Jurisdiction over action compelling insurer guarantee fund to issue insurance claim decision under special insolvency law

Şedinţa publică din data de 27 aprilie 2023

Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal la data de 09.05.2022, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR, a solicitat obligarea acestuia la soluţionarea de îndată a cererii de plată transmise la FGA în data de 24.10.2021 în conformitate cu dispoziţiile legale, dar şi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

În drept a invocat dispoziţiile art. 1 raportat la art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Prin sentinta civilă nr. 2201/23.11.2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal s-a dispus declinarea competentei de solutionare a cererii în favoarea Judecătoriei Sector 2 Bucuresti.

În motivarea acestei soluţii, Curtea a reţinut că, ulterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 102/2021, art. 13 din Legea nr. 213/2015 a suferit modificări în sensul că a fost atribuită instanţelor de drept comun competenţa de soluţionare a contestaţiilor împotriva deciziilor pârâtului, în ceea ce priveşte verificarea întregii proceduri administrative prevăzute de Legea nr. 213/2015, singurul criteriu stabilit prin lege specială pentru determinarea competenţei teritoriale fiind cel al sediului Fondului.

Aceste instanţe speciale de drept administrativ sunt în egală măsură competente să soluţioneze atât contestaţiile formulate împotriva actului administrativ tipic, cât şi împotriva actului administrativ asimilat.

Prin urmare, Curtea a reţinut că, deşi în speţă nu se critică o decizie emisă de pârât de respingere a sumelor pretinse, acţiunea este circumscrisă art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, întrucât finalitatea urmărită de reclamant este aceea de acordare a sumei solicitate prin cererea de plată, iar lipsa de răspuns a FGA este asimilată deciziei de respingere a cererii.

La Judecătoria Sectorului 2 Bucuresti cauza a fost înregistrată la data de 11.01.2023.

Prin sentinţa nr. 2566 din data de 09.03.2023 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucuresti a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, invocată din oficiu şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti. Totodată, s-a constatat ivit conflict negativ de competenţă şi înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării acestuia.

În motivarea acestei soluţii s-a reţinut faptul că reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la soluţionarea cererii de plată transmise la FGA în data de 24.10.2021, fiind invocate în drept dispoziţiile art. 1 raportat la art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004. Ca atare, din perspectiva competenţei materiale, cererea reclamantului se impune a fi analizată în raport de prevederile Legii nr. 554/2004.

Instanţa a mai reţinut că nu se pot aplica prin analogie prevederile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 în condiţiile în care normele de competenţă sunt de strictă interpretare şi aplicare, în condiţiile în care legiuitorul a dat în competenţa instanţelor civile litigii având ca obiect contestarea deciziilor pronunţate de FGA prin care acesta soluţionează cererile de plată a despăgubirilor, litigii care ţin de sfera contenciosului administrativ. Soluţionarea acestora de către instanţele civile reprezintă o excepţie de la regulă şi nu se poate extinde sfera de competenţa a instanţelor civile asupra tuturor cauzelor care implică Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Analizând actele şi lucrările dosarului în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerinţele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte constată că cele două instanţe, s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeaşi cauză, declinările de competenţă între instanţele sesizate sunt reciproce şi cel puţin una dintre cele două instanţe este competentă să soluţioneze cauza.

Fiind îndeplinite condiţiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluţionarea prezentului conflict negativ de competenţă prin emiterea regulatorului de competenţă.

În cauză, conflictul negativ de competenţă a fost determinat de modalitatea diferită în care cele două instanţe au interpretat dispoziţiile art. 13 şi urm. din Legea nr. 213/2015 precum şi natura juridică a cererii de chemare în judecată, ca fiind civilă sau de contencios administrativ.

Prin cererea de chemare în judecată reclamanta, în calitate de creditor de asigurări, a solicitat obligarea FGA la soluţionarea de îndată a cererii de plată transmise la FGA în data de 24/10/2021, în temeiul dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Deşi reclamanta indică temeiul de drept al cererii ca fiind legea contenciosului administrativ considerând că solicitarea acesteia se încadrează în acest domeniu, în cauză nu sunt întrunite elementele unei astfel de acţiuni având în vedere existenţa unei legi speciale care protejează creditorii de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, respectiv Legea nr. 213/2015, care reglementează procedura de urmat în astfel de situaţii.

Aşadar pentru stabilirea naturii acţiunii în cauza pendinte trebuie avută în vedere substanţa dreptului din care derivă litigiul dedus judecăţii.

Conform art. 12 din Legea nr. 213/2015, orice persoană care invocă vreun drept de creanţă împotriva asigurătorului ca urmare a producerii unor riscuri acoperite printr-o poliţă de asigurare valabilă, în situaţia insolvenţei asigurătorului, poate solicita deschiderea dosarului de daună printr-o cerere adresată Fondului de Garantare a Asiguraţilor, fondul preluând obligaţia de plată a indemnizaţiilor de asigurare.

O astfel de competenţă atribuită de legiuitor Fondului de Garantare a Asiguraţilor nu schimbă natura dreptului creditorului de asigurări ci doar titularul obligaţiei de plată a despăgubirii, raportul juridic de asigurare menţinându-se în limitele contractului de asigurare ceea ce exclude soluţionarea litigiului de către instanţele de contencios administrativ chiar şi în condiţiile în care acţiunea vizează un refuz nejustificat de emitere a deciziei de acordare sau de respingere a despăgubirilor.

Potrivit art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 în caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere, motivată, iar împotriva acesteia se poate formula contestaţie în termen de 30 zile de la comunicare, sub sancţiunea decăderii, la instanţele civile de la sediul Fondului, potrivit normelor de competenţă generală din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

În cauză, decizia de care face vorbire textul de lege menţionat nu a fost emisă motiv pentru care recurenta a formulat cererea de chemare în judecată pentru obligarea pârâtului la emiterea acesteia.

Deşi legiuitorul nu a prevăzut cărei instanţe aparţine competenţa de soluţionare a cererii reclamantului de obligare a pârâtului la emiterea deciziei, în cazul în care aceasta nu a fost emisă, această competenţă nu poate fi distinctă de cea stabilită în situaţia emiterii deciziei. Întrucât legiuitorul a înţeles să instituie o competenţă materială în favoarea instanţelor civile de la sediul Fondului, aceasta se extinde şi în privinţa cererii care vizează nesoluţionarea în termen legal a cererii de emitere a deciziei de admitere sau de respingere a pretenţiilor.

În sprijinul acestei interpretări vin şi argumentele expuse în Decizia ÎCCJ nr. IX din 20.03.2006, publicată în Monitorul Oficial nr. 653/28.07.2006.

Astfel, având a soluţiona un recurs în interesul legii legat de determinarea instanţei competente în situaţia în care textul de lege prevede doar instanţa competentă să soluţioneze litigiile decurgând din dispoziţia de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură emise în baza Legii nr. 10/2001, nu şi instanţa competentă să judece refuzul emiterii dispoziţiei, Înalta Curte a reţinut că, prin art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, s-a reglementat că decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare. De aceea, a mai reţinut instanţa supremă, raţiuni de simetrie impun ca şi în cazul refuzului persoanei juridice notificate, deţinătoare a imobilului, de a emite decizie sau dispoziţie motivată de restituire în natură ori de acordare de despăgubiri, potrivit Legii nr. 10/2001, să poată fi formulată cerere, împotriva acestui refuz, tot la secţia civilă a tribunalului în a cărui rază teritorială îşi are sediul persoana juridică notificată.

Având în vedere similitudinile existente cu prezenta cauză, considerentele deciziei învederate se aplică mutatis mutandis şi în cauză, astfel că în ceea ce priveşte obligarea pârâtului să emită decizia de admitere sau respingere a pretenţiilor, instanţa civilă are competenţa să soluţioneze şi această cerere nu numai pe cea care vizează o decizie emisă.

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 135 alin. (4), va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 aprilie 2023.