Determining supplementary interest rate after annulment of abusive clause under CJEU C-269/19 framework

Şedinţa publică din data de 4 mai 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 3 august 2017 pe rolul Tribunalului Specializat Cluj, reclamanta A. S.A., in contradictoriu cu pârâţii B. si C., a solicitat să se dispună:

1. determinarea de către instanţa a obiectului convenţiei de credit nr. x/24.01.2008 încheiata între D. S.A. si paraţii B. si C. constând în cuantumul ratei dobânzii lunare curente aferente creditului acordat, ca fiind fixă pe întreaga perioadă contractuală (cu menţiunea că dobânda este raportata la condiţiile de la momentul acordării creditului, având în vedere ca A. nu are în oferta comercială un produs de creditare în CHF), după cum urmează:

1.1. în principal: dobânda fixă în cuantum de 3 %;

1.2. în subsidiar: la valoarea dobânzii legale constând în dobânda de referinţă a BNR la data încheierii Convenţiei de Credit, respectiv 7,5%;

2. Obligarea pârâţilor la plata dobânzii lunare stabilite conform petitului 1 începând cu data pronunţării deciziei civile nr. 337/20.04.2015 de Tribunalul Specializat Cluj, în dosarul nr. x/2013, şi până la data introducerii cererii de chemare în judecată (03.08.2017), şi în continuare până la finalizarea perioadei contractuale;

3. Obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de judecarea prezentului litigiu.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat, în esenţă, că prin sentinţa civilă nr. 4887 din 12 mai 2014 pronunţată în dosarul nr. x/2013 de Judecătoria Cluj, instanţa de fond a admis acţiunea pârâţilor Bara şi a dispus, printre altele, constatarea nulităţii absolute a clauzei prevăzute de art. 3 lit. a) din Contractul de Credit şi a clauzelor din Actul adiţional care prevedeau cuantumul dobânzii curente (pct. 3 din Actul Adiţional nr. 1 şi 2).

Împotriva hotărârii pronunţate, Banca a formulat apel, care a fost respins prin decizia civilă nr. 337 din 20 aprilie 2015 pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj, fiind astfel menţinută în integralitate hotărârea apelată.

În drept, reclamanta a arătat că-şi întemeiază susţinerile pe toate dispoziţiile la care a făcut referire în cuprinsul acţiunii.

Prin notele de răspuns depuse la dosar în procedura de verificare şi regularizare a cererii de chemare în judecată, reclamanta A. S.A., a indicat valoarea obiectului cererii de chemare în judecată, ca fiind: a. în varianta de stabilire a cuantumului dobânzii fixe Ia 3% (petitul 1.1), valoarea obiectului cererii de chemare de chemare în judecată este de 23.896,17 CHF, conform scadenţarului anexat; b. în varianta de stabilire a cuantumului dobânzii fixe la 7,5% (petitul 1.2), valoarea obiectului cererii de chemare de chemare în judecată este de 66.695,03 CHF, conform scadenţarului anexat.

Prin sentinţa civilă nr. 1485/2018 pronunţată în dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Specializat Cluj s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâţii C. şi B.. S-a stabilit dobânda aferentă contractului de credit nr. x/24.01.2008 în cota de 3% pe an, fixă, aplicabilă între părţi de la data încheierii contractului -24.01.2008, pe toata durata contractuală. Au fost obligaţi pârâţii să plătească reclamanţilor suma de 10798,07 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel B. şi C., solicitând admiterea apelului, schimbarea hotărârii apelate şi pe cale de consecinţă: anularea acţiunii introductive de instanţa ca insuficient timbrată; respingerea acţiunii introductivă de instanţa astfel cum aceasta a fost formulată şi precizată; reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocaţial, acesta fiind nejustificat de mare în raport cu complexitatea cauzei şi munca depusă de avocat; obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată în fond şi în apel.

Prin decizia civilă nr. 70/2021 din 15 februarie 2021, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă a respins apelul, ca nefondat.

Împotriva deciziei civile nr. 70/2021 din 15 februarie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, pârâţii B. şi C. au formulat recurs, indicând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi solicitând admiterea recursului şi casarea deciziei recurate.

În motivarea cererii de recurs, recurenţii au arătat că, în decizia atacată, instanţa de apel, s-a erijat practic în apărătorul intimatei, intervenind în contractul de credit, cu toate că dispoziţiile legale în materie nu-i permiteau acest lucru.

Astfel, recurenţii au arătat că, aşa cum s-a confirmat în jurisprudenţa CJUE, inclusiv în cauza C-269/19, instanţa nu poate interveni într-un contract, odată ce o clauză a acestuia a fost anulată, pentru a o înlocui, cum în mod nelegal s-a procedat în speţă. Aceeaşi concluzie se desprinde şi din jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sens în care recurenta a făcut referire la Minuta întâlnirii preşedinţilor secţiilor specializate (foste comerciale) ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi curţilor de apel, dedicată dezbaterii problemelor de practica neunitară în materia litigiilor cu profesionişti şi insolvenţei.

Recurenţii au mai arătat că nu înteleg raţionamentul instanţei de a reţine în culpa lor eşecul unor eventuale negocieri, în primul rând raportat la împrejurarea că prin nicio hotărâre nu s-a dispus acest lucru, iar în al doilea rând, dată fiind buna lor credinţă, au răspuns solicitărilor băncii de a se prezenta la discuţii, însă aşa cum reiese din probele existente la dosar şi din declaraţiile martorilor audiaţi, aceştia nu aveau nicio putere de decizie, fiind solicitări formale din partea băncii, deciziile putând fi luate doar de un comitet, aşa cum chiar angajaţii intimatei arată.

În prezenta speţă, dobânda nu a fost stabilită de către instanţă, raportat la obiectul negocierilor dintre părţi, ci efectiv prin intervenirea într-o clauză contractuală, lucru inadmisibil prin prisma prevederilor Cauzei C-269/19.

Recurenţii au indicat şi decizia CJUE pronunţată în cauza C-679/18, care elimină dobânda din contractele de împrumut în valută, cu condiţia ca banca să nu fi verificat bonitatea clientului înainte de a-i acorda creditul şi obliga instanţele naţionale să modifice jurisprudenta naţională cu privire la clauzele abuzive, atunci când aceasta se afla în contradicţie cu legile europene.

Contrar celor argumentate de instanţa de apel, dacă ar mai fi fost în vigoare în prezent, contractul ar fi putut continua în această manieră, raportat la constatarea, în urma analizei instanţelor, a clauzei privind dobânda ca fiind abuzivă, conform deciziei 337/2015, pronunţată de către Tribunalul Specializat Cluj. Deşi a indicat în faţa instanţei de apel această hotărâre, instanţa nu a justificat de ce nu a avut-o în vedere.

A fost amintită în cauză şi hotărârea CJUE, care a stabilit, în cauza (C-618/10) Banco Espaniol de Credito S.A. vs. Joaquin Calderon Camino faptul că, protecţia oferită de Directiva Consiliului nr. 93/13/CEE (care a fost transpusă în legislaţia naţională prin Legea nr. 193/2000), faptul că se opune unei reglementări a unui stat membru care permite instanţei naţionale, ca atunci când constată nulitatea unei clauze abuzive, cuprinse într-un contract încheiat între un furnizor şi un consumator să completeze respectivul contract, modificând conţinutul respectivei clauze.

Astfel, instanţa nu poate modifica conţinutul unei clauze contractuale, substituindu-se acordului de voinţă al părţilor.

Având în vedere jurisprudenţa în materia clauzelor abuzive, se ajunge la concluzia că, dacă instanţa nu poate modifica o cauza contractuală, ci doar poate să constate nulitatea şi inaplicabilitatea, atunci aceasta nu poate interveni într-un contract de credit a cărui clauză privind dobânda a fost declarată nulă. pentru a înlocui clauza nulă si a stabili în mod discreţionar o dobândă contractuală.

În opinia recurenţilor, trebuie observat şi faptul că, instanţa, intervenind nelegal în contractul de credit, a stabilit dobânda contractuală la cuantumul de 3% fără niciun temei legal, şi fără să expună raţionamentul juridic în baza căruia a fost stabilită dobânda contractuală la acest cuantum.

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, arătând, în esenţă, că recurenţii şi-au întemeiat în mod formal susţinerile pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Pe fondul recursului, a solicitat respingerea acestuia, ca neîntemeiat şi, pe cale de consecinţă, menţinerea în integralitate a deciziei recurate ca fiind temeinică şi legală, precum şi obligarea recurenţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin cererea înregistrată la dosar, la 10 iunie 2021, recurenţii-reclamanţi B. şi C. au solicitat instanţei să ia act de renunţarea la judecata recursului.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., soluţia preconizată fiind aceea de admisibilitate în principiu a recursului.

Prin încheierea din 15 decembrie 2021 a fost încuviinţat în unanimitate raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului şi s-a dispus comunicarea acestuia părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 2 martie 2022 a fost respinsă excepţia nulităţii recursului invocată de intimata-reclamantă, a fost admis în principiu recursul şi s-a acordat termen de judecată pentru soluţionarea acestuia.

La termenul de judecată din 4 mai 2022, recurenta-pârâtă C., în nume propriu şi în calitate de reprezentant convenţional al recurentului-pârât B., a învederat instanţei că înţelege să nu mai susţină cererea de renunţare la judecata recursului şi a formulat concluzii pe fondul recursului.

Examinând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul este nefondat pentru considerentele care succed:

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, însă, în cauză, nu este incident acest motiv de recurs, pentru considerentele care urmează.

Criticile recurenţilor vizează aplicarea greşită a Legii nr. 190/2000 şi a Deciziilor CJUE incidente, motivat de împrejurarea că soluţia de stabilire a cuantumului dobânzii curente de 3% şi obligarea recurenţilor la plata acesteia reprezintă o intervenţie nepermisă a instanţei în Contract, însă, în raport de particularităţile speţei şi efectul obligatoriu al interpretării date de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în decizia pronunţată în cauza C-629/19, se constată că acestea sunt nefondate.

Contractul de împrumut bancar reprezintă actul prin care creditorul (banca) transmite unui beneficiar (împrumutat) proprietatea asupra unei sume de bani, cu obligaţia ca persoana din urmă să restituie suma sau sumele şi o dobândă, la data scadentă.

Contractul de credit bancar, prin esenţa sa, este un contract cu titlu oneros, caracterul oneros al acestuia fiind conferit de obligaţia împrumutatului de a plăti dobânda pentru suma de bani pusă la dispoziţie de către bancă.

Prin urmare, sunt lipsit de justificare susţinerile recurenţilor conform cărora contractul ar fi putut continua fără clauza referitoare la dobândă, întrucât perceperea dobânzii reprezintă scopul imediat (causa proxima) al contractului de împrumut bancar, dreptul băncii de a încasa dobânda fiind un drept esenţial, în lipsa căruia contractul devine cu titlu gratuit, contrar principiului specialităţii capacităţii de folosinţă al persoanei juridice şi contrar dreptului comun în materie referitor la validitatea contractului (art. 948, 966 C. civ. de la 1864, în vigoare la momentul încheierii contractului de credit).

În lipsa dobânzii, consumatorul ar fi fost expus nulităţii convenţiei de credit pentru lipsa cauzei, cu consecinţa restituirii imediate şi integrale a tuturor prestaţiilor asumate în cadrul Contractului.

În conformitate cu art. 6 şi 7 din Legea nr. 193/2000, clauzele abuzive cuprinse în contract nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă, după eliminarea acestora mai poate continua. În măsura în care contractul nu îşi mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul este îndreptăţit să ceară rezilierea contractului şi daune-interese.

După cum în mod legal a constatat şi instanţa de apel, în speţă, s-au apreciat ca fiind abuzive clauzele din contract şi din actele adiţionale care stabileau cuantumul dobânzii curente, iar ca o consecinţă, creditorul s-a aflat în imposibilitate de a mai opune debitorului o prevedere contractuală referitoare la contravaloarea împrumutului, lipsind contractul de cauză. Însă, deşi legislaţia specială în materia protecţiei consumatorului permite doar acestuia din urmă să solicite rezilierea contractului, nu există nicio justificare pentru a se impune creditorului derularea în continuare a unui contract care din perspectiva lui, este lipsit de cauză imediată. Nulitatea contractului pentru lipsa cauzei rămâne o opţiune pentru oricare dintre părţi, care însă poate avea consecinţe deosebit de prejudiciabile pentru consumator, având în vedere efectul restituirii integrale a prestaţiilor părţilor.

Se constată că demersul judiciar promovat de reclamanta A. S.A., în calitate de succesor în drepturi şi obligaţii al băncii împrumutătoare D. S.A., a fost justificat de necesitatea stabilirii consecinţelor juridice decurgând din pronunţarea sentinţei civile nr. 4887/12.05.2014 de către Judecătoria Cluj, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 337 din 20 aprilie 2015 pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj, sentinţă prin care s-a anulat clauza referitoare la dobânda creditului, raportat la eşecul negocierilor purtate de reclamantă cu pârâţii B. şi C., în calitate de împrumutaţi, demersul reclamantei fiind nu numai permis, raportat la efectele declarării nulităţii clauzei referitoare la dobândă din dosarul nr. x/2013, dar şi necesar, pentru derularea în viitor a relaţiilor contractuale, precum şi în acord cu prevederile legale şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

În concordanţă cu cele reţinute de prima instanţă, instanţa de prim control judiciar a evidenţiat faptul că băncii nu i s-a anulat niciodată dreptul de a percepe o dobândă, iar instanţele care au soluţionat contestaţia la executare au stabilit cu autoritate de lucru judecat că dreptul intimatei de a percepe dobândă nu este afectat de dispoziţiile sentinţei de anulare, ci rămâne în fiinţă.

Prin urmare, nu se poate reproşa instanţei o aşa zisă intruziune nepermisă în contract, în condiţiile în care, acesteia i-a revenit obligaţia de a valida demersurile băncii asupra modalităţii de derulare a Contractului de credit.

Cu referire la consecinţele constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale, esenţială este cauza C - 269/19, care sintetizează măsurile pe care le are la dispoziţie instanţa de judecată în conformitate cu Directiva CEE 93/13.

În cadrul acestei hotărâri Curtea Europeană de Justiţie, sesizată cu privire la limitele în care instanţa naţională poate interveni ca urmare a constatării caracterului abuziv al unei clauze esenţiale pentru derularea contractului a statuat următoarele (par nr. 38-41, par. 44 subl. red.):

"... consecinţele care trebuie deduse din constatarea caracterului abuziv al unei clauze cuprinse într-un contract încheiat între un profesionist şi un consumator trebuie să permită realizarea a două obiective. Pe de o parte, instanţa trebuie să se asigure că poate fi restabilită egalitatea dintre părţile la contract pe care aplicarea unei clauze abuzive în privinţa consumatorului ar fi pus-o în pericol. Pe de altă parte, trebuie să se asigure descurajarea profesionistului de a introduce astfel de clauze în contractele pe care le propune consumatorilor.

39. Or, Directiva 93/13 nu urmăreşte să prevadă soluţii uniforme în ceea ce priveşte consecinţele care trebuie deduse din constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale. Astfel, în măsura în care, în temeiul articolului 6 alin. (1) din Directiva 93/13, clauzele abuzive nu pot fi obligatorii pentru consumatori, aceste obiective au putut fi realizate, după caz şi în funcţie de cadrul juridic naţional, prin simpla neaplicare în privinţa consumatorului a clauzei abuzive în cauză sau, în cazul în care contractul nu ar fi putut continua să existe fără această clauză, prin înlocuirea acesteia cu dispoziţii de drept naţional cu caracter supletiv.

40. Aceste consecinţe ale constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale nu au însă un caracter exhaustiv.

41. Astfel, atunci când instanţa naţională consideră că contractul de împrumut în cauză nu poate, în conformitate cu dreptul contractelor, să continue să existe din punct de vedere juridic după eliminarea clauzelor abuzive în cauză şi nu există nicio dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv sau o dispoziţie aplicabilă în cazul unui acord al părţilor la contract susceptibilă să înlocuiască clauzele respective, trebuie să se considere că, în măsura în care consumatorul nu şi-a exprimat dorinţa de a menţine clauzele abuzive, iar anularea contractului l-ar expune pe acest consumator unor consecinţe deosebit de prejudiciabile, nivelul ridicat de protecţie a consumatorului, care trebuie să fie asigurat în conformitate cu Directiva 93/13, impune ca, pentru restabilirea echilibrului real între drepturile şi obligaţiile reciproce ale cocontractanţilor, instanţa naţională să adopte, ţinând seama de ansamblul dreptului său intern, toate măsurile necesare în vederea protejării consumatorului de consecinţele deosebit de prejudiciabile pe care anularea contractului de împrumut în cauză le-ar putea provoca, printre altele ca urmare a exigibilităţii imediate a creanţei profesionistului faţă de acesta.

44. Cu toate acestea, trebuie precizat că competenţele instanţei nu se pot extinde dincolo de ceea ce este strict necesar pentru a restabili echilibrul contractual dintre părţile la contract şi pentru a proteja astfel consumatorul de consecinţele deosebit de prejudiciabile pe care le-ar putea provoca anularea contractului de împrumut în cauză. Prin urmare, dacă instanţei i s-ar permite să modifice sau să atenueze în mod liber conţinutul clauzelor abuzive, o asemenea putere ar fi de natură să compromită realizarea ansamblului obiectivelor vizate la punctul 38 din prezenta hotărâre."

Apelul, prin efectul său devolutiv a permis instanţei să constate că demersurile băncii asupra modalităţii de derulare a contractului de credit au fost concretizate prin iniţiativa negocierii clauzei referitoare la dobânda creditului, banca transmiţând propuneri concrete în acest sens şi invitând reclamanţii la discuţii, însă, întrucât reclamanţii au refuzat să negocieze nivelul dobânzii, instanţa este cea căreia i-a revenit rolul de a stabili în mod echidistant şi just care este întinderea dobânzii datorate în schimbul lipsei de folosinţă a creditului, fără ca acest fapt să însemne o încălcare a principiului forţei obligatorii a contractelor sau o substituire în acordul de voinţă al părţilor.

Se impune precizarea faptului că recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunţate în apel, indiferent de gradul de nemulţumire al recurenţilor cu privire la modalitatea de apreciere a probatoriului administrat în cauză în stabilirea situaţiei de fapt ("nu înţelegem raţionamentul instanţei, de a reţine în culpa subsemnaţilor eşecul unor eventuale negocieri, în primul rând raportat la împrejurarea că prin nicio hotărâre nu s-a dispus acest lucru, iar în al doilea rând, dată fiind buna noastră credinţă, am răspuns solicitărilor băncii de a ne prezenta la discuţii, însă aşa cum reiese din probele existente la dosar şi din declaraţiile martorilor audiaţi, aceştia nu aveau nicio putere de decizie (...)").

În condiţiile în care restabilirea situaţiei de fapt şi interpretarea probelor aflate la dosar excedează competenţei instanţei de recurs, se impune respingerea criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigenţele impuse de art. 488 C. proc. civ.

În raport de probatoriul administrat în cauză, asupra căruia instanţa de recurs nu poate aprecia, instanţa de apel a reţinut cu justeţe că validarea uneia dintre ofertele propuse de Bancă în cadrul negocierilor, clar exprimată şi mai favorabilă decât dobânda iniţială, se încadrează în ansamblul măsurilor stabilite de către Curtea Europeană de Justiţie pe care instanţa le poate aplica, în scopul continuării Contractului, având în vedere consecinţele prejudiciabile pe care anularea contractului le-ar provoca consumatorilor.

De asemenea, s-a menţionat expres că instanţa europeană a indicat exemplificativ în cadrul măsurilor aflate la dispoziţia instanţei naţionale şi posibilitatea de a trimite părţile la negocieri, însă, în cazul de faţă, această etapă a fost deja depăşită, iar o reluare a ei nu se impune având în vedere poziţiile clar exprimate de părţile litigante.

Prin urmare, contrar susţinerilor recurenţilor, instanţa devolutivă a apelului, în raport de împrejurările factuale, cu respectarea Legii nr. 193/2000 şi a considerentelor reţinute prin decizia pronunţată în cauza C-629/19 de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, a conchis juridic adecvat că soluţia instanţei de fond de stabilire a cuantumului dobânzii curente de 3% şi obligarea recurenţilor la plata acesteia nu reprezintă o intervenţie nepermisă în Contract, ci o soluţie justă.

Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că nu este incident motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. şi invocat de recurenţi, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-pârâţi B. şi C. împotriva deciziei civile nr. 70/2021 din 15 februarie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, menţinând decizia instanţei de apel, ca fiind legală.

Constatând culpa procesuală a recurenţilor în promovarea recursului de faţă şi în raport de solicitarea intimatei privind acordarea cheltuielilor de judecată, urmează ca, în temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., să fie admisă cererea acesteia, în sensul obligării recurenţilor-reclamanţi B. şi C. la plata sumei 11.719,36 RON cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă A. S.A., conform înscrisurilor doveditoare aflate la dosar .

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-pârâţi B. şi C. împotriva deciziei civile nr. 70/2021 din 15 februarie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

Obliga pe recurenţii-reclamanţi B. şi C. la plata sumei 11.719,36 RON cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă A. S.A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 mai 2022.