Civil vs. administrative competence for compelling a guarantee fund to issue a decision on insurance claims.

Şedinţa publică din data de 27 aprilie 2023

Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal la data 24.06.2022, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor în temeiul dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi a solicitat obligarea pârâtului la soluţionarea de îndată a cererii de plată transmise la FGA în data de 22/12/2021, în conformitate cu dispoziţiile legale şi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin sentinţa civilă nr. 2183/25.11.2022 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat soluţionarea cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti.

În motivarea acestei soluţii Curtea a reţinut că, prin modificarea Legii nr. 213/2015 prin O.U.G. nr. 102/2021, a urmărit scoaterea litigiilor privind contestarea deciziilor FGA din sfera de competenţă a contenciosului administrativ şi mutarea acestora în materia dreptului comun, acest lucru rezultând din modalitatea în care a reglementat, în mod expres, instanţa competentă să soluţioneze "căile de atac" împotriva deciziilor de respingere, astfel cum prevede art. 13 din Legea nr. 213/2015.

Fiind o cerere evaluabilă în bani, sub 200.000 RON, competenţa materială revine judecătoriei, potrivit art. 94 pct. 1 lit. k) din C. proc. civ., iar din punct de vedere teritorial, legea specială a prevăzut competenţa exclusivă în favoarea instanţei civile de la sediul Fondului.

Curtea, având în vedere valoarea sumei din cererea de plată, în aplicarea prevederilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 102/2021, coroborat cu art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ. şi având în vedere sediul pârâtului FGA din Bucureşti, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr. 2600 din 10.03.2023 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a instanţei, invocată din oficiu, şi declinată competenţa soluţionării cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti. Totodată, s-a constatat ivit conflictul negativ de competenţă între Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti şi Curtea de Apel Bucureşti, şi înaintat dosarul către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, spre competenta soluţionare a regulatorului de competenţă.

În motivarea acestei soluţii s-a reţinut că reclamanta a menţionat în mod expres în cererea introductivă de instanţă că este vorba despre o "acţiune în contencios administrativ", aşadar a stabilit expressis verbis cauza cererii de chemare în judecată, iar instanţa este obligată să o respecte.

De asemenea, instanţa a mai reţinut că, potrivit art. 1 alin. (1) teza I din Legea nr. 213/2015, pârâtul Fondul de garantare a asiguraţilor se constituie ca persoană juridică de drept public. Aşadar, pârâtul este o autoritate publică centrală care ar fi refuzat nejustificat să rezolve o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim aparţinând reclamantei, sens în care litigiul este unul de contencios administrativ.

Pe de altă parte, art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 este de strictă interpretare şi aplicare, neputând fi extins la alte tipuri de litigii, precum cel din speţă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Analizând actele şi lucrările dosarului în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerinţele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte constată că cele două instanţe, s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeaşi cauză, declinările de competenţă între instanţele sesizate sunt reciproce şi cel puţin una dintre cele două instanţe este competentă să soluţioneze cauza.

Fiind îndeplinite condiţiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluţionarea prezentului conflict negativ de competenţă prin emiterea regulatorului de competenţă.

În cauză, conflictul negativ de competenţă a fost determinat de modalitatea diferită în care cele două instanţe au interpretat dispoziţiile art. 13 şi urm. din Legea nr. 213/2015 precum şi natura juridică a cererii de chemare în judecată, ca fiind civilă sau de contencios administrativ.

Prin cererea de chemare în judecată reclamanta, în calitate de creditor de asigurări, a solicitat obligarea FGA la soluţionarea de îndată a cererii de plată transmise la FGA în data de 22/12/2021, în temeiul dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Deşi reclamanta indică temeiul de drept al cererii ca fiind legea contenciosului administrativ considerând că solicitarea acesteia se încadrează în acest domeniu, în cauză nu sunt întrunite elementele unei astfel de acţiuni având în vedere existenţa unei legi speciale care protejează creditorii de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, respectiv Legea nr. 213/2015, care reglementează procedura de urmat în astfel de situaţii.

Aşadar pentru stabilirea naturii acţiunii în cauza pendinte trebuie avută în vedere substanţa dreptului din care derivă litigiul dedus judecăţii.

Conform art. 12 din Legea nr. 213/2015, orice persoană care invocă vreun drept de creanţă împotriva asigurătorului ca urmare a producerii unor riscuri acoperite printr-o poliţă de asigurare valabilă, în situaţia insolvenţei asigurătorului, poate solicita deschiderea dosarului de daună printr-o cerere adresată Fondului de Garantare a Asiguraţilor, fondul preluând obligaţia de plată a indemnizaţiilor de asigurare.

O astfel de competenţă atribuită de legiuitor Fondului de Garantare a Asiguraţilor nu schimbă natura dreptului creditorului de asigurări ci doar titularul obligaţiei de plată a despăgubirii, raportul juridic de asigurare menţinându-se în limitele contractului de asigurare ceea ce exclude soluţionarea litigiului de către instanţele de contencios administrativ chiar şi în condiţiile în care acţiunea vizează un refuz nejustificat de emitere a deciziei de acordare sau de respingere a despăgubirilor.

Potrivit art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 în caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere, motivată, iar împotriva acesteia se poate formula contestaţie în termen de 30 zile de la comunicare, sub sancţiunea decăderii, la instanţele civile de la sediul Fondului, potrivit normelor de competenţă generală din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

În cauză, decizia de care face vorbire textul de lege menţionat nu a fost emisă motiv pentru care recurenta a formulat cererea de chemare în judecată pentru obligarea pârâtului la emiterea acesteia.

Deşi legiuitorul nu a prevăzut cărei instanţe aparţine competenţa de soluţionare a cererii reclamantului de obligare a pârâtului la emiterea deciziei, în cazul în care aceasta nu a fost emisă, această competenţă nu poate fi distinctă de cea stabilită în situaţia emiterii deciziei. Întrucât legiuitorul a înţeles să instituie o competenţă materială în favoarea instanţelor civile de la sediul Fondului, aceasta se extinde şi în privinţa cererii care vizează nesoluţionarea în termen legal a cererii de emitere a deciziei de admitere sau de respingere a pretenţiilor.

În sprijinul acestei interpretări vin şi argumentele expuse în Decizia ÎCCJ nr. IX din 20.03.2006, publicată în Monitorul Oficial nr. 653/28.07.2006.

Astfel, având a soluţiona un recurs în interesul legii legat de determinarea instanţei competente în situaţia în care textul de lege prevede doar instanţa competentă să soluţioneze litigiile decurgând din dispoziţia de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură emise în baza Legii nr. 10/2001, nu şi instanţa competentă să judece refuzul emiterii dispoziţiei, Înalta Curte a reţinut că, prin art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, s-a reglementat că decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare. De aceea, a mai reţinut instanţa supremă, raţiuni de simetrie impun ca şi în cazul refuzului persoanei juridice notificate, deţinătoare a imobilului, de a emite decizie sau dispoziţie motivată de restituire în natură ori de acordare de despăgubiri, potrivit Legii nr. 10/2001, să poată fi formulată cerere, împotriva acestui refuz, tot la secţia civilă a tribunalului în a cărui rază teritorială îşi are sediul persoana juridică notificată.

Având în vedere similitudinile existente cu prezenta cauză, considerentele deciziei învederate se aplică mutatis mutandis şi în cauză, astfel că în ceea ce priveşte obligarea pârâtului să emită decizia de admitere sau respingere a pretenţiilor, instanţa civilă are competenţa să soluţioneze şi această cerere nu numai pe cea care vizează o decizie emisă.

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 135 alin. (4), va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, secţia Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 aprilie 2023.