernate doar de prevederile Convenţiei de contragarantare nr. 1/2012 şi ale Normei nr. 1/2012, cum greşit se reţine în cauză, ci şi de O.U.G. nr. 23/2009 privind înfiinţarea Fondului Român de Contragarantare şi de Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/22.07.2011 privind Condiţiile de acordare a contragaranţiilor de către C., invocate în preambulul Convenţiei şi al Normei nr. 1/2010.

Analizând criteriul de eligibilitate referitor la starea de dificultate, recurentul-pârât subliniază că art. 2.1 lit. f) pct. iii) din Normă defineşte acest termen, arătând, printre altele, că o întreprindere este considerată în dificultate dacă întruneşte condiţiile prevăzute de legislaţia naţională pentru a face obiectul procedurilor de insolvenţă. La data acordării contragaranţiei, legislaţia naţională în materia procedurilor de insolvenţă era reprezentat de Legea nr. 85/2006, care în art. 3.1. conţinea definiţii ale stării de insolvenţă. Astfel, insolvenţa este prezumată ca fiind vădită atunci când debitorul, după 90 de zile de la scadenţă, nu a plătit datoria sa faţă de creditor, iar potrivit pct. 12 al aceluiaşi articol valoare-prag reprezintă cuantumul minim al creanţei, pentru a putea fi introdusă cererea creditorului. Acesta este de 45.000 RON, iar pentru salariaţi de 6 salarii medii brute pe economie/pe salariat.

Instanţa de apel prin soluţia pronunţată face confuzie între starea de insolvenţă şi starea de dificultate a beneficiarului, care sunt două elemente de eligibilitate tratate distinct prin Convenţia părţilor.

Recurentul-pârât a mai susţinut că pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A. nu preia riscul operaţional, asociat fraudei. În cauză, instanţa de apel nu a luat în considerare înscrisurile depuse de pârât cu privire la identificarea riscului operaţional, respectiv raportul privind cauzele şi împrejurările care au dus la apariţia stării de insolvenţă a B.

Totodată, recurentul a mai susţinut că instanţele de judecată au respins în mod definitiv cererile Fondului de garantare cu privire la obligarea Fondului Român de Contragarantare la plata contragaranţiei beneficiarului D. şi E., având în vedere situaţia de fapt, care prin gradul de replicare în interiorul grupului, relevă o conduită frauduloasă şi în consecinţă, a precizat că nu poate prelua acest risc operaţional asociat cu frauda.

În susţinerea argumentelor sale, recurentul a indicat jurisprudenţa în cauzele celorlalţi beneficiari din grupul B., respectiv sentinţa nr. 1224/25.052018 şi sentinţa nr. 3940/2017, ambele pronunţate de a Tribunalul Bucureşti. Totodată, a fost invocată şi sentinţa nr. 6825/12.10.2020 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, prin care a fost respinsa cererea de plata a reclamantului împotriva pârâtului, pentru acelaşi beneficiar B. S.R.L., însă pentru o contragaranţie diferita, dar motivele respingerii plăţii sunt aceleaşi ca cele invocate în prezenta cauză.

Recurentul a susţinut că prin cererea de apel a invocate puterea lucrului judecat, faţă de hotărârile anterior menţionate, însă instanţa de apel nu a ţinut cont de acest argument, motiv pentru care au fost încălcate prevederile art. 431 C. proc. civ.

De asemenea, recurentul a arătat că intimatul-reclamant a încălcat prevederile art. 5.1 din convenţie, conform căruia trebuia să dea dovadă de prudenţă şi diligentă atât la data acordării contragaranţiei, dar şi la plata acesteia, deoarece răspunderea pentru eventuala acordare de ajutoare de minimis unor IMM-uri neeligibile, ca urmare a nerespectării mandatului, revine în întregime garantului, care va putea fi obligat să plătească daune, egale cu valoarea ajutorului de minimis acordat, actualizate cu dobânda prevăzută de Regulamentul nr. 659/1999.

Recurentul a mai susţinut că obligaţiile reclamantului nu pot fi limitate doar la momentul acordării garanţiei contragarantate, astfel cum susţine reclamantul, întrucât trebuie acţionat cu prudenţă şi diligenţă şi la momentul monitorizării şi chiar al plăţii garanţiei contragarantate, în conformitate cu art. 5.1. din Convenţia 1/2012. Prin urmare, în condiţiile în care, la data analizării cererii de plată formulă de către banca finanţatoare, existau suficiente informaţii în dosarul de insolvenţă al beneficiarului contragaranţiei, în sensul că ajutorul de stat a fost folosit în mod ilegal, recurentul arată că nu pot fi primite argumentele reclamantului în sensul că nu este culpabil întrucât a respectat mandatul acordat în cauză.

În privinţa dobânzii legale, s-a învederat că, în raport cu data intrării în vigoare a convenţiei nr. 1/2012, respectiv 01.07.2012, aplicarea prevederilor art. 3 alin. (2)1 din O.G. nr. 13/2011 este greşită, întrucât acest text de lege nu era în vigoare la data încheierii convenţiei nr. 1/2012, fiind introdus prin Legea nr. 72/2013, la data de 05.04.2013, astfel că hotărârea instanţei de apel este nelegală şi cu privire la aplicarea dispoziţiilor de drept material din această materie.

Intimatul-reclamant Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - I.F.N. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii atacate ca fiind legală şi temeinică.

Înalta Curte, examinând, în cadrul controlului de legalitate, decizia atacată, în raport cu criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, constată următoarele:

Recurentul-pârât a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Situaţia premisă dedusă judecăţii constă în încheierea între părţi a unei convenţii de contragarantare, nr. 1/2012, în baza căreia recurentul-pârât a preluat o parte din riscul suportat de intimatul-reclamant la acordarea de garanţii pentru I.M.M.-uri, prin acordarea de contragaranţii respectivelor întreprinderi, în limita unui plafon agreat.

În concret, ulterior plăţii către A. S.A. a sumei de 270.240 RON, reprezentând garanţie, reclamantul a solicitat pârâtului executarea contragaranţiei aferente contractului de garantare în care calitatea de beneficiar aparţinea terţului B., respectiv suma pretinsă prin cererea de chemare în judecată.

Pârâtul a refuzat plata contragaranţiei cu motivarea că, pe de o parte, s-a identificat un risc operaţional în legătură cu operaţiunile derulate de beneficiarul B. cu firmele din grup, iar pe de altă parte, că la data acordării garanţiei contragarantate, erau îndeplinite condiţiile pentru ca beneficiarul să fie considerat întreprindere în dificultate, ceea ce îl excludea de la posibilitatea acordării contragaranţiei.

Criticând decizia instanţei de apel, recurentul-pârât a invocat, în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., greşita aplicare a art. 3 alin. (1) şi a art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009, a art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., a art. 1170, art. 1266, art. 2017, art. 2018 C. civ., raportate la art. 4.4 şi 5.1 din Convenţia de contragarantare nr. 1/2012 şi la art. 4.1 din Norma nr. 1/2012.

Astfel, recurentul a criticat analiza instanţei de apel referitoare la documentele existente la dosar, care, contrar celor reţinute prin decizia recurată, fac dovada neîndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege şi reluate convenţional pentru acordarea contragaranţiei, prezentând interes din perspectiva îndeplinirii criteriului de eligibilitate referitor la starea de insolvenţă a B.. De asemenea, recurentul-pârât face ample referiri la probele administrate la împrejurările de fapt analizate de instanţa de apel, criticând modalitatea în care instanţa a înţeles să-şi argumenteze soluţia adoptată, în raport cu situaţia de fapt stabilită în cauză.

În acest context, Înalta Curte constată că prin toate aceste critici, circumscrise de autorul căii de atac dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se pretinde, în realitate, o greşită evaluare a situaţiei de fapt şi a probatoriului administrat în cauză de către instanţa de apel, solicitându-se, ca instanţa de recurs, în urma reinterpretării probatoriului administrat, să constate temeinicia susţinerilor privind faptul că beneficiara B. nu îndeplinea criteriile de eligibilitate la data acordării contragaranţiei, întrucât societatea se afla într-o stare de dificultate.

În conformitate cu motivele de casare expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. şi cu caracterul recursului de cale de atac extraordinară, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, rezultă că verificarea aspectelor de netemeinicie este exclusă în această etapă procesuală.

Cât priveşte criticile invocate de recurentul-pârât în legătură cu diligenţa cerută mandatarului, se constată că, în executarea convenţiei de contragarantare, intimatul-reclamant, în calitate de mandatar, trebuia să respecte întocmai instrucţiunile pârâtului, în calitate de mandant, care sunt expuse expres în contract.

În temeiul art. 4.1 din convenţia de contragarantare nr. 1/2012, garantul, respectiv intimatul-reclamant este mandatat să acorde contragaranţiile, verificând, totodată, îndeplinirea criteriilor de eligibilitate şi a condiţiilor de contragarantare din Norme. Acelaşi articol menţionează că în Anexa C1 la convenţie este expus conţinutul detaliat al mandatului. Capitolul 6 din convenţia de contragarantare nr. 1/2012 reglementează executarea contragaranţiilor. Anexa C7 la convenţia de contragarantare nr. 1/2012 prevede criteriile de verificare la executarea contragaranţiei.

În considerarea acestor dispoziţii convenţionale, instanţa de apel a constatat că la momentul contragaranţiei, societatea beneficiară nu se regăsea în vreuna dintre situaţiile expres şi limitativ prevăzute la punctele (i)-(iv) din Norma nr. 1/2012 şi că aceste aspecte se puteau determina pe baza situaţiilor financiare şi documentelor prezentate de beneficiar. Totodată, s-a reţinut că refuzul intimatului se întemeiază pe o prezumţie a acestuia, în sensul că, în condiţiile în care societatea a solicitat deschiderea procedurii de insolvenţă la data de 24.07.2013, rezultă că aceasta îndeplinea condiţiile pentru deschiderea procedurii şi la data de 18.06.2013, când s-a acordat contragaranţia. Instanţa de apel a subliniat că intimatul nu a administrat nicio probă din care să rezulte că societatea se încadra în vreuna dintre situaţiile concrete menţionate anterior.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că în mod corect s-a argumentat prin decizia recurată că deschiderea procedurii insolvenţei împotriva societăţii B., la 24.07.2013, constituie o împrejurare ulterioară datei la care a fost acordată contragaranţia, ce nu putea fi avută în vedere la respectiva dată, în mod obiectiv, de către intimatul-reclamant. În consecinţă, contrar celor susţinute de către pârât, nu se poate prezuma, în condiţiile art. 329 C. proc. civ., că societatea beneficiară B. era o întreprindere în dificultate la data la care a fost acordată contragaranţia - 18.06.2013, având în vedere că deschiderea procedurii insolvenţei s-a produs ulterior acordării contragaranţiei.

Recurentul-pârât încearcă să se desprindă din raportul contractual, transferând părţii adverse o obligaţie care se plasează în afara înţelegerii asumate, în condiţiile în care reclamantul a făcut dovada respectării mandatului acordat, iar din documentele supuse verificării nu rezulta că beneficiarul nu era eligibil pentru acordarea contragaranţiei. Prin urmare, este nefondată critica pârâtului, întrucât niciuna din clauzele convenţiei de contragarantare nr. 1/2012 nu îl exonerează de plata contragaranţiei, acordarea acesteia efectându-se cu respectarea integrală a prevederilor convenţionale şi criteriilor de eligibilitate stabilite de pârât.

Recurentul a mai susţinut că intimatul-reclamant a încălcat prevederile art. 5.1 din convenţie, având în vedere că trebuia să dea dovadă de prudenţă şi diligentă atât la momentul acordării contragaranţiei, dar şi la plata acesteia.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că textul clauzei în discuţie impune ambelor părţi executarea obligaţiilor cu bună-credinţă şi cu diligenţa unui bun proprietar, iar nu doar uneia dintre ele, părţile învestind instanţa cu o acţiune în răspundere contractuală, aşa încât elementele angajării acesteia sunt cele care trebuie examinate. Acordarea contragaranţiei pentru beneficiar s-a efectuat cu respectarea integrală a prevederilor convenţionale, iar refuzul plăţii contragaranţiei nu are temei legal sau convenţional.

Aşadar, în raport cu situaţia de fapt reţinută prin decizia recurată, nu se poate constata nelegalitatea hotărârii, din perspectiva aprecierii standardului de conduită diligentă impus mandatarului, instanţa de apel procedând la un examen efectiv al conduitei acestuia.

O altă critică invocată de recurent se referă la faptul că răspunderea pentru eventuala acordare de ajutoare de minimis unor IMM-uri neeligibile, ca urmare a nerespectării mandatului, revine în întregime garantului, care va putea fi obligat să plătească daune, egale cu valoarea ajutorului de minimis acordat, actualizate cu dobânda prevăzută de Regulamentul nr. 659/1999.

În această privinţă legislaţia ajutorului de stat nu este incidentă în cauză, având în vedere că scopul înfiinţării Fondului Român de Contragarantare S.A. a fost acela de preluare de către acesta a unei părţi din riscul asumat de către Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - I.F.N. şi nicidecum de acordare a unor ajutoare de minimis în baza legislaţiei ajutoarelor de stat. Or, intimatul-reclamant nu şi-a asumat în cuprinsul convenţiei faptul că va acorda garanţia contragarantată în baza O.U.G. nr. 117/2006, ci şi-a asumat doar mandatul prevăzut în Anexa C7 din Convenţia nr. 1/2012.

Instanţa de apel a reţinut, în acord cu cele stipulate în convenţia părţilor, se constată că reclamantul şi-a îndeplinit obligaţiile asumate contractual ce intră sub incidenţa normelor care reglementează obligaţiile generale de mandat ale sale, respectiv de a respecta condiţiile de exigibilitate prevăzute de norma în baza căreia se solicită contragaranţia; de a acorda, monitoriza şi plăti garanţiile contragarantate cu diligenţa pe care o practică în cazul garanţiilor pe care le acordă fără această protecţie.

Susţinerea conform căreia reclamantul ar fi trebuit să facă verificări prin prisma legislaţiei care reglementează ajutorul de stat, echivalează cu obligarea acesteia la efectuarea unor verificări care exced Convenţiei nr. 1/2012, în condiţiile în care prin art. 6.4 alin. (2) din Convenţia de contragarantare, pârâtul şi-a asumat obligaţia de a plăti contragaranţia în toate situaţiile în care a rezultat că garantul a acordat contragaranţia conform mandatului primit, potrivit criteriilor de verificare menţionate în anexa C7 al aceasta.

Nefondată este şi critica privind acordarea dobânzii, care, coform recurentei, este nelegală, întrucât, în raport cu data intrării în vigoare a convenţiei nr. 1/2012, respectiv 1.07.2012, aplicarea prevederilor art. 3 alin. (2)1 din O.G. nr. 13/2011 nu poate fi primită, întrucât acest text de lege nu era în vigoare la data încheierii convenţiei nr. 1/2012, fiind introdus prin Legea nr. 72/2013, abia la data de 05.04.2013.

În acest sens, Înalta Curte observă că în mod corect prin decizia deculată pârâtul a fost obligat la plata dobânzii legale penalizatoare, care se calculează în temeiul prevederilor art. 3 alin. (2)1 din O.G. nr. 13/2011, dispoziţii potrivit cărora, în raporturile dintre profesionişti şi între aceştia şi autorităţile contractante, dobânda legală penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 8 puncte procentuale.

Astfel, momentul care trebuie avut în vedere pentru a se reţine aplicabilitatea sau nu în cauză a prevederilor art. 3 alin. (2)1 din O.G. nr. 13/2011 introduse în acest act normativ prin Legea nr. 72/2013 este cel al acordării contragaranţiei, respectiv data de 18.06.2013, care se situează în timp după intrarea în vigoare a acestor prevederi legale, iar nu data încheierii convenţiei de contragarantare, respectiv 01.07.2012, întrucât convenţia de contragarantare nr. 1/2012 constituie numai un contract-cadru, acordarea efectivă a unei contragaranţii constituind momentul naşterii unui raport juridic concret între părţi.

În ceea ce priveşte invocarea sentinţelor nr. 1224/25.052018 şi nr. 3940/2017, ambele pronunţate de a Tribunalul Bucureşti, precum şi a sentinţei nr. 6825/12.10.2020 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, în mod corect instanţa de apel a reţinut că aspectele statuate în acele cauze nu se impun cu putere de lucru judecat în prezentul dosar, întrucât vizează raporturi juridice distincte.

În legătură cu aceste argumente, recurentul a citat o parte din considerentele hotărârilor menţionate anterior, fără a justifica legătura dintre acestea şi prezenta cauză, astfel încât menţiunile din cererea de recurs sub acest aspect nu reprezintă critici concrete de nelegalitate ale hotărârii recurate, ci o reluare a celor formulate în apel, fiind exclusă, prin urmare posibilitatea verificării acesteia prin raportare la considerentele deciziei recurate.

Prin urmare, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale incidente raportului juridic dedus judecăţii, fără a da o interpretare greşită, anume prea extinsă sau prea restrânsă, calificarea juridică fiind în acord cu exigenţele normelor de drept ce au guvernat relaţiile contractuale.

Având în vedere considerentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A. împotriva deciziei civile nr. 1640/2022 din 9 noiembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A. împotriva deciziei civile nr. 1640/2022 din 9 noiembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 mai 2023.