Cassation inadmissible for challenging factual assessment of damages quantum under loss of chance

Şedinţa publică din data de 25 ianuarie 2022

Asupra recursului de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 7 octombrie 2016 pe rolul Tribunalului Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2016, astfel cum a fost precizată la termenul din 21 martie 2017, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A., obligarea acesteia la plata sumei de 200.000 RON cu titlu de daune morale, 32.300 euro, reprezentând despăgubire pentru nerealizarea câştigului în muncă şi a sumei de 565 RON, reprezentând daune materiale; cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile O.U.G. nr. 195/2002, Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, art. 49-50 din Legea nr. 136/1995, art. 61 alin. (1), art. 1357, art. 1376, art. 1381, art. 1385, art. 1387-1388, art. 1391-1392 C. civ.

La termenul din 14 februarie 2017, Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în temeiul art. 68 C. proc. civ., a dispus introducerea în cauză, în calitate de intervenient forţat, a numitei C., persoana responsabilă de producerea accidentului, în raport de prevederile art. 54 din Legea nr. 136/1995.

Prin sentinţa civilă nr. 625/C din 8 iunie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtă şi, în consecinţă, a respins ca prescrisă cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. şi intervenienta C.. De asemenea, a respins cererea intervenientei de acordare a cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentinţe şi a încheierii din 14 februarie 2017, ambele pronunţate de Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2016, reclamantul A. a declarat apel, solicitând anularea acestora, respingerea cererii de introducere în cauză în calitate de intervenient forţat a numitei C. şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Prin decizia nr. 2035/Ap din 29 noiembrie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 625 din 8 iunie 2017 a Tribunalului Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Împotriva acestei decizii, reclamantul A. a declarat recurs, solicitând, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea acesteia şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

Prin decizia nr. 1270 din 11 iunie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 2035/Ap din 29 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Braşov, secţia Civilă. A casat decizia atacată şi sentinţa civilă nr. 625/C din 8 iunie 2017, pronunţată de Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi a trimis cauza, spre o nouă judecată, Tribunalului Braşov.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la 17 februarie 2020, sub nr. x/2016*.

Prin sentinţa civilă nr. 466/C din 9 iulie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. şi intervenienta C., şi în consecinţă, a obligat pârâta B. S.A. să plătească reclamantului suma de 10.000 RON cu titlu de daune materiale şi suma de 50.000 RON cu titlu de daune morale, suferite ca urmare a evenimentului rutier din 12.12.2012; au fost respinse restul pretenţiilor reclamantului; iar pârâta a fost obligată să plătească reclamantului suma de 7.450 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul A., solicitând admiterea apelului şi, în rejudecare, majorarea daunelor morale acordate de instanţa de fond, acordarea beneficiului nerealizat ca urmare a pierderii locului de muncă şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva aceleiaşi sentinţe a declarat apel şi pârâta B. S.A., solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinţei supuse controlului judiciar şi, pe cale de consecinţă, respingerea faţă de apelantă a cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul A., ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru în apel.

Prin decizia civilă nr. 1178/AP din 02 decembrie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă a admis în parte apelul reclamantului; a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a obligat pârâta B. S.A. să plătească reclamantului A. suma de 70.000 RON cu titlu de daune morale şi suma de 10.200 euro, echivalentul în RON la data plăţii, cu titlu de daune materiale - despăgubiri pentru nerealizarea câştigului din muncă; a respins restul pretenţiilor.

Totodată, a respins apelul declarat de pârâta B. S.A. împotriva aceleiaşi sentinţe.

Împotriva acestei decizii, reclamantul A. a declarat recurs, solicitând, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., admiterea recursului şi casarea hotărârii cu trimitere spre o nouă judecată la curtea de apel, cu cheltuieli de judecată.

Cu privire la norma de drept substanţial şi material încălcată de instanţa de apel, recurentul invocă prevederile art. 1385 C. civ., referitoare la pierderea unei şanse, în sensul interpretării restrictive a normei menţionate.

După evocarea situaţiei de fapt, recurentul arată că semnase un contract de angajare în Germania, începând cu 01.08.2012 până la 31.07.2014, cu o medie de 42,5 ore pe săptămână remunerate cu 10 euro pe oră (425 euro săptămânal), însă, datorită complicaţiilor suferite, respectiv pierderea splinei, operaţie şi spitalizare, a pierdut această oportunitate.

În acest sens, recurentul arată că beneficiul nerealizat este de 48 de săptămâni pentru anul 2013 x 425 euro + 28 săptămâni pentru anul 2014 x 425euro = 32.300 euro, aspect dovedit prin acte şi martor.

Arată că instanţa de apel a admis în parte solicitarea, acordând prejudiciul doar cu privire la perioada de probă de 6 luni, respingând acordarea integrală a despăgubirilor pe toată durata contractuală.

De asemenea, menţionează că termenul de 6 luni, prevăzut în contract ca şi termen de probă, respectiv incertitudinea că nu ar fi trecut de această perioadă de probă nu îi pot fi imputate ca motiv de respingere a restului solicitărilor.

În continuare, făcând trimitere la o decizie de speţă a instanţei supreme (din anul 1992) şi evocând dispoziţiile art. 1385 C. civ., recurentul susţine că remuneraţia de care trebuia să beneficieze ca angajat reprezintă un prejudiciu viitor şi sigur, pentru care este îndreptăţit la despăgubire, apreciind că sunt îndeplinite şi condiţiile statuate de legiuitor cu privire la pierderea unei şanse.

Recurentul face un scurt istoric cu privire la prezenţa prejudiciului suferit prin pierderea unei şanse în dreptul român şi, totodată, prezintă condiţiile specifice pe care trebuie să le îndeplinească prejudiciul suferit prin pierderea unei şanse pentru a fi reparabil sau indemnizabil.

Prima dintre condiţii este caracterul cert, iar recurentul arată că, în cauză, este îndeplinită, acesta dovedind cu martor şi contractul de muncă îndeplinirea condiţiilor şansei.

Făcând referire la doctrină şi jurisprudenţă, reurentul conchide în sensul că pierderea unei şanse reale şi serioase constituie în sine un prejudiciu cert, care poate angaja răspunderea civilă delictuală, în cazul în care se constată dispariţia posibilităţii reale care putea să ducă la realizarea acelei şanse.

În contnuare, după o altă prezentare comparativă a instituţiei prejudiciului constând în pierderea unei şanse în diverse sisteme de drept, susţinută cu referiri jurisprudenţiale, recurentul conchide în sensul că, pentru a se putea repara prejudiciul constând în pierderea unei şanse, trebuie să se dovedească faptul că, la momentul intervenirii faptei ilicite, care a cauzat pierderea şansei, victima era în cursul exercitării şansei sale ori în măsură să profite de ea, dar şi că exista o probabilitate a obţinerii avantajului, fapt pe care l-a dovedit prin probatoriul administrat.

În continuare, recurentul prezintă din perspectivă doctrinară modalităţi de evaluare şi reparare a prejudiciului rezultat din pierderea unei şanse, arătând că, în C. civ. sunt prevăzute criteriile care trebuie avute în vedere la stabilirea cuantumului reparaţiei prejudiciului, şi anume că acesta va fi proporţional cu probabilitatea obţinerii avantajului ori, după caz, a evitării pagubei, ţinând cont de împrejurări şi de situaţia concretă a victimei.

Totodată, mai arată că, analizând dispoziţiile art. 1385 alin. (4) C. civ., rezultă că ceea ce interesează la stabilirea cuantumului despăgubirilor sunt: »consecinţele pierderii şansei, care urmează să fie compensate sau indemnizate, mai degrabă decât ideea de reparaţie«, reparaţia fiind aproape imposibilă, aceasta presupunând restabilirea situaţiei iniţiale, acest lucru fiind imposibil de realizat în situaţia pierderii unei şanse.

În opinia recurentului, cuantumul indemnizării prejudiciului ar trebui să fie stabilit printr-un calcul al probabilităţilor, fiind egal cu un anumit procent din indemnizaţia care ar fi fost acordată pentru prejudiciul efectiv suferit, dacă nu s-ar fi aflat în ipoteza pierderii şansei. Mai arată că principiul reparării integrale a prejudiciului impune acoperirea întregului avantaj ce putea fi obţinut, iar dacă probabilitatea obţinerii întregului avantaj era de 100%, atunci, în accepţiunea sa, este normal ca şi despăgubirea să fie de 100% din valoarea economică pierdută.

După alte referinţe doctrinare, recurentul consideră că, în primul rând, se impune a fi înlăturate eventualele prejudecăţi asupra unei false ipoteze că orice justiţiabil care formulează o acţiune în justiţie pentru repararea prejudiciului moral urmăreşte să se îmbogăţească pe cale judiciară, pentru a nu-i fi creat justiţiabilului un prejudiciu moral şi mai mare, reflectat prin sentimente de nedreptate, de inferioritate, de umilinţă, de neîncredere că faptele ilicite reclamate nu pot fi sancţionate nici măcar de un judecător.

La 26 martie 2021, intimata-pârâtă B. S.A. a depus, în termen legal, întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurentul a depus răspuns la întâmpinare, prin care a arătat că virarea sumelor stabilite prin hotărârea judecătorească nu presupune achiesarea recurentului reclamant la soluţia pronunţată de instanţa de apel, întrucât, potrivit declaraţiei notariale, a solicitat achitarea sumei finale abia după epuizarea căilor de atac.

Totodată, susţine că asiguratorul confundă despăgubirile pentru prejudiciul viitor cu cele privind pierderea unei şanse, sens în care arată că a invocat prevederile art. 1532 alin. (2) C. civ. privind reparaţia prejudiciului constând în pierderea unei şanse. De asemenea, a mai învederat că, atâta timp cât condiţiile şansei sunt îndeplinite, prejudiciul are caracter cert, fiind reparabil. Prin urmare, având în vedere contractul depus la dosar, precum şi declaraţia martorului, recurentul consideră că existenţa şansei este certă şi ea trebuie aplicată pe tot parcursul derulării contractului, şi nu doar pe o perioadă de 6 luni (perioada de probă). De asemenea, a mai arătat că nu poate fi primită nici apărarea potrivit căreia trebuia să deţină un permis de muncă, întrucât, în calitate de cetăţean al Uniunii Europene, nu este obligat să aibă un astfel de document, conform tratatelor europene, şi nici argumentul constând în conţinutul dispoziţiilor art. 10 din contractul semnat cu societatea din Germania, invocat de asigurator prin întâmpinare, întrucât, fiind în imposibilitate de a se mai prezenta la data stabilită, nu a mai putut încheia vreun act adiţional cu societatea angajatoare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar, prin încheierea din 21 septembrie 2021, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părţilor, care au fost înştiinţate asupra faptului că pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Faţă de raportul comunicat, niciuna din părţi nu a formulat în scris punct de vedere.

Prin rezoluţia din 21 octombrie 2021, a fost stabilit termen la 25 ianuarie 2022, în vederea examinării admisibilităţii recursului, în completul de filtru, fără citarea părţilor.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 493 alin. (5) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului reţinută prin raport, Înalta Curte urmează a o admite pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Motivarea recursului presupune, pe de o parte, indicarea unuia sau unora dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia/acestora.

Astfel, potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din acelaşi act normativ, "menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii".

Totodată, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispoziţiilor legale anterior evocate, rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază şi dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi analizate din perspectiva unuia sau mai multor motive de casare din cele expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de legea procesual civilă este sancţionată cu anularea recursului.

Soluţia la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Aşadar, pentru a se putea considera că recursul este motivat, autorul căii extraordinare de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, iar criticile de nelegalitate dezvoltate să fie susceptibile de a fi încadrate în cel puţin unul dintre motivele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Totodată, se cuvine a fi subliniat faptul că recursul, nefiind o cale de atac devolutivă, autorul acestuia trebuie să îşi exprime nemulţumirea în tiparele fixate de lege, iar controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă sunt aduse critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate şi se arată în ce constau greşelile de judecată săvârşite de instanţă, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În speţă, se constată că, deşi recurentul a indicat ca temei de drept al recursului motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., critica recurentului reclamant vizează cuantumul daunelor materiale acordate - despăgubiri pentru nerealizarea câştigului din muncă, critică ce vizează aspecte de netemeinicie, aspecte factuale ale cauzei, care nu poate fi examinată prin prisma niciunui motiv de casare din cele prevăzute de art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ.

Instanţa de recurs constată că, în realitate, prin intermediul acestei critici, recurentul-reclamant urmăreşte să obţină redimensionarea cuantumului daunelor materiale.

Or, stabilirea cuantumului daunelor materiale presupune evaluarea probatoriilor, întrucât se referă la aspecte factuale ale cauzei. Însă, evaluarea probatoriilor administrate intră în atribuţia exclusivă a instanţelor devolutive.

În acest context, cenzurarea modului în care instanţa de apel a stabilit cuantumul daunelor materiale presupune verificarea temeiniciei deciziei atacate, or, recursul este o cale extraordinară de atac în reformare ce poate fi exercitată pentru temeiuri de nelegalitate limitativ determinate de lege, iar nu şi pentru motive de netemeinicie. Aşa cum rezultă din prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., scopul recursului este doar acela de examinare a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Prin urmare, referirile recurentului la dispoziţiile art. 1385 alin. (4) şi art. 1532 alin. (2) C. civ. au fost făcute în mod formal, întrucât, în realitate, acesta urmăreşte o reapreciere a probatoriului administrat de către cele două instanţe de fond/devolutive, operaţiune incompatibilă cu specificul căii extraordinare de atac a recursului.

De altfel, însuşi textul de lege pretins a fi fost greşit aplicat de către instanţa de apel, referitor la repararea prejudiciului viitor prin pierderea unei şanse de a obţine un avantaj face trimitere la elemente factuale concrete (probabilitatea obţinerii avantajului, în raport cu împrejurările şi situaţia concretă a creditorului). Or, toate aceste aspecte factuale au fost analizate de către instanţa de prim control judiciar, iar reevaluarea lor de către instanţa de recurs nu este posibilă.

În altă ordine de idei, instanţa de recurs reţine că jurisprudenţa din România nu obligă instanţele naţionale decât în măsura în care hotărârile sunt pronunţate în cadrul celor două mecanisme de unificare a practicii judiciare, reprezentate de recursul în interesul legii şi sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în acelaşi sens, putând fi evocate şi dispoziţiile art. 1 C. civ. din conţinutul cărora rezultă că hotărârile judecătoreşti pronunţate în cauze similare nu constituie izvor de drept.

În aceste condiţii, invocarea jurisprudenţei în materia daunelor materiale vizează exclusiv temeinicia deciziei recurate, nefiind susceptibilă de a fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Aşa fiind, Înalta Curte reţine că autorul prezentului recurs nu a formulat veritabile critici de nelegalitate care să permită exercitarea controlului de legalitate în această fază procesuală din perspectiva motivelor de casare reglementate de art. 488 C. proc. civ.

Întrucât nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârşire, ci şi în cazul motivării necorespunzătoare, care, de asemenea, nu constituie o motivare în sensul procedural al recursului, Înalta Curte constată că susţinerile recurentului nu sunt veritabile critici de nelegalitate.

Nefiind motivat în raport cu cerinţele art. 488 C. proc. civ., devine incidentă sancţiunea nulităţii recursului, în reglementarea art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, având în vedere şi inexistenţa motivelor de ordine publică care să impună aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., în temeiul art. 486 alin. (3) C. proc. civ., coroborat cu art. 489 alin. (2) şi raportat la art. 493 alin. (5) din acelaşi act normativ, va anula recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1178/AP din 2 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1178/AP din 2 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 ianuarie 2022.