Territorial competence in individual labor disputes: jurisdiction fixed by plaintiff's domicile or workplace at the time of filing, excluding joint action via close connection

Şedinţa publică din data de 3 mai 2023

Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă, din actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 5957 din 29 septembrie 2022, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, s-a admis excepţia necompetenţei teritoriale exclusive şi, pe cale de consecinţă, a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Alba.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că a fost sesizată cu o acţiune având ca obiect drepturi băneşti, pretenţiile deduse judecăţii derivând din raporturile reclamanţilor cu fostul angajator, pârâtul Institutul Naţional al Magistraturii (raporturi juridice asimilate celor de muncă conform art. 278 alin. (2) Codul muncii).

Potrivit art. 269 alin. (2) Codul muncii, cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul.

Conform prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Competenţa teritorială de soluţionare a cauzei în materia conflictelor de muncă este reglementată prin dispoziţii imperative.

Instanţa a reţinut că, în speţă, reclamantele A. şi B. au domiciliul pe raza teritorială a judeţului Alba, conform menţiunilor din cererea de chemare în judecată şi locul de muncă în acelaşi judeţ .

În soluţionarea excepţiei necompetenţei teritoriale exclusive, tribunalul a arătat că, într-adevăr, există reglementată legal posibilitatea reclamantului de a alege instanţa competentă să soluţioneze litigiul din punct de vedere teritorial - dovadă fiind faptul că atât dispoziţiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 republicată, cât şi cele ale 269 alin. (2) din Codul muncii, prevăd criterii alternative din punct de vedere teritorial în raport de care instanţa poate fi sesizată cu soluţionarea litigiului - însă sesizarea oricăreia dintre instanţele ce ar avea competenţa teritorială de soluţionare a litigiului trebuie să îndeplinească o condiţie obligatorie, ce este impusă de prevederile legale anterior indicate, aceea ca, la data sesizării, criteriul de stabilire a competenţei teritoriale să fie valabil, adică să fie actual.

Această interpretare este susţinută de însăşi dispoziţiile legale care stabilesc regimul competenţei teritoriale şi care utilizează sintagma "îşi are domiciliul sau locul de muncă" (iar nu "a avut"), ceea ce restrânge din punct de vedere temporal limitele ce trebuie avute în vedere în utilizarea criteriului de stabilire a competenţei teritoriale, scopul avut în vedere de legiuitor fiind protejarea angajatului, aflat în conflict cu angajatorul, prin posibilitatea de a se adresa unei instanţe apropiate locului său de muncă sau domiciliului său.

Aşadar, utilizarea locului de muncă sau domiciliului/reşedinţei drept criteriu de determinare a competenţei teritoriale de soluţionare a litigiului este posibilă doar dacă la data sesizării instanţei (pentru că acesta este reperul temporal în raport de care se determină competenţa), locul de muncă/domiciliul/reşedinţa reclamanţilor era în Bucureşti.

În speţă, reclamantele A. şi B. nu aveau, la data sesizării instanţei prin cererea iniţială (dosar nr. x/2022), nici domiciliul/reşedinţa, dar nici locul de muncă pe raza Municipiului Bucureşti.

Prin urmare, în speţă, nu s-a făcut dovada incidenţei celei de a doua teze a dispoziţiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, nefiind relevant, pentru determinarea competenţei teritoriale de soluţionare a cauzei, dacă reclamantul a avut, anterior datei sesizării instanţei, locul de muncă în Bucureşti, acest criteriu fiind incident doar în cazul în care reclamantul avea efectiv locul de muncă în Bucureşti la data sesizării instanţei.

Instanţa a arătat că nu pot fi extrapolate dispoziţiile art. 210 teza a II-a din Legea nr. 62/2011, considerându-se că s-ar putea aplica, pentru determinarea competenţei, criteriul fostului loc de muncă (reclamanta nemaifiind angajata pârâtei la momentul sesizării instanţei), în condiţiile în care, potrivit art. 131 alin. (1) C. proc. civ., competenţa este verificată la primul termen de judecată, evident în raport de situaţia concretă din acel moment, iar nu în raport de o situaţie trecută, ipotetică sau urmărită de reclamant.

Instanţa nu a reţinut nici argumentele expuse de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii în sensul aplicării prevederilor art. 59 C. proc. civ., coroborate cu prevederile art. 269 alin. (3) din Codul muncii. Astfel, conform art. 59 C. proc. civ., mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept ori o obligaţie comună, dacă drepturile sau obligaţiile lor au aceeaşi cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură. Or, în cauză, instanţa a apreciat că drepturile băneşti pretinse de reclamanţi nu sunt drepturi comune, nu au aceeaşi cauză (pretenţiile fiecărui reclamant derivând din raportul de muncă propriu pe care îl are cu pârâtul I.N.M.), nu există un raport juridic între reclamanţi care să justifice un demers procesual comun şi care să determine o coparticipare procesuală activă. Simplul fapt că reclamanţii au fost angajaţi ai aceluiaşi pârât şi pretind drepturi băneşti pentru aceeaşi perioadă nu este suficient pentru a imprima raporturilor juridice un caracter comun, acestea fiind distincte pentru fiecare fost auditor de justiţie în parte.

Totodată, faptul că tribunalul a reţinut competenţa de soluţionare a cauzei în raport de reclamanţii care aveau locul de muncă sau domiciliul în Bucureşti la data sesizării instanţei nu constituie un motiv pentru a se proceda în mod similar în raport de reclamanţii care, la data sesizării instanţei, nu aveau locul de muncă/domiciliul/reşedinţa în Bucureşti, argumentul în sensul că s-ar impune o astfel de măsură pentru a evita pronunţarea unor hotărâri contradictorii nefiind relevant şi neîncadrându-se în dispoziţiile legale ce reglementează modul de verificare a competenţei instanţei.

Prin sentinţa civilă nr. 712 din 15 martie 2023, pronunţată de Tribunalul Alba, secţia Civilă, a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei; a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale; s-a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi s-a dispus suspendarea judecării cauzei şi înaintarea acesteia la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unui regulator de competenţă.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr. x/2022 a fost formulată de reclamanţi pentru perioada cât au avut calitate de auditori de justiţie, având ca obiect drepturi salariale, aceştia formulând pretenţii identice în contradictoriu cu angajatorul, pretenţii justificate pe o cauză juridică identică, şi anume, natura activităţilor prestate.

Potrivit art. 129 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., necompetenţa este de ordine publică în cazul încălcării competenţei materiale, iar potrivit art. 130 alin. (2) C. proc. civ., necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii.

În materie de competenţă teritorială, instanţa a reţinut incidenţa prevederilor art. 210 din legea nr. 62/2011, în vigoare la momentul introducerii cererii de chemare în judecată pe rolul Tribunalului Bucureşti, respectiv a prevederilor art. 269 din Codul muncii, din coroborarea cărora rezultă că reclamanţii din cauza de faţă puteau sesiza: fie tribunalul în circumscripţia căruia îşi au domiciliul şi locul de muncă, fie instanţa competentă teritorial pentru oricare dintre ceilalţi reclamanţi, în cazul în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă între aceştia.

Reclamanţii din cauza de faţă a ales să introducă cererea împreună cu ceilalţi reclamanţi pe rolul Tribunalului Bucureşti, instanţă competentă teritorial în privinţa acelora dintre titularii cererii de chemare în judecată care au domiciliul în circumscripţia acestei instanţe.

Prin urmare, instanţa a apreciat că se impune a cerceta şi stabili dacă sunt îndeplinite condiţiile de incidenţă ale art. 269 alin. (3) din Codul muncii, în esenţă urmând a determina dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă între aceştia.

Procedând la acest demers, Tribunalul a reţinut că, în speţă, se pune problema interpretării şi aplicării prevederilor art. 59 C. proc. civ., urmând a se stabili dacă situaţia juridică dedusă judecăţii se încadrează în vreuna dintre ipotezele reglementate la această normă.

Instanţa a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile coparticipării procesuale active între persoanele care au introdus iniţial cererea de chemare în judecată, fiind incidentă teza finală a art. 59 C. proc. civ., şi anume, existenţa unei strânse legături între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Astfel, toţi reclamanţii din dosarul iniţial, nr. x, au avut calitatea de auditori de justiţie, pretenţia formulată de fiecare dintre aceştia este identică, iar motivele de fapt şi de drept expuse în justificarea obiectului sunt identice.

Or, în aceste condiţii, instanţa a considerat că între drepturile şi obligaţiile părţilor deduse judecăţii există o "strânsă legătură", reclamanţii fiind interesaţi să promoveze o acţiune comună, nu doar prin prisma utilităţii administrării unui probatoriu comun, ci şi din perspectiva pronunţării unei soluţii unice care să rezolve conflictul dedus judecăţii, circumstanţe de natură a plasa reclamanţii în aceeaşi situaţie juridică ulterior finalizării procesului, cu privire la conflictul dedus judecăţii.

De altfel, aceasta pare a fi principala raţiune avută în vedere de legiuitor atunci când a reglementat soluţia normativă de la art. 269 alin. (3) din Codul muncii, textul fiind introdus prin Legea nr. 76/2012 în scopul de a reduce litigiile existente pe rolul instanţelor.

Or, din această perspectivă, soluţia ideală ar fi ca un conflict de muncă privitor la drepturi ce pot fi considerate comune tuturor angajaţilor să fie dedus judecăţii printr-o singură cerere de chemare în judecată, iar nu prin multiple cereri introduse distinct de către angajaţi, pe rolul mai multor instanţe.

Prin urmare, în raport de prevederile art. 269 alin. (3) din Codul muncii Tribunalul Bucureşti a devenit instanţă competentă teritorial pentru soluţionarea cererii formulată de reclamanţii din cauza de faţă, în acelaşi sens pronunţându-se şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia pronunţată în dosar nr. x/2021, având ca obiect regulator de competenţă.

Înalta Curte, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind în favoarea Tribunalului Alba, secţia Civilă competenţa de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale sub nr. x/2022 la data de 02.05.2022, reclamanţii A., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., B., Z., AA., BB., CC. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Justiţiei, Institutul Naţional al Magistraturii, Consiliul Superior al Magistraturii, cu citarea obligatorie a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi salariale aferente raportat la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 605,225 RON (cuantum ce cuprinde majorarea de 25% prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016: 484,18+25%=605,225 RON şi care se acordă unor categorii de personal din cadrul familiei ocupaţionale "Justiţie" din data de 01.08.2016), începând cu data de 27.12.2018 până la data de 31.12.2020, obligarea pârâţilor la plata pentru fiecare lună a diferenţei dintre venitul la care sunt îndreptăţiţi reclamanţii şi venitul efectiv plătit, pentru perioada 27.12.2018-31.12.2020, sumă actualizată cu indicele de inflaţie şi în raport cu care să fie plătită dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată până la data plăţii efective.

La termenul de judecată din data de 14 iulie 2022 acordat în dosarul nr. x/2022, în raport de prevederile art. 266, art. 269 alin. (1) şi (2) din Codul muncii, coroborate cu dispoziţiile art. 208, art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011, faţă de domiciliul sau locul de muncă al reclamanţilor I., L., N., U., W., M., T., instanţa a reţinut competenţa de soluţionare a cauzei şi a dispus disjungerea şi formarea de noi dosare cu privire la ceilalţi reclamanţi, cu termene de judecată la data de 29.09.2022, ora 09:00, după cum urmează: reclamanţii C., F., S., G.; reclamanţii H. şi O.; reclamanţii D., BB., K.; reclamanţii X., V., Y., DD., J.; reclamantă AA.; reclamanţii A. şi B.; reclamantă CC.; reclamant R.; reclamant Z.; reclamant Q.; reclamantă P..

Codul muncii, în art. 267, determină persoanele care pot avea calitatea de parte în litigiile de dreptul muncii, iar art. 269 din acelaşi cod statuează că:

"(1) Judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor judecătoreşti, stabilite potrivit legii. (2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul".

Totodată, conform dispoziţiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, care derogă de la cele ale art. 269 din Codul muncii în privinţa acţiunilor formulate de angajaţi, cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Cum, în speţă, pretenţiile reclamantelor A. şi B. derivă din raporturile cu fostul angajator, iar reclamantele au domiciliul şi locul de muncă pe raza teritorială a judeţului Alba, competenţa de soluţionare a prezentei cauze revine Tribunalului Alba.

Referitor la incidenţa în cauză a art. 59 C. proc. civ., se constată că raportul de drept material litigios nu creează o dependenţă procesuală între reclamanţii iniţiali, în sensul că aceştia nu se află într-o situaţie de coparticipare procesuală activă obligatorie, fiecare fiind îndreptăţit să se adreseze instanţei, în mod separat, pentru acordarea drepturilor pretinse.

Incidenţa textului legal citat reclamă existenţa unui drept ori a unei obligaţii comune, sau situaţia ca acestea să izvorască din aceeaşi cauză, ori ca între ele să existe o strânsă legătură, aspecte care nu sunt îndeplinite în speţă.

Aşa fiind, în raport de considerentele expuse şi de principiul asigurării accesului efectiv la justiţie, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cererii ce face obiectul cauzei, în favoarea Tribunalului Alba, secţia Civilă, căruia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecăţii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Alba, secţia Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 mai 2023.