Statutory limitation period for civil liability of special administrator in bankruptcy: start date based on inventory completion versus accounting registration

Şedinţa publică din data de 4 mai 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată la 2 martie 2018, pe rolul Tribunalului Arad, secţia a II-a civilă, reclamantul A. Timişoara în calitate de lichidator judiciar al debitoarei B. S.R.L. - în faliment a solicitat obligarea pârâtului C. în calitate de administrator special al debitoarei la plata sumei de 1.133.105,47 RON şi 28.315,28 euro reprezentând valoarea contabilă a lipsurilor la inventar constatate prin inventarul efectuat în data de 31.10.2014.

Prin încheierea civilă din 30 octombrie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Arad a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, având în vedere că, potrivit prevederilor art. 45 din Normele aprobate prin Ordinul Mimsterului Finanţelor Publice nr. 2861/09.10.2009, rezultatele inventarierii trebuie înregistrate în evidenţele tehnico-operative în termen de cel mult 7 zile lucrătoare de la data aprobării procesului-verbal de inventariere; cum, în speţă, operaţiunea de inventariere, finalizată la data de 31.10.2014, a fost aprobată numai în adunarea generală a creditorilor din data de 19.02.2018 - când s-au prezentat justificările privind minusurile de inventar constatate în urma inventarierii, iar creditorii au aprobat formularea unei acţiuni de imputare a acestor minusuri împotriva administratorului special C. - a considerat că prescripţia a început să curgă doar de la data de 19.02.2018; aşa fiind, şi întrucât acţiunea reclamantei a fost înregistrată în data de 07.03.2018, prima instanţă a constatat că aceasta a fost formulată în termen, motiv pentru care a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.

Prin sentinţa civilă nr. 291 din 23 iunie 2020, Tribunalul Arad a admis acţiunea civilă formulată de reclamantul A. - în calitate de lichidator judiciar al debitorului S.C. A.V.A Tour S.R.L. împotriva pârâtului C., dispunând ca acesta din urmă să plătească în fondul de lichidare deschis pe numele debitorului S.C. A.V.A Tour S.R.L. Arad suma de 1.133.105,47 RON şi 28.315,28 euro, reprezentând valoarea contabilă a lipsurilor la inventar constatate în patrimoniul debitorului prin inventarul efectuat în data de 31.10.2014.

Prin decizia civilă nr. 482/A din 20 octombrie 2020, Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă a admis apelul declarat de pârâtul C. împotriva încheierii civile din data de 30.10.2018 şi a sentinţei civile nr. 291/23.06.2020, ambele pronunţate de Tribunalul Arad în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu reclamanta B. S.R.L. - prin lichidator judiciar A..

A anulat hotărârile apelate şi, rejudecând cauza, a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune - invocată de pârâtul C..

În consecinţă, a respins, ca prescrisă, acţiunea în pretenţii formulată de reclamanta B. S.R.L. - prin lichidator judiciar A. împotriva pârâtului C..

A obligat-o pe reclamanta B. S.R.L. la plata către pârâtul C. a sumei de 4100 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

În termen legal, reclamanta S.C. B. S.R.L. prin lichidator judiciar A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 482/A din 20 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

După o scurtă prezentare a situaţiei de fapt şi a soluţiilor pronunţate în cauză, recurenta-reclamantă susţine, în esenţă, că soluţia instanţei de apel este greşită sub aspectul incidenţei prescripţiei dreptului material la acţiune, respectiv a aprecierii momentului de la care aceasta începe să curgă.

Arată că, în motivarea hotărârii atacate, instanţa de apel a apreciat că prescripţia începe să curgă de la momentul finalizării inventarierii faptice a patrimoniului debitoarei (31.10.2014), când titularul acţiunii a luat cunoştinţă, potrivit reţinerilor Curţii de Apel, despre pretinsele lipsuri din gestiunea pârâtului, astfel că la data de 02.03.2018 când a fost depusă acţiunea, era împlinit termenul general de prescripţie prevăzut de art. 2517 C. civ., de 3 ani.

Recurenta consideră că instanţa de apel a avut în vedere doar momentul efectuării faptice a inventarului, respectiv intervalul efectuării inventarului pe teren şi încheierea procesului-verbal de inventariere, fără a avea în vedere nici momentul la care minusurile de inventar au fost operate în contabilitatea debitoarei, nici momentul la care administratorul special al debitoarei a dat explicaţiile cu privire la minusul de inventar constatat şi nici momentul prezentării situaţiei către creditori cărora li s-a supus aprobării formularea unei acţiuni în pretenţii împotriva fostului administrator special al debitoarei, dar mai ales momentul la care debitoarea a intrat în faliment prin hotărâre definitivă (Sentinţa civilă nr. 579/05.07.2016 - rămasă definitivă prin respingerea recursului asociaţilor şi al administratorului special împotriva hotărârii de deschidere a falimentului, prin dispoziţiile deciziei civile nr. 306113.12.2016).

Subliniază faptul că până la data deschiderii falimentului, respectiv iulie 2016, gestiunea nu a fost predată lichidatorului judiciar, astfel că, dacă la momentul efectuării inventarului, în anul 2014, administratorul special răspundea de ţinerea contabilităţii debitoarei; ca urmare a intrării definitive în faliment a societăţii B. S.R.L. prin Hotărârea nr. 579 din 05.07.2016, lichidatorul judiciar a reluat procedura de inventariere demarată în anul 2014 şi întreruptă ca urmare a anularii Horărârii nr. 261 din 27.05.2014.

Recurenta menţionează că potrivit art. 45 din Normele privind organizarea şi efectuarea inventarierii elementelor de natura activelor, datoriilor şi capitalurilor proprii aprobate prin Ordinul Ministerului Finanţelor Publice nr. 2861 din 9 octombrie 2009:

"Rezultatele inventarierii trebuie înregistrate în evidenţa tehnico-operativă în termen de cel mult 7 zile lucrătoare de la data aprobării procesului-verbal de inventariere de către administrator, ordonatorul de credite sau persoana responsabilă cu gestiunea entităţii".

Astfel, lichidatorul judiciar a prezentat adunării creditorilor din data de 28.02.2017 inventarul efectuat în decursul anului 2014 în vederea contabilizării lui, demers prin care, conform dispoziţiilor art. 45 din OPANAF nr. 2861/2009, această procedură de inventariere s-a finalizat. Având în vedere aprobarea creditorilor, inventarul efectuat în anul 2014 a fost contabilizat, iar fostul administrator a fost notificat în vederea justificării minusurilor de inventar.

Recurenta-reclamantă consideră că procedura de inventariere demarată în cursul anului 2014 s-a finalizat doar odată cu, contabilizarea procesului-verbal de inventariere, operaţiune care s-a realizat doar ulterior respingerii definitive a contestaţiei formulate împotriva procesuluj-verbal al adunării creditorilor din data de 28.02.2017, respectiv în data de 14.11.2017, astfel că aceasta este data de la care a început să curgă prescripţia dreptului de a formula acţiune de imputare a minusurilor de inventar.

Mai mult decât atât, arată că pârâtul a recunoscut faptul că lipsurile de inventar provin de la faptul că societatea nu şi-a mai putut desfăşura activitatea din anul 2011, iar toate bunurile au rămas părăsite în clădirile din punctele de frontieră şi în zona liberă Arad, iar pe parcursul timpului acestea deteriorându-se, bunurile s-au uzat, defectat, pierdut, iar unele au devenit fără valoare economică; prin răspunsul la notificarea nr. x din 28.11.2017, indirect, pârâtul a recunoscut că se face responsabil de inexistenţa unor bunuri din averea debitoarei, prin faptul că le-a abandonat în clădirile din punctele de frontieră şi în zona liberă Arad.

Din analiza întregului probatoriu administrat în cauză, recurenta susţine că prin casarea hotărârii de deschidere a falimentului din data de 27.05.2014 practic demersul de inventariere a patrimoniului debitoarei a fost lipsit de efecte juridice în perioada cât debitoarea s-a aflat din nou în reorganizare judiciară, întrucât recurenta nu a mai putut duce la bun sfârşit demersul prin prezentarea către creditori a rezultatelor inventarierii şi operarea acestora în contabilitatea societăţii (dreptul de administrare al debitoarei a revenit administratorului special-pârâtul din prezenta acţiune), iar administratorul special neavând niciun interes, nu a operat în contabilitate aceste rezultate ale inventarierii, fapt care a pus-o pe recurentă în imposibilitatea de a duce la bun sfârşit acest demers, cu consecinţa înregistrării în evidenţa tehnico-operativă în termen de cel mult 7 zile lucrătoare de la data aprobării procesului-verbal de inventariere, în perioada cât debitoarea a deţinut din nou dreptul de administrare.

De aceea, recurenta consideră că în mod corect judecătorul fondului a apreciat că era necesară respectarea dispoziţiilor art. 45 din Normele privind organizarea şi efectuarea inventarierii elementelor de natura activelor, datoriilor şi capitalurilor proprii aprobate prin Ordinul Ministerului Finanţelor Publice nr. 2861 din 9 octombrie 2009 şi aprobarea rezultatelor inventarierii de către persoanele îndreptăţite, creditorii în cazul situaţiei de faliment, astfel că momentul curgerii prescripţiei nu putea să înceapă să curgă practic în timpul procedurii de inventariere.

De altfel, procedura de inventariere a patrimoniului debitoarei începe odată cu emiterea deciziei de inventarere şi se finalizează odată cu înregistrarea rezultatelor inventarierii în evidenţele contabile ale societăţiilor, iar procedura irisolvenţei nu face excepţie de la aceste reguli, chiar dacă există posibilitatea existenţei unor situaţii de genul celei ce face obiectul prezentei speţe când hotărârea de deschidere a falimentului a fost revocată de Curtea de Apel Timişoara - debitoarea şi-a reluat dreptul de administrare - pentru ca 2 ani mai târziu debitorul să intre din nou, de această dată definitiv, în faliment.

Astfel, recurenta apreciază că judecătorul sindic, prin dispoziţiile încheierii de şedinţă din data de 30.10.2018 în legal a respins excepţia prescripţiei invocată de pârât.

În opinia recurentei, chiar în ipoteza în care s-ar porni de la premisa acceptată de Curtea de Apel Timişoara în sensul că termenul de 3 ani de prescripţie nu poate începe să curgă de la momentul aprobării de către creditori a propunerii de formulare a unei acţiuni în pretenţii întemeiată pe dispoziţiile dreptului societar şi nici momentul în care minusul de inventar a fost "justificat" de pârât sau introdus în contabilitatea debitoarei, nu poate fi de acord că în perioada cât societatea s-a aflat din nou în reorganizare judiciară (intervalul 05.11.2014 - admiterea recursului debitoarei împotriva hotărârii de intrare în faliment şi pronunţarea sentinţei civile nr. 579/05.07.2016 de intrare în faliment) împotriva recurentului în calitate de lichidator judiciar şi reprezentant al debitoarei să curgă prescripţia într-o perioadă în care societatea avea drept de administrare şi de reprezentare de către administratorul special C. şi nu de către lichidatorul judiciar, astfel că nu se punea problema legitimităţii procesuale active a lichidatorului judiciar la acel moment.

De altfel, în mod corect instanţa de apel a reţinut că acţiunea ce face obiectul prezentului dosar e formulată de lichidatorul judiciar în exerciţiul atribuţiilor care îi revin în calitate de reprezentat al debitoarei privitor la inventarierea patrimoniului debitoarei, cât şi la recuperarea creanţelor acesteia, făcând trimitere la dispoziţiile art. 25 şi art. 117-118 din Legea nr. 85/2006, ambele în directă legătură cu atribuţii ale lichidatorului judiciar, astfel că în opinia recurentei termenul de prescripţie de 3 ani nu putea începe să curgă mai repede de data deschiderii falimentului faţă de debitoare prin hotărâre rămasă definitivă, respectiv 05.07.2016, astfel că termenul de prescripţie s-ar fi împlinit la data de 05.07.2019, ulterioară datei de 02.03.2018 când a fost promovată acţiunea ce face obiectul prezentului dosar.

Mergând mai departe cu raţionamentul Curţii de Apel Timişoara, chiar dacă s-ar aprecia că termenul de prescripţie a dreptului de a formula acţiunea întemeiată pe dispoziţiile societare, cu privire la mandatul şi răspunderea administratorilor, începe să curgă la data semnării Procesului-verbal de inventariere din data de 31.10.2014, prin faptul admiterii la data de 05.11.2014 a recursului debitoarei cu privire la deschiderea procedurii falimentului şi a efectelor acesteia, apreciază că cel mult se poate reţine suspendarea cursului prescripţiei până la data la care a fost pronunţată cea de a doua hotărâre de deschidere a falimentului faţă de debitoare, 05.07.2016 - moment în care se reia cursul prescripţiei de 3 ani de zile, care în această ipoteză s-ar fi împlinit tot ulterior promovării acţiunii ce face obiectul prezentului dosar.

Faţă ce cele constatate de Curtea de Apel Timişoara la judecarea apelului formulat de administratorul special al debitoarei, se poate trage concluzia că lichidatorul judiciar avea la dispoziţie pentru a promova acţiunea ce face obiectul prezentului dosar, intervalul 31.10.2014-05.11.2014 sau 05.07.2016-31.10.2017, adică un an 3 luni şi 5 zile din cei 3 ani prevăzuţi de dispoziţiile art. 2517 C. civ. drept termen general de prescripţie, apreciat ca fiind aplicabil în prezenta speţă şi de instanţa de control.

În concluzie, recurenta-reclamantă susţine că prin considerentele instanţei de apel aferente soluţiei pronunţate în dosar, nu se face altceva decât să golească de conţinut atât instituţia prescripţiei, cât şi scopul procedurii insolvenţei, reducând prin interpretarea restrictivă a textului legal al art. 2523 C. civ., posibilităţile lichidatorului judiciar de a-şi îndeplini mandatul de reprezentat al debitoarei în perioada falimentului.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., soluţia preconizată fiind aceea de admisibilitate în principiu a recursului.

Prin încheierea din 15 decembrie 2021 a fost încuviinţat în unanimitate raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului şi s-a dispus comunicarea acestuia părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 2 martie 2022 a fost admis în principiu recursul declarat de recurenta şi a fost acordat termen pentru soluţionarea acestuia.

Examinând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul este nefondat pentru considerentele care succed:

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, însă, în cauză, nu este incident acest motiv de recurs, pentru considerentele care urmează.

Ceea ce susţine recurenta-reclamantă B. S.R.L. prin lichidator judiciar A.., în contradicţie cu motivarea instanţei de apel, este momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 2517 C. civ., recurenta apreciind că termenul de prescripţie de 3 ani nu putea începe să curgă de la 31.10.2014, când s-a finalizat inventarul bunurilor societăţii.

În speţă, prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 2 martie 2018, reclamantul A. Timişoara în calitate de lichidator judiciar al debitoarei B. S.R.L. - în faliment a solicitat obligarea pârâtului C. în calitate de administrator special al debitoarei la plata sumei de 1.133.105,47 RON şi 28.315,28 euro reprezentând valoarea contabilă a lipsurilor la inventar constatate prin inventarul efectuat în data de 31.10.2014.

Se reţine că instanţa de apel a calificat în mod legal acţiunea dedusă judecăţii ca fiind o acţiune de drept comun întemeiată pe neexecutarea corespunzătoare a obligaţiilor ce derivă din raportul juridic de mandat care stă la baza exercitării funcţiei de "administrator special" - întemeiată fiind pe dispoziţiile art. 1350 şi art. 1518 C. civ. şi art. 72 din Legea nr. 31/1990, aspect necriticat, de altfel, de către părţi în cadrul prezentului litigiu.

Potrivit art. 2523 C. civ.:

"Prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui".

Înalta Curte constată că argumentele invocate în susţinerea cererii de recurs nu sunt de natură să schimbe soluţia sub aspectul prescripţiei dreptului la acţiune, întrucât, cum în mod legal a constatat şi instanţa de control judiciar, "titularul dreptului", în speţă reclamanta B. S.R.L. - reprezentată prin administratorul/lichidatorul judiciar, a luat cunoştinţă despre pretinsele lipsuri din gestiunea pârâtului încă din data de 31.10.2014 (când s-a finalizat inventarul bunurilor societăţii).

Lichidatorul judiciar participă în litigiul de faţă în calitate de reprezentant legal al persoanei juridice, iar nu în numele masei credale, cum este cazul acţiunii reglementate de art. 138 din Legea nr. 85/2006, astfel că momentul de debut al prescripţiei se verifică exclusiv prin raportare la persoana sa, fără a avea vreo relevanţă, nici data la care creditorii au aprobat inventarul şi nici data la care acesta a fost înregistrat în contabilitatea reclamantei, toate aceste operaţiuni fiind exterioare condiţiei la care se referă dispoziţiile art. 2523 C. civ.

Demersul judiciar al lichidatorului judiciar al debitoarei B. S.R.L. exclude rolul creditorilor în determinarea momentului de debut al prescripţiei, pe de-o parte, pentru că acţiunea nu se exercită în numele acestora, ci în numele societăţii; pe de altă parte, pentru că mandatul de "administrator special", care stă la baza acţiunii, nu i-a fost a acordat pârâtului de creditori, ci de asociaţi, astfel că între administratorul special şi creditori nu există niciun raport juridic care să le deschidă celor din urmă calea unei acţiuni în răspundere întemeiată pe dreptul comun (o astfel de acţiune putându-se exercita strict în cadrul procedurii de insolvenţă).

Aşa fiind, nu pot fi primite nici susţinerile recurentei vizând necesitatea respectării dispoziţiilor art. 45 din Normele privind organizarea şi efectuarea inventarierii elementelor de natura activelor, datoriilor şi capitalurilor proprii aprobate prin Ordinul Ministerului Finanţelor Publice nr. 2861 din 9 octombrie 2009 şi aprobării rezultatelor inventarierii de către persoanele îndreptăţite, creditorii în cazul situaţiei de faliment, întrucât exercitarea acţiunii întemeiată pe dispoziţiile art. 1350 şi art. 1518 C. civ. şi art. 72 din Legea nr. 31/1990 nu este condiţionată, nici de "încuviinţarea creditorilor" şi nici de înregistrarea "inventarului în contabilitatea reclamantei".

Înalta Curte subliniază că natura acţiunii se reflectă în mod esenţial şi asupra regimului prescripţiei, astfel că în condiţiile în care nu suntem în prezenţa unui instrument juridic specific procedurii de insolvenţă, ci a unei acţiuni de drept societar, întemeiată pe contractul de mandat, sunt lipsite de relevanţă şi susţinerile recurentei cu privire la suspendarea cursului prescripţiei în raport de data deschiderii procedurii falimentului.

Aşa fiind, în condiţiile în care, cursul prescripţiei nu a fost întrerupt sau suspendat, iar termenul de prescripţie de trei ani calculat de la 31.10.2014 (când s-a finalizat inventarul bunurilor societăţii, iar reclamanta a cunoscut valoarea contabilă a lipsurilor la inventar) în ceea ce priveşte pretenţiile pretinse faţă de C., a fost depăşit în raport de data formulării acţiunii ce formează obiectul prezentului litigiu (2 martie 2018), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va înlătura criticile recurentei care vizează greşita soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

Este de amintit că în ceea ce priveşte instituirea unor termene, fie de prescripţie, fie de decădere, pentru sesizarea unei instanţe, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că este o caracteristică comună tuturor statelor europene şi corespunde unei finalităţi importante, anume garantarea securităţii juridice, prin punerea oricărei persoane la adăpost de plângeri tardive, care de multe ori nu pot avea decât un caracter şicanatoriu, precum şi prin preîntâmpinarea erorilor judecătoreşti, în situaţia în care instanţele ar trebui să se pronunţe asupra evenimentelor îndepărtate în timp, greu de probat (CEDO, Stubbings ş.a. c. Marea Britanie, hotărârea din 22 octombrie 1996, § 51).

Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că nu este incident motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. şi invocat de recurentă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. B. S.R.L. prin lichidator judiciar A.. împotriva deciziei civile nr. 482/A din 20 octombrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, menţinând decizia instanţei de apel, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. B. S.R.L. prin lichidator judiciar A.. împotriva deciziei civile nr. 482/A din 20 octombrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 mai 2022.