Consumer loan contract clauses upheld as non-abusive; cross-appeals against appellate decision dismissed as unfounded

Şedinţa publică din data de 4 mai 2022

Deliberând asupra recursului, din examinare actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/01.06.2016 reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A. solicitând instanţei să constate caracterul nul absolut şi abuziv al clauzelor din convenţia de credit nr. x din 22.02.2008 prevăzute la art. 3.1 alin. (2) şi (3).7, art. 1 din actul adiţional din 15.06.2011, art. 3.11 din contractul de credit, art. 1.1.lit. b) şi 3.12, art. 3.13, art. 3.14, articolul referitor la comisionul de retragere numerar valute prevăzute în extrasele de cont, obligarea pârâtei la menţinerea elementelor componente ale dobânzii astfel cum au fost stabilite prin contract (valoarea marjei fixe a băncii de la data încheierii contractului şi indicele de referinţă EURIBOR), restituirea sumelor încasate în baza clauzelor nule ce urmează a fi actualizate cu indicele de dobândă legală calculată de la data plăţii până la momentul restituirii efective şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Reclamanţii au depus la dosar precizări prin care au arătat că, clauza din contractul de credit considerată abuzivă referitoare la dobândă este prevăzută la art. 3.1. pct. 2 lit. a), b) şi c) şi clauza de risc valutar este prevăzută la art. 4.6 din contractul încheiat şi au formulat considerente cu privire la clauzele referitoare la dreptul băncii de a modifica unilateral rata dobânzii şi cu privire la capetele de cerere referitoare la restituirea tuturor sumelor încasate în baza tuturor clauzelor nule şi abuzive şi la calcularea dobânzii raportat la valoarea marjei fixe + variaţia indicelui de referinţă.

Prin sentinţa civilă nr. 7987/16 decembrie 2016 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte cererea, a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută parţială a clauzei 3.7 teza II din contractul de credit nr. x/22.02.2008 numai în ceea ce priveşte criteriul ales (în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de creditare a băncii), a respins în rest ca nefondată cererea, a obligat pe pârâtă să plătească reclamantului A. suma de 320 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei soluţii au declarat apel atât reclamanţii A. şi B., cât şi pârâta C. S.A., iar prin decizia civilă nr. 382 A din 26 februarie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta -pârâtă C. S.A., a admis apelul formulat de apelanţii-reclamanţi A. şi B., a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută şi a clauzelor cuprinse în art. 3.12 referitoare la comisionul de procesare şi în art. 3.14 referitoare la comisionul de administrare, a obligat pârâta să plătească reclamantului A. cheltuieli de judecată în cuantum de 1000 RON, a menţinut sentinţa în ceea ce priveşte constatarea caracterului abuziv şi nulitatea absolută parţială a clauzei 3.7 teza II numai în ceea ce priveşte criteriul ales şi respingerea celorlalte capete de cerere.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs ambele părţi.

Prin decizia nr. 536 din 5 martie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul declarat de recurenţii reclamanţi A. şi B., a casat în parte decizia recurată şi a trimis cauza spre o nouă judecată a apelului declarat de aceştia împotriva sentinţei civile nr. 7987/2016 din 16 decembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la aceeaşi instanţă; a menţinut dispoziţiile deciziei privind constatarea caracterului abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în art. 3.12 referitoare la comisionul de procesare şi în art. 3.14 referitoare la comisionul de administrare şi a respins, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâta C. S.A. împotriva aceleiaşi decizii.

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 1317A din 15 octombrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelul formulat de apelanţii A. şi B., împotriva sentinţei civile nr. 7987 din data de 16.12.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimata C. S.A., a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a constatat şi caracterul abuziv şi nulitatea clauzei prevăzute de art. 3.1 pct. 2 din contractul încheiat între părţi. A menţinut în rest prevederile sentinţei atacate, astfel cum a fost schimbată prin decizia 382/A/26.02.2018 a CAB, secţia a VI-a civilă şi a obligat intimata la plata către apelanţi a sumei de 1000 RON, cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva deciziei civile nr. 1317A din 15 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, au declarat recurs ambele părţi.

Recurenţii reclamanţi A. şi B. şi-au întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea căii de atac şi casarea în parte a hotărârii atacate în sensul admiterii şi a capetelor de cerere respinse.

În motivarea recursului lor, aceştia arată că instanţa de apel nu a respectat dispoziţiile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cuprinse în decizia pronunţată în acest dosar în primul ciclu procesual, încălcându-se prevederile art. 501 din C. proc. civ.. În acest sens, recurenţii redau integral pasaje din decizia pronunţată în recurs, prin care se face referire la cele reţinute prin sentinţa civilă nr. 6577 din 24 mai 2016 pronunţată de Judcătoria Cosntanţa, şi solicită constatarea caracterului abuziv al art. 1 din Actul adiţional în care s-a plecat de la un dezechilibru creat de bancă prin modificările unilaterale ale ratei dobânzii.

În continuare, recurenţii fac "câteva precizări tehnice" cu privire la marja fixă, dobânda fixă, formula de calcul a dobânzii, perioada de creditare, în contextul reglementărilor succesive intervenite prin O.G. nr. 174/2008, O.G. nr. 50/2010, Legea nr. 288/2010.

Invocând din nou nerespectarea deciziei de casare, recurenţii redau aceleaşi considerente din această decizie, susţinând în continuare că formula de calcul stabilită de bancă la punerea în aplicare a O.U.G. nr. 174/2008, începând cu februarie 2009, a creat un dezechilibru substanţial între drepturile şi obligaţiile părţilor, printr-o clauză ce nu a fost negociată şi care era abuzivă în sensul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 103/2000, banca fiind sancţionată în acets sens, prin amintita sentinţă civilă nr. 6577 din 24 mai 2016 pronunţată de Judcătoria Cosntanţa în dosarul nr. x/2015.

Se mai arată că, modificarea marjei fixe în mod unilateral de către bancă, printr-o clauză ce nu a fost negociată, de la 4% la 6,7%, este nelegală şi de natură a crea un dezechilibru major între drepturile şi obligaţiile părţilor. În aceste sens, instanţa de apel în mod incorect la motivarea art. 1 din Actul Adiţional, a constatat că marja 6,7% putea fi o propunere din partea băncii şi modificarea ei într-o marjă mai mică, ar fi considerată o negociere. Nu se poate negocia plecând de la un dezechilibru creat de bancă prin creşterea marjei fixe de la 4% la 6,7%. La punerea în aplicare a O.G. nr. 50/2010, Legea nr. 288/2010, banca a creat un dezechilibru substanţial între drepturile şi obligaţiile dintre părţi, contrar bunei credinţe. Marja fixă a modificat încă odată preţul creditului de la 4% + Euribor6m la 6,7%+ Euribor6m, în mod unilateral. Mai mult, marja nu este un indicator de piaţă în funcţie de care să se modifice rata dobânzii.

Arată recurenţii şi că au contestat propunerea băncii prin care a fost mărită marja fixă, prin notificările adresate acesteia, iar actul adiţional a fost semnat după 9 luni de la această contestare, în condiţii de forţă majoră, impuse de bancă prin încălcări repetate ale legilor privind protecţia consumatorului.

Recurenţii fac referire şi la jurisprudenţa CJUE menţionată în decizia de casare din primul ciclu procesual şi solicită calcularea ratei dobânzii după o formulă pe care o consideră ca fiind cea corectă, începând cu februarie 2009, solicitând totodată şi restituirea tuturor sumelor reţinute de bancă prin încălcarea legii cu titlu de dobândă.

În ce priveşte caracterul abuziv al clauzei 3.11 din contract referitor la majorarea dobânzii pentru sumele neplatite la scadenţă, consideră că instanţa de apel în mod greşit a constatat că argumentele referitoare la împrejurarea că banca putea solicita penalităţi, calculate la suma scadentă şi restantă, iar nu la întregul debit, sunt aspecte noi invocate în apel, care nu au fost invocate ca temei al nulităţii clauzei şi nu au fost supuse analizei instanţei de fond. Astfel, art. 478 alin. (3) din C. proc. civ. prevede că în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi. Ori prin aducerea unor noi argumente nu se încalcă nici una dintre aceste condiţii impuse de legiuitor, instanţa de apel interpretând mult prea restrictiv aceste prevederi.

De asemenea, recurenţii consideră că instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material cu privire la caracterul abuziv al clauzei 3.13 din contract cu referire la comisionul de plată anticipată.

Curtea de apel era obligată să analizeze această clauză şi în virtutea rolului activ trebuia să constate dacă există dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor generat de eventuala aplicare a acestei clauze, reaua credinţă a băncii fiind dovedită. Această practică fiind sancţionată chiar de leguitor în prezent prin adoptarea O.U.G. nr. 50/2010.

Cu privire la comisionul de retragere numerar valută prevăzut de condiţiile generale de derulare a operaţiunilor bancare recurenţii invocă, din nou, cele statuate prin sentinţa civilă nr. 6577 din 24 mai 2016 pronunţată de Judecătoria Cosntanţa în dosarul nr. x/2015 şi apreciază că instanţa de apel constată în mod eronat că acest comision este reglementat de condiţiile generale de derulare a operaţiunilor bancare şi este în cuantum de 0,5 % fix din produs. În realitate, punerea la dispoziţie a produsului este o obligaţie primordială a băncii prin contract, prin urmare, clientul trebuie să beneficieze de produsul integral solicitat, fără reţinerea, de către bancă, a acestui comision.

Cu privire la caracterul abuziv al clauzei 4.6 prin care banca şi-a acordat dreptul de a debita cu suma corespunzătoare orice alt cont al împrumutatului în scopul efectuării plăţilor datorate, recurenţii arată că au investit instanţa de fond cu analizarea acestei clauze, motiv pentru care nu sunt aplicabile prevederile art. 478 alin. (3) din C. proc. civ.. Faţă de această situaţie, şi faţă de caracterul devolutiv al apelului, instanţa de apel era obligată să analizeze toate argumentele evocate de către reclamanţi, iar în virtutea rolului activ putea să analize clauza cu a cărei judecată fusese învestită sub toate aspectele, chiar cele neinvocate de către părţi. Cât priveşte caracterul abuziv, arătă în plus că prin acestă clauză banca se subscrie într-o veritabilă putere judecătorească atribuindu-şi rol de instanţă de executare, încălcându-se astfel drepturile reclamanţilor.

Prin recursul declarat de pârâta C. S.A. se solicită admiterea căii de atac, casarea în parte a deciziei recurate cu consecinţa respingerii apelului formulat de intimaţii-reclamanţi, în drept fiind invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În motivare se arată că instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi ale art. 3 lit. g) din Directiva 48/2008, deoarece clauzele contractuale privitoare la dobândă reprezintă clauze ce privesc obiectul şi preţul contractului şi sunt exceptate de la controlul caracterului abuziv în măsura în care sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil. Această excludere trebuie interpretată în sensul că banca a informat împrumutatul cu privire la existenţa şi întinderea costurilor de creditare şi nu i-a impus achiziţionarea unui anumit produs.

De asemenea, se mai arată că instanţa de apel, în rejudecare, a făcut o interpretare greşită a dispoziţiilor art. 1 alin. (1), (2) şi 3 şi art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, precum alin. (1) lit. a), b) din Anexă, reţinând eronat faptul că sunt întrunite cumulativ cele trei condiţii pentru a fi în faţa unei clauze abuzive: lipsa de negociere, dezechilibru semnificativ, reaua-credinţă a creditorului.

Astfel, instanţa de apel a dat clauzei înscrisă la art. 3.2 din contract o interpretare proprie, fără nicio legătură cu termenii clari şi inteligibili, precum şi cu scopul neechivoc al clauzei, considerentele privind lipsa unui criteriu obiectiv şi verificabil în contractul de credit fiind criticabile, raportat la conţinutul clauzei şi obligaţiile legale ale recurentei de la data încheierii contractului.

Se mai arată că legislaţia în vigoare la momentul încheierii contractului de credit nu impunea prezentarea pe larg în cuprinsul contractului a modului de calcul al dobânzii variabile, ci doar indicarea motivului întemeiat, iar nivelul dobânzii variabile nu trebuia precizat în contract în funcţie de un anumit indice de referinţă: această obligaţie a fost introdusă ulterior, prin O.U.G. nr. 50/2010, iar banca prin actul adiţional de implementare a acestui act normativ a introdus formula de calcul a dobânzii consacrată la nivel legislativ: indicele Euribor la 6 luni + marja fixă a băncii.

Sub aspectul limbajului folosit, clauzele referitoare la dobândă sunt clare şi inteligibile, pe înţelesul unui consumator mediu informat, nefiind de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Mai susţine recurenta şi că, în conformitate cu prevederile art. 3.1. din contract, intimaţii-reclamanţi aveau posibilitatea ca după primul an de creditare (perioadă în care dobânda avea un caracter fix) să opteze la fiecare dată de aniversare a creditului pentru una din variantele menţionate, prin semnarea unui act adiţional la contract. Aşadar, dispoziţiile contractuale permiteau împrumutaţilor să opteze pentru aplicarea unei dobânzi fixe, şi ulterior primului an de creditare. Or, intimaţii-reclamanţi nu şi-au exercitat dreptul de opţiune prevăzut în contract, astfel încât dobânda datorată a fost dobânda aniversară revizuibilă pentru un an de creditare, în conformitate cu dispoziţiile art. 3.2. teza finală raportat la 3.1 pct. 2 lit. c).

Prin urmare, aplicarea dobânzii variabile nu a fost rezultatul unei conduite unilaterale, discreţionare a băncii, ci al voinţei ambelor părţi.

În ceea ce priveşte dezechilibrul semnificativ, instanţa de apel 1-a apreciat doar raportat la motivele pentru care a considerat că nu ar fi îndeplinită condiţia privind caracterul clar şi inteligibil al clauzei înscrisă la art. 3.1, fără să motiveze în concret îndeplinirea condiţiei dezechilibrului semnificativ de drepturi şi obligaţii ale părţilor.

Or, analizând modalitatea de funcţionare a mecanismului la care se referă clauza de la art. 3.1 pct. 2 rezultă că nu a fost afectată situaţia juridica a intimaţilor-reclamanţi, prin inserarea acesteia, pentru că nu au fost puşi într-o poziţie mai puţin favorabilă în raport cu cea prevăzută în dreptul naţional.

Referitor la cheltuielile de judecată, întrucât soluţia instanţei de apel este greşită cu privire la clauzele constatate a fi abuzive, recurenta arată că nu are o culpă procesuală care să motiveze obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată efectuate în apel.

Recurenţii-reclamanţi au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului declarat de recurenta-pârâtă C. S.A., ca neîntemeiat, şi obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată. Totodată, invocă excepţia autorităţii de lucru judecat cu privire la motivul de recurs privind greşita aplicare a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, aspect asupra căruia s-a pronunţat în mod definitiv Înalta Curte şi care nu mai poate fi repus în discuţie; consideră că există aceeaşi situaţie şi cu privire la motivul de recurs privind interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 1 alin. (1), (2), (3) şi art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, precum şi alin. (1) lit. a) şi b) din Anexă, aceste aspecte constituind aspecte de fond discutate în cadrul apelului şi nu motive de recurs în sensul prevăzut de art. 488 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinare.

Recurenta-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B., precum şi judecata cauzei în lipsă.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia recurată în raport cu criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, constată că recursurile sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil se impune observaţia că, în ierarhia căilor de atac, recursul este o cale de atac extraordinară şi are ca obiect decizia prin care s-a soluţionat calea de atac a apelului împotriva sentinţei instanţei de fond, iar recursul, spre deosebire de apel, care este o cale de atac ordinară şi devolutivă, este limitat numai la motivele de nelegalitate ale deciziei instanţei de apel enumerate de art. 488 din C. proc. civ., sub sancţiunea nulităţii prevăzute de art. 489 din acelaşi cod. În consecinţă, Curtea va reţine spre examinare numai acele critici ce pot fi încadrate în dispoziţiile art. 488 din C. proc. civ., şi care se referă strict la aspecte de nelegalitate.

O primă critică formulată de recurenţii reclamanţi, cu referire la cluza prevăzută la art. 1 din Actul adiţional la contractul de credit, se referă la nerespectarea de către instanţa de apel, în rejudecare, a dispoziţiilor instanţei de recurs cuprinse în decizia pronunţată în primul ciclu procesual, în sensul că nu s-ar fi dat eficienţă puterii de lucru judecat ce ar rezulta din sentinţa civilă nr. 6577 din 24 mai 2016 pronunţată de Judecătoria Constanţa. Această critică poate fi analizată din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., şi nu pct. 8, cum în mod greşit indică recurenţii. Critica este însă nefondată.

Astfel, cu privire la clauza prevăzută în art. 1 din Actul adiţional la contractul de credit, încheiat la data de 15.06.2011, instanţa de apel a reţinut că, pe de-o parte prezumţia de nenegociere, instituită de prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, a fost răsturnată în cauză, iar pe de altă parte, în privinţa constatării caracterului clar şi inteligibil al clauzei de către instanţa de fond, reclamanţii nu au formulat critici prin apelul declarat, constatându-se astfel ca fiind îndeplinite condiţiile pentru excluderea de la analiza caracterului abuziv al acestei clauze.

Potrivit dispoziţiilor art. 501 alin. (1) din C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul.

Prin decizia pronunţată în cauză de către instanţa de recurs în primul ciclu procesual nu s-a reţinut vreo încălcare a puterii de lucru judecat dedusă din sentinţa civilă nr. 6577 din 24 mai 2016 pronunţată de Judecătoria Constanţa, rămasă definitivă prin decizia Tribunalului Constanţa, cu referire la art. 1 din Actul adiţional la contractul de credit. Potrivit considerentelor deciziei de casare, instanţa de recurs a constatat că se impune a fi analizate şi din perspectiva puterii de lucru judecat, "îndeosebi clauzele referitoare la dobândă prevăzute în art. 3.1 alin. (2) şi respectiv art. 3.7 din contractul de credit încheiat."

Cum însă în privinţa clauzei de la art. 1 din Actul adiţional la contractul de credit instanţele de fond au reţinut că aceasta este exclusă de la analiza caracterului abuziv, concluzie neinfirmată în considerentele deciziei de casare, în speţă nu se poate reţine, din această perspectivă, încălcarea dispoziţiilor art. 501 alin. (1) din C. proc. civ.

Pe de altă parte, aşa cum rezultă în mod expres din considerentele deciziei recurate, în rejudecare, instanţa de apel a ţinut seama inclusiv de cele statuate cu putere de lucru prin sentinţa civilă nr. 6577 din 24 mai 2016 pronunţată de Judecătoria Constanţa, atunci când a analizat caracterul abuziv al prevederilor art. 3.1 pct. 2 din contractul încheiat între părţi, aspect necontestat, de altfel, nici de recurenţii reclamanţi.

Cât priveşte celelalte susţineri ale recurenţilor reclamanţi referitoare la această clauză contractuală contestată, se constată că acestea sunt fie consideraţii de ordin teoretic în legătură cu dispoziţii legale privind protecţia consumatorului şi contractele de credit pentru consumatori, fie critici referitoare la situaţia de fapt pretins a fi fost reţinută incomplet sau incorect de către instanţa de apel. Aşa cum s-a arătat însă, aceste critici nu pot fi analizate în calea de atac a recursului, neputând fi încadrate în niciunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute expres de lege.

În ce priveşte analiza caracterului abuziv al clauzei reglementate de art. 3.11 din contract, instanţa de apel a constatat că argumentele referitoare la împrejurarea că banca putea solicita penalităţi, calculate la suma scadentă şi restantă, iar nu la întregul debit, sunt aspecte noi, invocate pentru prima dată în apel şi care, deci, nu au fost supuse analizei instanţei de fond. În recurs, fără a nega această împrejurare, recurenţii critică greşita aplicare a dispoziţiilor art. 478 alin. (3) din C. proc. civ. de către instanţa de apel, apreciind că aceasta ar fi interpretat mult prea restrictiv prevederile legale.

Sub acest aspect, chiar dacă este adevărat că, invocarea acestor argumente direct prin cererea de apel, nu a dus la schimbarea cauzei cererii de chemare în judecată, totuşi critica nu este de natură să atragă casarea deciziei recurate, câtă vreme, contrar celor susţinute de recurenţii reclamanţi, nici prima instanţă şi nici instanţa de apel nu au reţinut că dobânda majorată s-ar aplica şi asupra altor sume decât "sume restante", aşa cum prevăd în mod expres dispoziţiile contractuale.

Nefondată este şi critica privind lipsa rolului activ al instanţei de apel, care nu ar fi analizat dacă există vreun dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor generat de aplicarea comisionului de plată anticipată, prevăzut de art. 3.13 din contract. Astfel, în condiţiile în care prima instanţă a constatat că prevederile contractuale invocate nu au caracter abuziv, iar prin motivele de apel reclamanţii nu au criticat punctual cele reţinute de prima instanţă, nu se poate imputa instanţei de apel lipsa rolului activ, aceasta fiind ţinută de dispoziţiile art. 479 alin. (1) din C. proc. civ., respectiv de limitele cererii de apel stabilite de apelanţi.

De asemenea, referitor la clauza privind comisionul de retragere numerar, cererea de recurs cuprinde o succesiune de afirmaţii, ce nu pot fi subsumate niciunuia dintre motivele de nelegalitate prevăzute expres de art. 488 din C. proc. civ., astfel că nu pot fi analizate în recurs.

În privinţa clauzei prevăzute de art. 4.6 din contract, se constată că, chiar dacă instanţa de apel a apreciat că o parte dintre argumentele invocate de reclamanţi în apel sunt noi, totuşi aceasta a arătat motivele pentru care a menţinut soluţia primei instanţe de respingere a cererii de constatare a caracterului abuziv al acesteia.

Faţă de toate aceste considerente, constatând că nu poate fi reţinută niciuna din criticile formulate de recurenţii reclamanţi, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de aceştia, ca nefondat.

În ce priveşte recursul formulat de recurenta pârâtă C. S.A. se impun aceleaşi precizări prealabile, referitoare la faptul că vor fi nalizate numai acele critici ce pot fi încadrate în dispoziţiile art. 488 din C. proc. civ., şi care se referă strict la aspecte de nelegalitate.

Sub un prim aspect, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., recurenta critică greşita aplicare a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în sensul că în mod greşit nu a constatat instanţa de apel, în privinţa clauzelor contractuale privitoare la dobândă, că acestea ar fi exceptate de la controlul caracterului abuziv.

Potrivit considerentelor obligatorii ale deciziei de casare pronunţate în primul ciclu procesual însă, instanţa de apel, în rejudecare, a analizat clauzele în discuţie din perspectiva caracterului clar şi inteligibil, în sensul exprimării în mod transparent a mecanismului de funcţionare, precum şi a relaţiei dintre acest mecanism şi cel prevăzut prin alte clauze.

În urma acestei analize, instanţa a ajuns la concluzia că, modul de stabilire a celor trei tipuri de dobândă între care împrumutatul trebuie să opteze la momentul expirării termenului de un an de la încheierea contractului, şi apoi, la expirarea termenelor pentru care şi-a exercitat opţiunea, nu respectă cerinţele de claritate şi transparenţă, astfel că este permisă analiza clauzelor din perspectiva caracterului abuziv.

În realitate, prin critica formulată, recurenta contestă concluzia la care a ajuns instanţa de apel în urma analizei dispoziţiilor contractuale, astfel încât aceasta este de fapt o critică de netemeinicie şi nu de nelegalitate, ce nu poate fi analizată în calea de atac a recursului.

La fel sunt şi criticile privind pretinsa interpretare greşită a dispoziţiilor art. 1 alin. (1), (2) şi 3 şi art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 de către instanţa de apel, în dezvoltarea acestui motiv de casare recurenta susţinând de fapt că instanţa de apel a dat clauzei înscrise la art. 3.2 din contractul de credit o "interpretare proprie, fără nicio legătură cu termenii clari şi inteligibili, precum şi cu scopul neechivoc al clauzei." Or, simpla nemulţumire a părţii cu privire la modalitatea de interpretare a clauzelor contractuale de către instanţa de apel, cu privire la argumentele care au format convingerea instanţei, sau neînsuşirea de către instanţa de control judiciar a apărărilor formulate de către pârâtă, sunt aspecte ce nu se pot constitui într-o critică de nelegalitate, şi nu justifică invocarea motivului de recurs bazat pe greşita interpretare a normelor de drept material.

Contrar susţinerilor recurentei pârâte, dezechilibrul constatat de instanţa de apel este de natură juridică. Astfel, dezechilibru juridic, potrivit jurisprudenţei CJUE, "poate să rezulte din simplul fapt al unei atingeri suficient de grave aduse situaţiei juridice în care este plasat consumatorul, în calitate de parte la contractul în cauză, în temeiul dispoziţiilor naţionale aplicabile, fie sub forma unei restrângeri a conţinutului drepturilor care, potrivit acestor dispoziţii, consumatorul beneficiază în temeiul acestui contract, fie sub forma unei piedici în exercitarea acestora sau a punerii în sarcina sa a unei obligaţii suplimentare, neprevăzută de normele naţionale (Hotărârea din 3 octombrie 2019, Kiss şi CIB Bank, C-621/17, punctul 51)."

În consecinţă, aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel, cazurile în care o convenţie poate fi modificată prin manifestarea unilaterală de voinţă a uneia dintre părţi trebuie să fie clar exprimate, neechivoce, astfel încât consumatorul să aibă posibilitatea de a-şi prefigura de la început condiţiile în care această modificare ar putea interveni, iar instanţa să aibă posibilitatea ca, la momentul invocării unei asemenea situaţii de către partea adversă, să poată aprecia asupra existenţei şi temeiniciei acestora.

Nu va fi reţinută nici critica privind greşita obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, având în vedere că soluţia de admitere a apelului reclamanţilor a fost apreciată ca fiind corectă.

Faţă de toate aceste considerente, constatând că nu poate fi reţinută niciuna din criticile formulate de recurenta pârâtă, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge şi recursul formulat de aceasta, împotriva deciziei civile nr. 1317A din 15 octombrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1317A din 15 octombrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1317A din 15 octombrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 mai 2022.