Cassation annulment for failure to plead valid grounds of illegality in credit debt assignment and early maturity clause litigation

Şedinţa publică din data de 2 mai 2023

Asupra recursurilor de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată la 9 februarie 2022 pe rolul Tribunalului Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios adminstrativ şi fiscal, sub nr. x/2015, reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâţii C. S.R.L. şi D. S.A., pentru E. S.A., au solicitat:

- constatarea caracterului abuziv şi implicit nulitatea absolută a clauzei cuprinse în contractele de credit la pct. 8.1. lit. a), b), c), d) şi e) din Condiţiile generale speciale ale secţiunii 8 privind "scadenţa anticipată", respectiv a clauzei care permite băncii să declare soldul creditului ca fiind scadent anticipat împreună cu dobânda acumulată şi toate celelalte costuri datorate băncii din convenţiile de credit nr. x din 18.02.2008 şi nr. x din 13.08.2008, precum şi anularea acestora;

- constatarea nulităţii absolute parţiale a contractului de cesiune de creanţă şi a anexei la contractul de cesiune de creanţă, în ceea ce priveşte poziţiile aferente reclamanţilor încheiate în data de 25.07.2014 între pârâte, autentificat prin încheierea de autentificare nr. x din 25.07.2014;

- constatarea lipsei caracterului cert, lichid şi exigibil al creanţelor reprezentând rate de credit, dobânzi şi comisioane rezultate din convenţiile sus-amintite la data încheierii contractului de cesiune de creanţă între pârâte;

- restabilirea situaţiei anterioare încheierii contractului de cesiune de creanţă şi a anexei la acesta;

- repunerea pe cont curent a creditului cu întoarcerea creditelor ce fac obiectul convenţiilor de credit, astfel cum au fost modificate;

- suspendarea efectelor contractului de cesiune de creanţă.

De asemenea, reclamanţii au solicitat obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamanţii au invocat dispoziţiile Legii nr. 193/2000, O.G. nr. 21/1992, Legea nr. 174/2008, Legea nr. 296/2004, Legea nr. 161/2010, art. 1179, art. 1180, art. 1289 şi urm. şi art. 1569 C. civ., art. 998 şi art. 999 C. civ. de la 1864 şi art. 111-119 din O.U.G. nr. 99/2006.

Prin sentinţa civilă nr. 647/C din 07.11.2018, pronunţată de Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, s-au respins excepţiile lipsei capacităţii de folosinţă şi calităţii procesuale pasive a pârâtei C. S.R.L.

S-a admis excepţia autorităţii de lucru judecat cu privire la capătul de cerere vizând constatarea nulităţii absolute a clauzelor inserate la art. 8.1. lit. a), b), c), d), şi) e) din Condiţiile Generale, comună contractelor de credit nr. x din 18.02.2008 şi nr. x din 13.08.2008.

S-a admis în parte acţiunea şi, în consecinţă, s-a constatat nulitatea absolută parţială a contractului de cesiune de creanţă autentificat sub nr. x din 25.07.2014 de F. şi G. şi a anexei la contractul de cesiune de creanţă, în ceea ce priveşte poziţiile aferente reclamanţilor, s-a constatat că la data încheierii contractului de cesiune nu erau scadente anticipat creanţele din convenţiile de credit în litigiu şi s-a dispus restabilirea situaţiei anterioare datei de 25.07.2014, fiind obligată pârâta D. S.A. să repună pe cont curent convenţiile de credit, astfel cum au fost modificate prin actele adiţionale.

A fost respins pentru autoritate de lucru judecat capătul de cerere vizând constatarea nulităţii absolute a clauzei inserate la art. 8.1. lit. a), b), c), d), şi) e) din Condiţiile Generale, comună contractelor de credit şi totodată, au fost respinse restul pretenţiilor ca nefondate.

2. Împotriva acestei sentinţe pârâtele C. S.R.L. şi D. S.A. au declarat apel, solicitând schimbarea hotărârii atacate în tot, în sensul respingerii acţiunii.

Prin decizia civilă nr. 961/Ap din 09.07.2019, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă, în dosarul nr. x/2015, s-au admis apelurile şi s-a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul respingerii acţiunii.

S-au păstrat celelalte dispoziţii ale hotărârii apelate.

Au fost obligaţi intimaţii-reclamanţi la plata către apelanta D. S.A. a sumei de 8.896 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel şi a sumei de 1.178 RON, în fond, şi, în temeiul art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013, au fost obligaţi intimaţii-reclamanţi la plata taxei judiciare de timbru în cuantum de 31.062 RON, datorată pentru judecata în faţa primei instanţe.

3. Împotriva acestei decizii reclamanţii B. şi A. au declarat recurs, solicitând casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanţei de apel.

Prin decizia civilă nr. 445 din 23 februarie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul x/2015, s-a admis recursul declarat de reclamanţi împotriva deciziei recurate, care a fost casată, iar cauza a fost trimisă pentru o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel.

4. În al doilea ciclu procesual, prin decizia nr. 97/Ap din 26 ianuarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă, în dosarul nr. x/2015, s-au admis apelurile declarate de pârâte, a fost schimbată în parte hotărârea atacată, în sensul respingerii acţiunii formulate de reclamanţi.

Au fost păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei.

De asemenea, au fost obligaţi intimaţii să plătească apelantei D. S.A. suma de 8.896 RON, cheltuieli de judecată în apel şi 1.178 RON, cheltuieli de judecată la prima instanţă.

5. Împotriva deciziei pronunţate în rejudecarea apelului, după casare, au formulat recurs reclamanţii B. şi A., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitându-se casarea hotărârii şi în rejudecare respingerea apelurilor formulate de pârâte şi menţinerea hotărârii primei instanţe ca fiind legală şi temeinică. De asemenea, reclamanţii au mai solicitat obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată din toate ciclurile procesuale.

În considerarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenţii au susţinut că instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii procesului civil.

Recurenţii au solicitat instanţei să constate că la data declarării scadente a creditului şi a încheierii contractului de cesiune de creanţă nu exista nicio rată neachitată, întrucât au fost plătite în plus sume cu titlu de comision de risc, administrare şi calculul eronat al dobânzii. Astfel, banca a încălcat înţelegerea părţilor în ceea ce priveşte rambursarea creditului precum şi dispoziţiile art. 969 C. civ. de la 1864.

Recurenţii au menţionat că instanţa de apel nu a analizat toate motivele şi probele administrate, întrucât în mod greşit a reţinut că imputaţia plăţilor nu a fost dovedită, în condiţiile în care însăşi banca a recunoscut cuantumul sumelor achitate în plus.

În aprecierea recurenţilor, instanţa de apel a încălcat rolul activ al judecătorului potrivit art. 22 C. proc. civ., întrucât nu s-au solicitat lămuriri suplimentare băncii privind sumele restante cu titlu de rate la data scadenţei anticipate a creditului. Astfel, nelămurirea sumelor restante a condus la imposibilitatea analizei caracterului abuziv al declanşării scadenţei anticipate a creditului ceea ce echivalează cu o necercetare a fondului privind caracterul cert şi exigibil a creanţei băncii.

În continuare, recurenţii au arătat că au demonstrat greşita imputaţie a plăţilor şi lipsa caracterului cert şi exigibil al creanţei băncii care a condus la declararea scadenţei anticipate a creditului.

În susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii au precizat că operaţiunea de cesiune a creanţei a avut o cauză ilicită, fiind sancţionată cu nulitatea absolută a contractului de cesiune, potrivit art. 966 C. civ. de la 1864.

Un alt motiv care atrage nulitatea absolută a contractului de cesiune, în opinia recurenţilor, este lipsa capacităţii de folosinţă a societăţii cesionare, având în vedere principiul specializării capacităţii de folosinţă a persoanei juridice prevăzut la art. 34 din Decretul Lege nr. 31/1954. Astfel, pârâta C. S.R.L. a recunoscut că nu deţine avizul B.N.R. pentru a derula servicii bancare, or în materia cesiunii unei creanţe ipotecare Legea nr. 190/1999 condiţionează valabilitatea convenţiei de calitatea specială a cesionarului, care potrivit art. 24 trebuie să fie o instituţie de acelaşi tip cu cedentul sau altă entitate reglementată în acest sens prin legi speciale.

De asemenea, au mai arătat recurenţii că dispoziţiile art. 32 şi 45 din O.U.G. nr. 99/2006 impun inclusiv societăţilor care administrează portofolii de creanţă deţinerea unei autorizaţii de către B.N.R.

Prin întâmpinarea înregistrată la 06.05.2022 pârâta C. S.R.L. a invocat excepţiile netimbrării şi tardivităţii recursului, iar pe fond a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Prin întâmpinarea înregistrată la 18.05.2022 pârâta D. S.A., succesoarea pârâtei E. S.A., a invocat excepţiile inadmisibilităţii în ceea ce priveşte solicitarea recurenţilor de reţinere spre rejudecare a cauzei de către instanţa de recurs şi nulitatea recursului, pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, pe fond, a solicitat respingerea recursului.

Prin răspunsurile la întâmpinările formulate de intimate, recurenţii au solicitat decăderea acestora din dreptul de a mai propune probe şi invoca excepţii în temeiul art. 4711 alin. (4) C. proc. civ.. De asemenea, au solicitat respingerea tuturor excepţiilor şi apărărilor invocate de intimatele-pârâte.

Prin cererea înregistrată la 11.10.2022, recurenţii B. şi A. au solicitat introducerea în cauză a societăţii H., prin reprezentant legal I. S.R.L., în temeiul art. 38 şi 39 C. proc. civ.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 18 octombrie 2022, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor către părţi, cu menţiunea că pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare.

La data de 14 noiembrie 2022, intimata-pârâtă C. S.R.L. a depus punct de vedere la raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului, iar la 18 noiembrie 2022 a fost înregistrat punctul de vedere al recurenţilor A. şi B..

Prin încheierea din 7 februarie 2023 s-au respins excepţiile privind netimbrarea şi tardivitatea recursului ca nefondate, a fost admis în principiu recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 97/Ap din 26 ianuarie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă, fiind stabilit termen de judecată la data de 4 aprilie 2023, cu citarea părţilor în şedinţă publică, pentru când s-a prorogat discutarea excepţiei nulităţii recursului şi a cererii de introducere în cauză a societăţii H., prin reprezentant legal în România I. S.R.L.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, raportat la dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., cu prioritate va analiza excepţia nulităţii recursului, excepţie care va fi admisă pentru considerentele următoare:

Înalta Curte reţine că recursul este o cale extraordinară de atac de reformare care, în concordanţă cu principiul legalităţii căilor de atac reglementat de art. 457 din C. proc. civ., poate fi exercitat în condiţiile prevăzute de lege. În privinţa recursului, una dintre condiţiile esenţiale stabilite de lege este aceea că poate fi exercitat pentru motivele strict şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Aceasta înseamnă că titularul recursului este ţinut să îşi conformeze conduita procesuală acestor exigenţe legale pentru a crea premisele necesare în vederea exercitării controlului de legalitate de către instanţa de recurs.

Obligaţia recurentului de a motiva recursul presupune nu numai evocarea simplei sale nemulţumiri în raport cu soluţia atacată, ci implică obligaţia de a arăta cazul sau cazurile de casare pe care se întemeiază, dintre cele reglementate limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., precum şi dezvoltarea lor în concret, respectiv raportarea motivului de casare invocat la procedura derulată în faţa instanţei anterioare şi/sau hotărârea recurată, criticându-se măsurile procedurale dispuse de instanţă sau raţionamentul logico-juridic expus în cuprinsul hotărârii atacate, sub aspectul regulilor de drept interpretate ori aplicate greşit.

Cu privire la recursul reclamanţilor A. şi B., instanţa supremă reţine că autorii căii de atac au indicat în mod formal motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., care vizează încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, nemotivarea hotărârii şi încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material prin decizia recurată.

Înalta Curte apreciază că recurenţii-reclamanţi nu au formulat nicio critică de nelegalitate care să privească ipotezele legale prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. de strictă interpretare, care să vizeze obiectul căii de atac, respectiv decizia instanţei de apel.

Astfel, deşi au indicat în mod expres motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., criticile dezvoltate prin memoriul de recurs relevă reevaluarea situaţiei de fapt, reinterpretarea probatoriului şi nemulţumirile legate de modul de soluţionare a cauzei.

Recurenţii-reclamanţi au susţinut, în considerarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., că instanţa de apel ar fi încălcat principiile disponibilităţii şi al rolului activ al instanţei, întrucât nu ar fi analizat toate apărările şi probele din dosar.

Înalta Curte reţine că, deşi aparent se invocă de către autorii memoriului de recurs încălcarea principiului disponibilităţii, criticile nu vizează nerespectarea obiectului şi limitelor judecăţii deduse din cererile şi apărările părţilor. În realitate, aceştia se referă la analiza probatoriului privind cuantumul şi natura sumelor plătite instituţiei de credit în temeiul contractelor de credit, criticându-se concluziile instanţei privind nedovedirea de către reclamanţi a greşitei imputaţii a plăţilor, vizând deci netemeinicia deciziei recurate.

În ceea ce priveşte rolul activ al judecătorului, Înalta Curte subliniază faptul că întreaga activitate judiciară are ca finalitate stabilirea adevărului şi recunoaşterea dreptului afirmat prin cererea de chemare în judecată.

Articolul 22 alin. (2) C. proc. civ., vizează cu deosebire principiul adevărului. În scopul aflării adevărului, judecătorul are îndatorirea de a stărui "prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale".

Rolul activ al judecătorului nu exclude obligaţiile ce revin părţilor în materie de probaţiune. De aceea, nu este întâmplător faptul că textul se referă in terminis la îndatorirea judecătorului de a "preveni" orice greşeală privind aflarea adevărului. Cu alte cuvinte, legea nu impune judecătorului sarcina de a produce probe. El poate dispune totuşi administrarea dovezilor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc, însă, în căile de atac, potrivit dispoziţiilor exprese ale art. 254 alin. (6) C. proc. civ., nu i se poate imputa judecătorului omisiunea administrării din oficiu a unor probe pe care părţile nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii, această critică neputând forma conţinutul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, din perspectiva cerinţelor impuse de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se constată că recurenţii-reclamanţi nu au dezvoltat niciun raţionament cu privire la încălcarea principiilor procesuale ce ar putea conduce la nulitatea deciziei recurate.

Deşi au invocat formal motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., toate criticile recurenţilor-reclamanţi vizează de fapt considerentele instanţei de apel privind evaluarea situaţiei de fapt şi a probatoriilor privind imputaţia plăţilor, incidenţa ipotezelor din clauzele privind scadenţa anticipată, cuantumul sumelor datorate de debitori, data scadenţelor şi recunoaşterea pretenţiilor deduse litigiului şi nu nemotivarea ori motivarea incompletă a deciziei recurate, existenţa motivelor străine ori contradictorii.

Înalta Curte formulează şi observaţia că, prin aceste susţineri, autorii memoriului de recurs au reluat şi chestiunea nulităţii clauzelor contractuale privind scadenţa anticipată, asupra cărora instanţa de apel a statuat şi le-a reţinut valabilitatea, cu motivarea că nefiind apelată soluţia primei instanţe cu privire la autoritatea de lucru judecat, această excepţie care conduce la inadmisibilitatea reanalizării nulităţii nu mai permite rediscutarea în cadrul apelurilor formulate de pârâte, soluţia primei instanţe dobândind, sub acest aspect, autoritate de lucru judecat.

Recurenţii-reclamanţi susţin şi omisiunea analizării inexistenţei preţului cesiunii de creanţă, însă nici această critică nu se poate încadra în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., din moment ce recurenţii reproduc considerentele instanţei de apel care a concluzionat că lipseşte un asemenea temei legal invocat prin acţiune, concluzii care nu sunt combătute prin critici circumscrise motivelor de casare prevăzute de lege.

Prin urmare, se constată că în cauză criticile nu configurează niciuna din ipotezele motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat în mod formal de recurenţi în cuprinsul memoriului de recurs, privind nemotivarea, caracterul contradictoriu al considerentelor deciziei atacate ori existenţa unor argumente străine de natura cauzei.

De asemenea, invocarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu relevă greşita încălcare sau aplicare a normelor de drept material, care deşi sunt indicate, nu sunt însoţite şi de critici privind modul concret în care, prin decizia atacată, ar fi fost încălcate aceste norme.

Astfel, deşi se reiterează dispoziţiile din Legea nr. 190/1999 şi art. 34 din Decretul nr. 31/1954 privind lipsa capacităţii de folosinţă a societăţii cesionare, prin criticile formulate recurenţii-reclamanţi nu combat în substanţa lor considerentele instanţei de apel şi nu dezvoltă argumente care să susţină nelegalitatea hotărârii atacate, prin raportare la motivele pentru care au fost înlăturate apărările reclamanţilor.

Din cercetarea considerentelor deciziei recurate constată instanţa supremă că, în rejudecarea apelurilor, instanţa de control judiciar devolutiv a făcut referire la aceste dispoziţii legale în analiza dedicată cauzelor de nulitate privind obiectul şi cauza cesiunii de creanţă, reţinând că, spre deosebire de cazul creditelor ipotecare pentru investiţii imobiliare pentru care, în raport de momentul intervenirii cesiunii de creanţă, prevederile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 190/1999 impuneau ca o astfel de cesiune să fie făcută doar către o entitate autorizată şi reglementată în acest sens prin legi speciale, în cazul creditelor pentru nevoi personale care nu sunt reglementate de acelaşi act normativ, cum sunt contractele ce fac obiectul prezentei cauze, nu exista o astfel de cerinţă de validitate.

Astfel, recurenţii-reclamanţi îşi reiterează întocmai susţinerile de la instanţele fondului şi fac referire la nulitatea contractului de cesiune de creanţă încheiat de pârâte, însă aceştia nu contestă considerentele instanţei de apel prin care s-a statuat asupra naturii raporturilor juridice dintre societăţile pârâte care excludeau incidenţa dispoziţiilor legale invocate de reclamanţi.

Recurenţii-reclamanţi au mai invocat faptul că instanţa de apel nu a intrat în cercetarea fondului, apreciind în mod eronat asupra probelor deduse judecăţii, încălcându-le, astfel, dreptul la un proces echitabil, însă nici aceste critici nu se constituie într-o critică de nelegalitate a deciziei recurate, întrucât nu se reiau decât aspectele de fond din cererea de chemare în judecată, prin reanalizarea probatoriului, fără a se expune în ce constă încălcarea normelor de drept material ori procesual, ci doar nemulţumirea faţă de soluţia pronunţată, de admitere a apelului pârâtelor şi de respingere a acţiunii.

Prin urmare, în măsura în care criticile vizează situaţia de fapt reţinută de către instanţa de apel şi reinterpretarea probatoriului administrat, nu pot forma obiectul controlului judiciar în calea extraordinară de atac a recursului în cadrul motivului de casare prevăzut la punctul 8 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Înalta Curte nu poate analiza motivul în legătură cu autoritatea de lucru judecat invocată de către pârâte, avându-se în vedere constatările privind cadrul judecăţii din decizia de casare anterioară.

Reiterează instanţa supremă că, în rejudecarea apelului, instanţa de control judiciar devolutiv a stabilit, conform dispoziţiilor art. 477 şi 478 C. proc. civ., limitele judecăţii pe baza principiilor ce guvernează soluţionarea apelului.

Astfel, fiind atacată sentinţa pronunţată de prima instanţă doar de către pârâte, numai cu privire la soluţia de admitere în parte a acţiunii reclamanţilor, nefiind apelată printr-un apel incident al reclamanţilor soluţia în ceea ce priveşte admiterea excepţiei autorităţii de lucru judecat, respingerea excepţiilor lipsei calităţii procesuale pasive şi a lipsei capacităţii de folosinţă a pârâtei C. S.R.L., rezultă că excepţiile respective şi nulitatea clauzelor privind scadenţa anticipată nu au mai format obiectul judecăţii, soluţia primei instanţe dobândind, sub acest aspect, la rândul său, autoritate de lucru judecat în temeiul art. 430 alin. (1) C. proc. civ.. Prin urmare, instanţa de control judiciar devolutiv nu s-a mai raportat la cadrul procesual iniţial, de la fond.

Din această perspectivă, constată Înalta Curte că nu au fost formulate critici în recurs prin care să se conteste limitele judecăţii, astfel cum au fost identificate de către instanţa de apel prin decizia recurată, conform dispoziţiilor art. 477 şi 478 C. proc. civ., prin raportare la dispoziţiile art. 501 alin. (3) teza finală din acelaşi cod, în situaţia în care decizia recurată a fost pronunţată în rejudecare, după casarea dispusă în primul ciclu procesual, neputând fi reluată, deci, în analiză în temeiul art. 488 C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat a aspectelor litigioase dezlegate prin sentinţă în mod definitiv.

Rămânerea definitivă a soluţiilor privind excepţia autorităţii de lucru judecat şi excepţia lipsei capacităţii de folosinţă rezultă expres din conţinutul deciziei nr. 445 din 23 februarie 2021 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea primului recurs declarat de către reclamanţi, obligatorie potrivit art. 501 C. proc. civ., în care s-au precizat în considerente limitele judecăţii instanţei de apel şi anume, doar cu privire la soluţia de admitere în parte a acţiunii reclamanţilor.

Înalta Curte urmează a înlătura şi presupusa critică din memoriul de recurs al reclamanţilor care se referă la caracterul incert al creanţelor executate silit, întrucât nu vizează considerentele instanţei de apel în fundamentarea deciziei pronunţate, obiect al recursului. Astfel, în rejudecarea apelurilor declarate de pârâte, instanţa de control judiciar devolutiv a făcut distincţie între certitudinea şi lichiditatea creanţelor, în sensul că certitudinea nu depinde de întinderea creanţei, esenţială fiind existenţa acesteia, motivându-se că scadenţa anticipată şi executarea silită au fost justificate de neplata ratelor, potrivit convenţiilor de credit.

Recurenţii-reclamanţi nu fac altceva decât să îşi reitereze susţinerile anterioare şi punctul propriu de vedere privind imputaţia plăţilor precum şi necesitatea reaprecierii probatoriului. Simpla reluare a aspectelor particulare ale litigiului şi prezentarea, din nou, a argumentelor expuse la instanţele de fond nu răspund exigenţelor legale care impun invocarea unor critici care să poată fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

De aceea, examinarea memoriului de recurs conduce spre concluzia că autorii acestuia nu au formulat nicio critică care să poată fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În egală măsură, sunt întemeiate şi apărările formulate de intimata-pârâtă D. S.A. prin întâmpinare, privind nulitatea recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute expres şi limitativ la art. 488 alin. (1) C. proc. civ., excepţie de ordine publică ce poate fi invocată şi din oficiu de instanţă.

În alţi termeni, faţă de considerentele precedente se poate reţine că accesul la justiţie presupune şi respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea căii extraordinare de atac.

În calea de atac a recursului, trebuie subliniat că nu are loc o devoluare a fondului cauzei, ceea ce constituie obiect al judecăţii fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunţate în apel, prin prisma respectării regulilor de drept.

Prin urmare, modalitatea de redactare a memoriului de recurs de către recurenţii-reclamanţi nu se circumscrie exigenţelor art. 488 C. proc. civ., nefiind identificate nici motive de casare de ordine publică, pentru a putea fi invocate în temeiul art. 489 alin. (3) din acelaşi cod, impunându-se, astfel, sancţiunea nulităţii recursului.

În consecinţă, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1), raportat la art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va anula recursul reclamanţilor A. şi B. declarat împotriva deciziei civile nr. 97/AP din 26 ianuarie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă.

Referitor la cererea privind cheltuielile de judecată formulată de intimata-pârâtă D. S.A., Înalta Curte reţine următoarele:

Conform dispoziţiilor art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei", iar potrivit art. 453 din acelaşi cod, "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

Prin raportare la aceste texte de lege, aplicabile şi în recurs în temeiul art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată că intimata-pârâtă D. S.A. nu a depus la dosarul cauzei dovezi care să ateste efectuarea cheltuielilor de judecată, motiv pentru care cererea urmează a fi respinsă, în temeiul art. 452 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 97/AP din 26 ianuarie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă.

Respinge cererea privind cheltuielile de judecată formulată de intimata-pârâtă D. S.A.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 2 mai 2023.