Guarantee subrogation barred by non-constituted co-creditor mortgage status under pacta sunt servanta

Şedinţa publică din data de 4 mai 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 28 octombrie 2019 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub număr de dosar x, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâtul FONDUL DE GARANTARTE A CREDITULUI RURAL IFN S.A. solicitând instanţei că prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtului la plata către reclamanta a sumei de 228.177,20 EURO în echivalent RON la cursul BNR de la data plăţii acestei sume; obligarea pârâtului la plata de penalităţi de 0,015% pe zi de întârziere, începând cu data introducerii acţiunii până la data la care pârâtul va achita integral suma menţionată la pct. nr. 1 de mai sus; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, pe care reclamanta le va efectua în prezenta cauza.

Prin sentinţa civilă nr. 968 din 7 iulie 2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins cererea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Fondul De Garantare A Creditului Rural - IFN S.A., ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta A. S.A. a declarat apel, care, prin decizia civilă nr. 399 din 5 martie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a fost respins, ca nefondat.

În termen legal, invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanta A. S.A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 399 din 5 martie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

În argumentarea recursului, după o scurtă prezentare a situaţiei de fapt, recurenta a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, cu încălcarea normelor de drept material respectiv cu încălcarea dispoziţiilor art. 969 şi art. 970 alin. (1), coroborate cu dispoziţiile art. 1106 şi 1107 pct. 1 C. civ. de la 1864, similare cu dispoziţiile art. 1593 şi 1594 Noul C. civ.

Arată că prin clauza inserată la art. 16 alin. (1) din Contractul de garantare a creditului nr. x/26.08.2010 s-a prevăzut in terminis că:

"FGCR se subrogă în drepturile băncii de a valorifica garanţiile mobiliare şi imobiliare ale debitorului, proporţional cu procentul de garantare."

Susţine că această clauză contractuală, cu putere de lege între părţile litigante, conform principiului pacta sunt servanta, instituit de art. 969 C. civ. de la 1864 şi art. 1270 Noul C. civ., a transpus în contract/legea părţilor, normele de drept comun reglementate de art. 1106 şi art. 1107 pct. 1 din acelaşi Cod şi normele instituite de art. 1593 şi art. 1594 Noul C. civ., privind subrogarea convenţională a terţului plătitor în drepturile creditorului beneficiar al plăţii, în sensul că terţul plătitor beneficiază cu acordul creditorului de toate drepturile, acţiunile şi ipotecile sale în contra debitorului.

În opinia sa, instanţa de apel a reţinut, contrar normelor legale de mai sus, la pag. 12 alin. (4) din cuprinsul deciziei civile recurate, că dispoziţiile legale de drept comun privind subrogarea convenţională, reglementate în prezent prin dispoziţiile art. 1593 - 1594 din noul C. civ., nu sunt aplicabile, neaducând însă niciun argument juridic prin care să se motiveze în mod convingător considerentele pentru care normele de drept comun privind subrogarea convenţională nu sunt incidente în cauză, reţinând doar, aşa după cum se poate observa din considerentul instanţei de apei, ca normele privind subrogarea cnvenţională nu sunt aplicabile.

Apreciază că în măsura în care instanţa de apel făcea aplicarea în cauză a normelor legale privind subrogarea convenţională consimţită de creditor, preluate întocmai şi prin clauza inserată la art. 16 alin. (1) din Contractul de garantare a creditului încheiat între părţile litigante sub nr. x/26.08.2010, concluzia corectă şi legală la care s-ar fi ajuns, era aceea că intimatul pârât, cu nerespectarea dispoziţiilor imperative ale art. 969 C. civ. de la 1964, similare cu dispoziţiile art. 1270 alin. (1) din noul C. civ., nu şi-a executat obligaţia contractuală de executare a garanţiei asumate faţă de recurentă şi, pe cale de consecinţă, ar fi reţinut caracterul întemeiat al cererii de chemare în judecată.

Sub un alt aspect, consideră că decizia civilă recurată s-a dat şi cu încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 48 alin. (4) din Legea nr. 329/2009.

Cu toate, aşadar, că prin dispoziţiile legale menţionate, s-a reglementat expres că fondurile de garantare, categorie din care face parte şi intimatul-pârât, au doar calitatea de garanţi ai finanţărilor/creditărilor acordate de bancă fermierilor şi procesatorilor de produse agricole, la pag. 12 din cuprinsul deciziei civile recurate, contrar dispoziţiilor exprese ale Legii nr. 329/2009, instanţa de apel a concluzionat că susţinerea recurentei în sensul că intimatul-pârât nu a avut calitatea de cocreditor în raporturile juridice contractuale născute în baza contractului de credit nr. x/29.07.2010 încheiat doar între recurentă şi împrumutatul B. S.R.L. şi, prin urmare, intimatul-pârât nu putea dobândi în actele de constituire a garanţiilor o calitate de cocreditor neprevăzută în actul principal/contractul de credit, nu poate fi reţinută.

Sub un ultim aspect, critică decizia atacată, motivat de împrejurarea că aceasta a fost dată şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 1556 alin. (2) C. civ., incidente în cauză.

Consideră că şi în ipoteza în care s-ar retine culpa contractuală a recurentei, de nesemnare în calitate de mandatar al intimatului-pârât, a tuturor contractelor de ipotecă încheiate pentru garantarea creditului acordat împrumutatului B. S.R.L., instanţa de apel trebuia să constate că această neexecutare este de mică însemnătate şi că această neexecutare nu prejudiciază drepturile şi interesele patrimoniale ale intimatului-pârât.

Pe de altă parte, chiar şi în situaţia în care contractul de garantare a creditului nu ar fi reglementat acordul recurentei în calitate de creditoare ca intimatul-pârât în calitatea sa de garant să se subroge în drepturile de valorificare a garanţiilor constituite de împrumutat, chiar şi într-o asemenea situaţie intimatul, în conformitate cu art. 1593 alin. (1) coroborat cu art. 1596 lit. c) din C. civ., beneficia începând cu data plăţii sumei garantate, de o subrogaţie legală în drepturile de creanţă şi drepturile de garantare, conferite de contractul de credit şi contractele de ipoteca mobiliară şi imobiliară.

Pe cale de consecinţă, consideră că în soluţionarea apelului, instanţa de apel trebuia să ia în considerare susţinerile sale privind incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 1556 alin. (2) C. civ. şi nu să înlăture aceste susţineri, ca nefondate.

Solicită admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, în principal modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului formulat de către reclamantă şi admiterii cererii de chemare în judecată, iar în subsidiar, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

Intimatul-pârât FONDUL DE GARANTARTE A CREDITULUI RURAL IFN S.A. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia netimbrării cererii de recurs. Pe fondul recursului a solicitat, în esenţă, respingerea acestuia.

Recurenta-reclamantă A. S.A. a depus răspuns la întâmpinare.

Examinând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul este nefondat pentru considerentele care succed:

Cu titlu prealabil se impune observaţia că, în ierarhia căilor de atac, recursul este o cale de atac extraordinară şi are ca obiect decizia prin care s-a soluţionat calea de atac a apelului împotriva sentinţei instanţei de fond şi că recursul, spre deosebire de apel, care este o cale de atac ordinară şi devolutivă, fiind limitat numai la motivele de nelegalitate ale deciziei instanţei de apel enumerate de art. 488 C. proc. civ., sub sancţiunea nulităţii prevăzute de art. 489 C. proc. civ.. În consecinţă, Înalta Curte va reţine spre examinare numai acele critici care pot fi încadrate în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., şi care se referă strict la aspecte de nelegalitate.

Aşa fiind, în ce priveşte încălcarea dispoziţiilor art. 1593 - 1594 C. civ., se constată că recurenta-reclamantă îşi exprimă nemulţumirea cu privire la modul în care instanţa de apel a analizat şi a interpretat art. 16 din contractul de garantare încheiat de părţi cu privire la subrogaţia convenţională, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia, astfel cum s-a arătat, se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a elementelor factuale ale cauzei şi o interpretare a clauzelor contractului.

Pornind de la cadrul legal instituit de art. 969 C. civ. de la 1864 (art. 1270 Noul C. civ.), conform căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante, este în obligaţia instanţei de apel să examineze în mod real voinţa părţilor semnatare ale convenţilor încheiate, or, în cauză, în acest mod a procedat şi instanţa de apel.

S-a arătat că, prin clauza înscrisă în pct. VI.2. lit. a) din Convenţia de lucru nr. 1405/16.03.2010 II 3487/18.03.2010, părţile au înţeles să confere obligaţiei de a constitui în favoarea F.G.C.R. - I.F.N. S.A. în calitate de cocreditor garanţiile aferente creditului, caracter esenţial, stabilind anticipat că neîndeplinirea acestei obligaţii atrage neplata garanţiei.

Apelul, repunând în discuţie chestiunea judecată la prima instanţă, a permis instanţei de control judiciar să concluzioneze că în cauză recurenta nu şi-a respectat obligaţia de a constitui şi în favoarea F.G.C.R. - I.F.N. S.A. - în calitate de cocreditor - garanţiile aferente creditului, astfel că, în temeiul art. 1270 şi 1556 C. civ., refuzul intimatului FONDUL DE GARANTARTE A CREDITULUI RURAL IFN S.A. de a plăti garanţia a fost justificată de neîndeplinirea de către A. S.A. a obligaţiilor asumate prin contract.

Potrivit adagiului latin "nemo auditur propriam turpitudinem allegans", nimeni nu poate invoca în susţinerea intereselor sale o faptă ilicită pentru a obţine un beneficiu şi nici nu poate să se apere valorificând un asemenea temei, astfel că neîndeplinirea propriilor obligaţii nu îi conferă recurentei-reclamante, în temeiul art. 1556 alin. (2) C. civ., dreptul de a solicita obligarea intimatului-pârât la îndeplinirea unor obligaţii conexe, aspect reţinut cu justeţe de instanţa de control judiciar.

Totodată, simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, neînsuşirea de către instanţă a apărărilor formulate de către parte ("instanţa de apel trebuia să ia în considerare susţinerile privind incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 1556 alin. (2) C. civ. şi nu să înlăture aceste susţineri, ca nefondate"), sunt aspecte ce nu pot fi asimilate unei nemotivări, astfel cum pretinde recurenta, şi nici nu atrage incidenţa motivului reglementat de pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., invocat, conform căruia, casarea hotărârii se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Este ştiut că în cazul subrogaţiei unul dintre subiectele raportului juridic civil obligaţional este înlocuit cu o altă persoană, în această situaţie ajungându-se, spre exemplu, prin subrogaţia în drepturile creditorului plătit, conform la art. 1593-1598 C. civ.

Potrivit art. 1598 alin. (1) C. civ., invocat de recurentă, "în caz de subrogaţie parţială, creditorul iniţial, titular al unei garanţii, poate exercita drepturile sale pentru partea neplătită din creanţă cu preferinţă faţă de noul creditor".

Prin urmare, în raport cu reglementarea conferită de art. 1598 alin. (1) C. civ., de care se prevalează recurenta, chiar şi în situaţia unei subrogaţii, nu poate fi ignorat dreptul de preferinţă al recurentei-reclamante în raport de noul creditor (intimatul-pârât).

Totodată, numai rangul privilegiat sau garanţiile creanţei pot justifica o asemenea plată şi pot avea o consecinţă subrogatorie, împrejurări ce nu se regăsesc în cauză, aşa încât, contrar susţinerilor recurentei, neîndeplinirea obligaţiei sale de a constitui garanţiile în care intimatul să figureze în calitate de cocreditor este de importanţă majoră, având drept consecinţă refuzul justificat al intimatului de neplată a garanţiilor.

Pentru toate raţiunile înfăţişate, constatând că nu este incident motivul de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi invocat de recurentă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 399 din 5 martie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat, menţinând decizia instanţei de apel, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 399 din 5 martie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 mai 2022.