Personal-injury claim against Motor Insurers' Bureau assigned to Fourth Civil Section of Bucharest Court of Appeal on definitive competence grounds

Şedinţa publică din data de 10 mai 2023

Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 20 noiembrie 2019 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub număr de dosar x/2019, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România (B.A.A.R.) - ca organism de plată a despăgubirilor (Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii) şi a solicitat instanţei să dispună, prin hotărârea pe care o va pronunţa, obligarea pârâtului la plata sumei de 1.199 RON, reprezentând daune materiale, la plata echivalentului în RON a sumei de 278.430 euro, cu titlu de daune morale suferite ca urmare a accidentului rutier soldat cu vătămarea sa corporală. A solicitat obligarea pârâtului la plata unei indemnizaţii lunare în cuantum egal cu venitul minim lunar net pe economie, pentru acoperirea nevoilor de viaţă sporite, având în vedere că a rămas cu infirmitate fizică permanentă şi că i-a fost afectată capacitatea de a munci, sumă calculată de la data producerii accidentului.

Prin sentinţa civilă nr. 243 din 18 februarie 2022 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă în dosarul nr. x/2019, a fost admisă în parte cererea reclamantului A., în contradictoriu cu pârâtul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România-BA.A.R., continuator în drepturi şi obligaţii al Fondului de Protecţie a Victimelor Străzii(F.P.V.S.). A obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 600 RON, cu titlu de daune materiale şi a sumei de 150.000 RON, cu titlu de daune morale. Au fost respinse restul pretenţiilor ca neîntemeiate.

Ambele părţi au declarat apel împotriva sentinţei, care au fost înregistrate pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, care, prin decizia nr. 120/A din 31 ianuarie 2023 a admis excepţia necompetenţei materiale procesuale a secţiei a IV-a Civilă din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, invocată de instanţă din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a apelului formulat de apelantul - reclamant A., şi de apelantul-pârât Biroul Asiguratorilor de Autovehicule din România, Organism de Plată a Despăgubirilor împotriva sentinţei civile nr. 243 din 18 februarie 2022, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă în dosarul nr. x/2019, în favoarea secţiei specializate a V-a sau a VI-a din cadrul Curţii de Apel Bucureşti.

Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a reţinut că excepţia necompetenţei materiale procesuale vizează exclusiv competenţa instanţei de control judiciar, având în vedere că instanţa de fond a devenit competentă ca urmare a aplicării coroborate a dispoziţiilor art. 130 alin. (2) şi ale art. 132 alin. (1) şi (2) C. proc. civ.. Cum, în speţă, nici judecătorul şi nici părţile nu au invocat excepţia necompetenţei materiale procesuale la termenul prevăzut de art. 130 alin. (2) C. proc. civ., aceasta nu poate face obiectul judecăţii în apel. În consecinţă, cum s-a arătat, în considerarea dispoziţiilor art. 131 alin. (1) din C. proc. civ., Curtea s-a pronunţat exclusiv asupra propriei competenţe în soluţionarea cauzei.

Potrivit art. 129 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., necompetenţa este de ordine publică în cazul încălcării competenţei materiale, când procesul este de competenţa unei alte secţii sau altui complet specializat.

S-a arătat că obiectul prezentului dosar îl constituie acţiunea formulată de reclamantul A. împotriva pârâtului Biroul Asiguratorilor de Autovehicule din România, prin care solicită obligarea acestuia la plata sumelor de 1.199 RON şi 278.430 euro reprezentând daune materiale şi morale rezultate în urma accidentului de circulaţie din 10.03.2016, produs din vina numitului B. care a condus autotractorul marca x cu numărul de înmatriculare x, neasigurat pentru răspundere civilă auto.

Litigiul de faţă porneşte de la premisa că persoana vinovată de producerea accidentului nu deţinea poliţă valabilă de asigurare, sens în care, în baza art. 32 şi urm. din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie, plata despăgubirii s-ar efectua de către Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, care, în calitate de organism de plată a despăgubirilor, garantează despăgubirea persoanelor prejudiciate, rezidenţi ai statelor membre, prin accidente produse pe teritoriul României sau pe teritoriul unui alt stat membru decât statul lor de rezidenţă, prin intermediul unor vehicule sau tramvaie care staţionează în mod obişnuit pe teritoriul României sau pe teritoriul unui stat al cărui birou naţional auto nu a semnat Acordul multilateral, neasigurate R.C.A., cu toate că, în conformitate cu prevederile legii, pentru acestea trebuia încheiată asigurarea R.C.A., sau prin intermediul unor vehicule neidentificate, în condiţiile limitativ prevăzute de lege.

Prin Decizia nr. 13/2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii s-a reţinut că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 22 alin. (1) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie, în litigiile având ca obiect plata de despăgubiri materiale şi morale formulate de terţele persoane păgubite prin producerea accidentelor de circulaţie, în care calitatea procesuală pasivă o are asigurătorul R.C.A., iar persoana vinovată are calitatea de intervenient forţat sau de pârât alături de asigurătorul R.C.A., cât şi în litigiile privind acţiunile în regres formulate de asigurător împotriva persoanei vinovate de producerea accidentului, competenţa materială procesuală revine secţiilor specializate. Or, considerentele care au dus la soluţia arătată sunt incidente, mutatis mutandis, şi în cauza pendinte, sens în care competenţa materială procesuală aparţine unui complet specializat pentru soluţionarea anumitor categorii de litigii, în considerarea obiectului şi a naturii acestuia.

Ceea ce a analizat în detaliu instanţa supremă în Decizia nr. 13/2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii este natura juridică a răspunderii asigurătorului - căruia în cauza de faţă îi corespunde Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România - faţă de terţul păgubit.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a reţinut că, în prezenta cauză, ceea ce interesează nu este neapărat calitatea de profesionist a uneia dintre părţi, ci caracteristicile litigiului cu care a fost învestită instanţa, în sensul că aparţine unei anumite materii, care poate face obiectul specializării, respectiv cea a asigurărilor lato sensu, materie la care, de altfel, face în prezent referire art. 483 alin. (2) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 49 din Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010. Totodată, art. 115 C. proc. civ., reglementând o anumită competenţă teritorială, are în vedere "cererile în materie de asigurări".

Asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto este reglementată de dispoziţiile Legii nr. 132/2017, care transpune prevederile Directivei 2009/103/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 septembrie 2009 privind asigurarea de răspundere civilă auto şi controlul obligaţiei de asigurare a acestei răspunderi, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria x, nr. 263 din 7 octombrie 2009, precum şi prevederile art. 21 alin. (2) şi art. 181 alin. (3) din Directiva 2009/138/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 25 noiembrie 2009 privind accesul la activitate şi desfăşurarea activităţii de asigurare şi de reasigurare (Directiva Solvabilitate II), publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria x, nr. 335 din 17 decembrie 2009. Potrivit normelor europene, statele membre ale Uniunii Europene au obligaţia de a asigura cadrul legal necesar pentru ca toţi proprietarii şi deţinătorii de vehicule care se află în mod obişnuit pe teritoriul lor să încheie cu o companie de asigurări contracte care să garanteze răspunderea civilă pentru pagubele produse de aceste vehicule.

În măsura în care operaţiunile de asigurare se realizează în condiţiile unei întreprinderi de asigurare, în mod organizat şi sistematic, cu respectarea tuturor cerinţelor legale, trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art. 3 C. civ., conform cărora:

"(1) Dispoziţiile prezentului cod se aplică şi raporturilor dintre profesionişti, precum şi raporturilor dintre aceştia şi orice alte subiecte de drept civil. (2) Sunt consideraţi profesionişti toţi cei care exploatează o întreprindere. (3) Constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activităţi organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu scop lucrativ".

Potrivit art. 8 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.:

"(1) Noţiunea de "profesionist" prevăzută la art. 3 din C. civ. include categoriile de comerciant, întreprinzător, operator economic, precum şi orice alte persoane autorizate să desfăşoare activităţi economice sau profesionale, astfel cum aceste noţiuni sunt prevăzute de lege, la data intrării în vigoare a C. civ.. (2) În toate actele normative în vigoare, expresiile "acte de comerţ", respectiv "fapte de comerţ" se înlocuiesc cu expresia "activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii".

Chiar dacă Decizia nr. 13/2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a avut ca obiect numai interpretarea şi aplicarea art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 raportat la art. 22 alin. (1) din Legea nr. 132/2017, aceleaşi considerente sunt valabile şi raportat la plăţile şi regresul Biroului Asigurătorilor de Autovehicule din România, reglementate de Capitolul IX din aceeaşi Lege nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie:

"Cu alte cuvinte, în litigiile în care pârâta societate de asigurare este chemată să acopere prejudiciul în locul persoanei vinovate de producerea accidentului, în limitele contractului de asigurare, în baza fostului art. 54 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, respectiv în baza art. 22 din Legea nr. 132/2017 în vigoare, acţiunea promovată de persoana vătămată împotriva asigurătorului poate fi intitulată "acţiune în răspundere delictuală". Reiese faptul că importante sunt consecinţele acţiunii directe a persoanei vătămate împotriva asigurătorului, iar nu titulatura agreată de dreptul naţional sub acest aspect cu privire la dreptul exterior raporturilor juridice cu caracter contractual. Se mai observă că, în astfel de litigii, instanţele nu sunt învestite doar cu stabilirea răspunderii civile delictuale, ci şi cu cereri complexe de antrenare a răspunderii contractuale a asigurătorului, derivând din contractul de asigurare R.C.A."

În acelaşi context sunt şi considerentele Deciziei nr. 1/2016 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, în care se arată că, potrivit normelor europene, statele membre ale Uniunii Europene au obligaţia de a asigura cadrul legal necesar pentru ca toţi proprietarii şi deţinătorii de vehicule care se află în mod obişnuit pe teritoriul lor să încheie cu o companie de asigurări contracte care să garanteze răspunderea civilă pentru pagubele produse de vehiculele menţionate. În cazul legislaţiei române, această obligaţie este îndeplinită prin edictarea art. 48 din Legea nr. 136/1995 (sediul materiei la acea dată), care a impus proprietarilor de vehicule supuse înmatriculării sau înregistrării obligaţia de a încheia contracte de asigurare de răspundere civilă pentru pagubele produse terţilor prin accidentele cauzate de aceste vehicule. Or, în lipsa contractului forţat de asigurare obligatorie de răspundere civilă, pe care părţile sunt obligate să îl încheie sub presiunea unor sancţiuni administrative, Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie a pus la dispoziţia persoanelor vătămate mecanismul de plată instituit de Capitolul IX.

Prin urmare, este vorba despre acelaşi scop pentru care se încheie contractele de asigurare R.C.A. Pe când obligaţia asigurătorului se naşte din contractul de asigurare, iar faţă de terţ se activează ca urmare a mijlocului procesual reprezentat de acţiunea directă pe care i l-a pus legiuitorul la dispoziţie, răspunderea instituită de Capitolul IX derivă exclusiv din lege.

Diferenţa specifică în cazul litigiilor privind existenţa şi întinderea răspunderii asigurătorului R.C.A., prevăzute în contractul R.C.A., în conformitate cu prevederile art. 6 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 132/2017, faţă de litigiul pendinte este numai - şi doar parţial - izvorul obligaţiei. Ca atare, competenţa specializată a tribunalelor/secţiilor/completelor vizează, în acord cu dispoziţiile art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, cu dezlegările cu valoare de principiu din Deciziile nr. 18/2016 şi nr. 13/2020, materia asigurărilor. Această competenţă nu este atrasă de verificarea modului în care o societate de asigurare şi/sau Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România îşi desfăşoară activitatea, ci este atrasă de însăşi natura şi obiectul litigiilor care intră sub incidenţa respectivei materii a asigurărilor.

Plecând de la analizarea dispoziţiilor legale, instanţele judecătoreşti sunt chemate să aplice unitar dispoziţiile legale din materia asigurărilor, analiză care necesită valorificarea specializării judecătorului după natura şi obiectul cauzelor, întocmai cum se prevede în cazul litigiilor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la 14 martie 2023, sub număr de dosar x/2023

Pornind de la cadrul legal instituit de prevederile art. 130 alin. (2) C. proc. civ., Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a constatat că, în speţa dedusă judecăţii, la judecata în fond, la primul termen de judecată la care părţile au fost legal citate - 18.02.2021, nici o parte nu a invocat excepţia de necompetenţă materială a instanţei de judecată raportat la specializarea pe care o presupune judecarea obiectului cererii de chemare în judecată, iar Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă (ca instanţă civilă de drept comun, iar nu de o instanţă specializată) nu a apreciat că nu este instanţă competentă să soluţioneze acţiunea pendinte.

În acest context, s-a arătat că, în măsura în care vreo parte ar fi susţinut, în condiţiile legii, excepţia de necompetenţă materială, iar instanţa de judecată ar fi respins-o, partea în cauză avea la dispoziţie calea de atac a apelului, prin care ar fi putut să formuleze critici sub acest aspect, respectiv să invoce drept motiv de apel necompetenţa materială a primei instanţe.

În raport cu prevederile art. 130 alin. (2) C. proc. civ., Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a reţinut că problema competenţei materiale procesuale a instanţei de apel nici nu a fost ridicată în timpul soluţionării apelului. În acest fel, competenţa astfel cum a fost stabilită prin soluţionarea cauzei de către instanţa de fond şi ulterior instanţa de apel (civilă cu neprofesionişti) rămâne câştigată cauzei, în interpretarea per a contrario a art. 130 alin. (2) C. proc. civ.

Ca atare, dacă excepţia de necompetenţă nu a fost invocată în aceste condiţii, atunci eventuala necompetenţă a instanţei sesizate se acoperă definitiv, iar instanţa astfel învestită devine competentă să soluţioneze cauza tocmai ca efect implicit al dispoziţiilor care limitează în timp posibilitatea de a invoca excepţia de necompetenţă.

În altă ordine de idei, din conţinutul textelor legale mai sus expuse, s-a mai reţinut că necompetenţa materială, deşi absolută, (în speţă, necompetenţa unei secţii specializate este asimilată normelor de competentă de ordine publică) trebuie invocată de părţi ori de judecător la primul termen de judecată la care sunt legal citaţi şi pot pune concluzii în faţa primei instanţe, fiind instituit astfel un regim juridic derogatoriu în ceea ce priveşte momentul invocării necompetenţei materiale.

Rezultă că, dacă excepţia nu a fost invocată la acest moment procesual, clar delimitat, respectiv primul termen de judecată, în faţa primei instanţei, la care părţile legal citate pot pune concluzii, atunci competenţa s-a consolidat, chiar dacă ar fi contrară regulilor referitoare la natura, obiectul cauzei, instanţa de control judiciar urmând a fi determinată în raport de competenţa materială procesuală a primei instanţei.

Contrar argumentelor secţiei a IV-a Civile din cadrul Curţii de apel Bucureşti, competenţa materială procesuală a instanţei de control judiciar, în prezentul litigiu în condiţiile mai sus expuse, este conferită de modul în care s-a definitivat competenţa instanţei care a judecat litigiu în fond.

Aceeaşi interpretare, a subliniat Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, este expusă şi în considerentul 132 Decizia nr. 40 din 18 mai 2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. "De altfel, în practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a mai reţinut deja şi prin Decizia nr. 18 din 17 noiembrie 2016 - Completul competent să judece recursul în interesul legii (paragraful 164) că în căile de atac se păstrează în mod corespunzător competenţa materială procesuală a instanţei care a judecat litigiul în fond".

Aşadar, s-a apreciat că litigiul urmează să fie judecat de secţia corespunzătoare celei a primei instanţe, raţiunea modificărilor C. proc. civ., respectiv a art. 130 alin. (2) şi art. 131 aduse prin Legea nr. 310/2018 fiind tocmai judecarea cauzelor cu celeritate, inclusiv în căile de atac, cu atât mai mult cu cât legiuitorul a subliniat momentul in limine litis pentru invocarea necompetenţei instanţei într-o proces, respectiv "în faţa primei instanţei".

Or, interpretarea propusă de secţia a IV-a Civilă din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, în sensul în care art. 130 alin. (2) şi art. 131 C. proc. civ. ar viza doar judecarea cauzei în faţa primei instanţei, ar eluda voinţa legiuitorului, pentru că, prin declinarea competenţei în urma propriei analize a naturii, obiectului cauzei, instanţa de control judiciar ar repune în discuţie, indirect, dincolo de limita temporală impusă de art. 130 alin. (2) C. proc. civ., însăşi competenta materială procesuală a primei instanţe, deşi, aceasta prin ipoteză, s-a consolidat la momentul expirării termenului de invocare a excepţiei necompetenţei.

Astfel, nefiind invocată în condiţiile prevăzute de lege, competenţa a rămas definitiv câştigată completurilor din cadrul secţiei a IV-a Civile.

Aşa fiind, prin decizia civilă nr. 514A/2023 din 31 martie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale procesuale, invocată din oficiu, şi a fost declinată competenţa de soluţionare a apelului declarat de apelantul - reclamant A. în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă. Constatându-se ivit conflictul negativ de competenţă, dosarul a fost înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea regulatorului de competenţă.

Înalta Curte, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două secţii ale aceleiaşi instanţe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor 135 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 133 pct. 2 C. proc. civ.:

"există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces", iar potrivit art. 136 alin. (1) din acelaşi cod:

"dispoziţiile privitoare la conflictul de competenţă se aplică prin asemănare şi în cazul secţiilor specializate ale aceleiaşi instanţe judecătoreşti".

Verificând dacă sunt întrunite cerinţele acestui text de lege, în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că cele două secţii ale Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi secţia a VI-a Civilă s-au declarat deopotrivă necompetente să judece apelul formulat în cauză, declinările de competenţă între secţiile sesizate fiind reciproce.

Prin decizia nr. 17/2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a stabilit că necompetenţa materială procesuală a secţiei/completului specializat este de ordine publică.

Dispoziţiile art. 136 alin. (1) din C. proc. civ. statuează că dispoziţiile prezentei secţiuni (art. 129-135) privitoare la excepţia de necompetenţă se aplică, prin analogie şi în cazul secţiilor specializate ale aceleiaşi instanţe judecătoreşti.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie subliniază că invocarea excepţiei de necompetenţă materială de ordine publică ulterior momentului procesual reglementat de art. 130 alin. (2) C. proc. civ. nu mai este posibilă, în cauză având loc o consolidare a competenţei materiale procesuale şi funcţionale, în mod definitiv, în privinţa instanţei care a soluţionat cererea.

De menţionat sunt şi considerentele deciziei nr. 31/11.11.2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, conform cărora:

"necompetenţa materială procesuală poate fi invocată de judecător sau de părţi doar în faţa primei instanţe sesizate, până la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate şi pot pune concluzii, în condiţiile art. 131 din C. proc. civ. (...)".

Potrivit deciziei nr. 40/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii:

"organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare şi art. 94-97 din C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare; (…) astfel, în condiţiile reglementării în vigoare în perioada avută în vedere în prezenta cauză, competenţa trebuie atribuită instanţei ierarhic superioare celei care a pronunţat hotărârea în fond, prin aplicarea principiului organizării judecătoreşti în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanţe a controlului ierarhic din treaptă în treaptă (…)".

În consecinţă, având în vedere că obiectul apelului formulat în cauză îl reprezintă sentinţa civilă nr. 243 din 18 februarie 2022, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în dosarul nr. x/2019, pentru identitate de raţiune, competenţa de soluţionare a apelului revine secţiei din cadrul curţii de apel corespunzătoare secţiei din cadrul tribunalului care a pronunţat hotărârea apelată.

De altfel, invocarea în cauză a excepţiei de necompetenţă funcţională prin raportare la calitatea părţilor ori obiectul şi natura litigiului direct în apel, aduce în discuţie chiar competenţa materială a instanţei de fond, cu nerespectarea dispoziţiilor legale privind invocarea excepţiei de necompetenţă.

Pentru toate aceste considerente, în baza dispoziţiilor art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 mai 2023.