Undue payment restitution: exclusion of punitive interest due to recipient's good faith at time of receipt

A. Plată nedatorată. Acțiune în restituire. Buna-credință a accipiensului. Efecte în privința obligației de plată a dobânzii legale penalizatoare

B. Principiile fundamentale ale procesului civil. Respectarea rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului și a principiului contradictorialității

Cuprins pe materii: Drept comercial. Codul civil. Obligații. Izvoarele obligațiilor. Faptul juridic licit/Drept procesual civil. Principiile fundamentale

Index alfabetic: Acțiune în restituire

Plată nedatorată

Dobândă legală penalizatoare

Bună-credinţă

Principiul contradictorialității

Principiul rolului activ al judecătorului

C. proc. civ., art. 14 alin. (4), (6), art. 22 alin. (4)

C. civ., art. 1341, art. 1635 alin. (1), art. 1645

A. Potrivit dispozițiilor art. 1341 alin. (1) C. civ., „cel care plăteşte fără a datora are dreptul la restituire”, iar conform celor ale art. 1635 alin. (1) din același cod, „restituirea prestaţiilor are loc ori de câte ori cineva este ţinut, în virtutea legii, să înapoieze bunurile primite fără drept ori din eroare sau în temeiul unui act juridic desfiinţat ulterior cu efect retroactiv ori ale cărui obligaţii au devenit imposibil de executat din cauza unui eveniment de forţă majoră, a unui caz fortuit ori a unui alt eveniment asimilat acestora”.

În conformitate cu art. 1645 alin. (2) C. civ., „atunci când cel obligat la restituire a fost de rea-credinţă ori când cauza restituirii îi este imputabilă, el este ţinut, după compensarea cheltuielilor angajate cu producerea lor, să restituie fructele pe care le-a dobândit sau putea să le dobândească şi să îl indemnizeze pe creditor pentru folosinţa pe care bunul i-a putut-o procura”.

Noţiunea de rea-credinţă cu care legea operează în materia restituirii prestaţiilor priveşte atitudinea subiectivă a celui care a primit plata, de la momentul plăţii, şi nicidecum conduita acestuia ulterioară momentului respectiv, care ar putea, eventual, să determine angajarea răspunderii sale pe un temei juridic distinct. Astfel, accipiensul este de rea-credinţă atunci când, deşi ştia că nu i se datorează plata, o primeşte.

În cazul în care, raportat la cauza juridică a capătului de cerere referitor la dobânda legală penalizatoare, care nu a fost reprezentată de săvârșirea unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, ci de restituirea plății nedatorate, instanța de apel a constatat lipsa relei-credințe a pârâtei la momentul primirii în cont a plății sumei solicitate prin cererea de chemare în judecată, în mod corect a reținut inexistența obligației acesteia de a plăti dobânzi legale penalizatoare, care au natura fructelor civile.

B. Calificarea juridică a situaţiei de fapt de către parte şi identificarea de către judecător a textului de lege aplicabil situaţiei de fapt calificate juridic, sunt două operaţiuni distincte, ultima presupunând-o pe cea dintâi.

Regula iura novit curia, care obligă judecătorul să identifice normele de drept aplicabile speţei, nu permite însă acestuia să schimbe cauza cererii de chemare în judecată, respectiv situaţia de fapt calificată juridic de către reclamant, întrucât se opun prevederile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., care obligă judecătorul să se pronunţe în limitele în care a fost învestit.

Prin urmare, judecătorul nu se poate substitui părţii, modificând fundamentul pretenţiilor deduse judecăţii în cazul în care constată că strategia procesuală a acesteia nu este în măsură să asigure realizarea dreptului subiectiv afirmat prin cerere.

I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 1721 din 21 septembrie 2023

A. Circumstanţele cauzei. Cadrul procesual

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 14 aprilie 2021 pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, sub nr. x/3/2021, reclamantul A. a solicitat, în principal, obligarea pârâtei B. S.A. la eliberarea şi punerea la dispoziţia reclamantului a sumei de 206.059 lei, iar în subsidiar, obligarea pârâtei C. S.R.L. la restituirea aceleiaşi sume, precum şi obligarea pârâtei C. S.R.L. la plata dobânzii legale penalizatoare calculate la suma de 206.059 lei, de la momentul plăţii nedatorate - 07.01.2019, până la restituirea efectivă a sumei, cu cheltuieli de judecată.

Cererea a fost întemeiată în drept pe prevederile legale referitoare la plata nedatorată şi îmbogăţirea fără justă cauză.

Pârâtele au formulat întâmpinare în cauză, prin care au solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 590 din 28 martie 2022 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, s-a admis în parte acţiunea, fiind obligată pârâta B. S.A. să elibereze şi să pună la dispoziţia reclamantului suma de 206.059 lei, iar pârâta C. S.R.L., să achite reclamantului dobânda legală penalizatoare aferentă sumei menţionate, calculată cu începere de la data de 07.01.2019, până la data la care reclamantul va intra în posesia sumei, dar nu mai târziu de data rămânerii definitive a hotărârii, precum şi cheltuieli de judecată în valoare de 11.953,1 lei, respingând în rest cererea ca neîntemeiată.

3. Hotărârea instanţei de apel

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta C. S.R.L., solicitând schimbarea în parte a acesteia, în sensul respingerii capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata dobânzii legale penalizatoare aferente sumei de 206.059 lei.

Prin decizia civilă nr. 1881/A din 09 decembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a Civilă, s-a admis apelul pârâtei şi s-a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul respingerii ca neîntemeiate a capetelor de cerere referitoare la obligarea pârâtei C. S.R.L. la plata către reclamant a dobânzii legale penalizatoare şi a cheltuielilor de judecată, fiind obligat intimatul A. la plata către apelantă a sumei de 991 lei, cu titlul de cheltuieli de judecată în apel.

B. Calea de atac exercitată în cauză

La data de 09 februarie 2022 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă, sub nr. x/3/2021, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1881/A din 09 decembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a Civilă.

Reclamantul şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei atacate şi pronunţarea unei hotărâri în conformitate cu dispoziţiile art. 497 C. proc. civ., cu cheltuieli de judecată.

În considerarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul susţine că prin decizia recurată s-au încălcat regulile de procedură a căror nulitate atrage sancţiunea nulităţii, respectiv a înlăturat aplicarea normelor privind răspunderea civilă delictuală pe motiv că acestea nu au fost invocate expres, contrar dispoziţiilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ. şi a încălcat regulile de procedură privind contradictorialitatea în procesul civil, înlăturând de la aplicare răspunderea delictuală prin chiar hotărârea pronunţată, fără a pune în discuţia părţilor în ce măsură putea fi incident acest temei de drept în absenţa indicării sale în cererea de chemare în judecată.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurentul a invocat aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1006 C. proc. civ., cu ignorarea art. 1341, art. 1523 şi art. 1645 C. civ.

Astfel, se arată că instanţa de apel a pornit de la premisa greşită potrivit căreia izvorul obligaţiei de restituire a unei plăţi nedatorate îl constituie prevederile art. 1006 C. proc. civ., ignorând temeiul de drept substanţial al posibilităţii unui creditor care a făcut o plată nedatorată, de a cere debitorului care a primit plata dobânzi legale penalizatoare, şi anume art. 1341, art. 1523 şi art. 1645 C. civ.

Cu referire la art. 1006 C. proc. civ., recurentul arată că ceea ce se impută intimatei este modalitatea concretă în care aceasta a recurs la procedura ofertei reale urmate de consemnaţiune, prin care l-a împiedicat pe recurent să intre efectiv în posesia sumei de bani plătite în mod nedatorat.

O altă critică adusă deciziei recurate priveşte încălcarea prevederilor art. 1357 şi art. 1535 C. civ., recurentul considerând că prin trimiterea pe care art. 1344 C. civ. o face la prevederile art. 1635-art. 1649 din acelaşi cod, nu sunt înlăturate de la aplicare normele generale privind răspunderea delictuală pentru fapta proprie, în situaţia în care debitorul obligaţiei de restituire este în culpă şi face imposibilă pentru creditor intrarea în posesia efectivă a sumei ce trebuie restituită.

Într-o astfel de ipoteză, recurentul apreciază că temeiul obligaţiei intimatei de a plăti dobânda legală penalizatoare pentru nerestituirea de îndată a sumei de 206.059 lei îl constituie art. 1535 alin. (1) C. civ.

Totodată, recurentul invocă încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 1469, art. 1481 şi art. 1488 C. civ., privitoare la plată, condiţiile plăţii şi data realizării plăţii.

Astfel, se susţine că nerespectarea întocmai a procedurii prevăzute de art. 1006 C. proc. civ. nu liberează debitorul obligaţiei de restituire a plăţii nedatorate, de obligaţia sa, astfel încât, în absenţa unei plăţi liberatorii, obligaţia nu se poate considera stinsă.

În ce priveşte considerentele deciziei recurate, potrivit cărora refuzul B. S.A., de a pune la dispoziţia recurentului suma de bani consemnată de intimată, nu este imputabil acesteia din urmă, recurentul apreciază că reflectă încălcarea prevederilor art. 1373 C. civ., întrucât intimata răspunde pentru refuzul B. S.A. de a restitui suma în discuţie, în calitate de comitent, fiind lipsite de relevanţă, în ce-l priveşte pe recurent, motivele care au fundamentat acel refuz.

În condiţiile în care fapta săvârșită de prepusul B. S.A. era în legătură directă cu scopul funcţiilor încredinţate de comitent, intimata C. S.R.L., aceasta din urmă trebuie să acopere toate prejudiciile create ca urmare a faptei respective.

În sfârşit, recurentul critică decizia din apel pentru nemotivare, susţinând că instanţa nu a analizat culpa intimatei pârâte pentru nerestituirea sumei de bani primite în mod nedatorat şi pentru întârzierea în restituirea efectivă, considerentele cuprinzând o pseudo-analiză a apărărilor invocate de parte în apel, fără motivarea în concret a acestora.

C. Apărarea intimatului

Legal citată, intimata pârâtă C. S.R.L. nu a formulat întâmpinare.

D. Procedura de soluţionare a recursului

Cu titlu prealabil, se reţine că prezentul proces este guvernat de dispoziţiile Codului de procedură civilă în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, întrucât acţiunea introductivă a fost înregistrată pe rolul instanţelor la data de 14 aprilie 2021, aşadar după intrarea în vigoare a acestei legi.

Prin rezoluţia completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, s-a fixat termen pentru judecarea recursului la data de 21 septembrie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, în temeiul art. 490 alin. (2) C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018.

E. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., constată că acesta nu este fondat, pentru considerentele ce succed.

În cauza de faţă, instanţele au fost învestite cu soluţionarea unei acţiuni în pretenţii, întemeiate pe plata nedatorată, iar în subsidiar, pe îmbogăţirea fără justă cauză, prin intermediul căreia reclamantul A. a solicitat, în principal, obligarea pârâtei B. S.A. la eliberarea sumei de 206.059 lei, iar în subsidiar a pârâtei C. S.R.L., la restituirea aceleiaşi sume, precum şi obligarea pârâtei C. S.R.L. la plata dobânzii legale penalizatoare aferente, calculate de la momentul plăţii nedatorate - 07.01.2019, până la restituirea efectivă a sumei.

Capătul principal de cerere a fost admis de prima instanţă, care a dispus obligarea B. S.A. la eliberarea şi la punerea la dispoziţia reclamantului a sumei de 206.059 lei, această soluţie nefiind apelată de către partea interesată şi, ca atare, intrând în puterea lucrului judecat.

Prezentul recurs vizează exclusiv soluţia instanţei de apel, de schimbare în parte a sentinţei primei instanţe, în sensul respingerii capătului de cerere referitor la obligarea pârâtei C. S.R.L. la plata dobânzii legale penalizatoare aferente sumei de 206.059 lei.

Reclamantul critică decizia din apel, susţinând, în esenţă, că a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, şi anume a principiului rolului activ al judecătorului şi al contradictorialităţii (art. 488 pct. 5 C. proc. civ.), cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material (art. 488 pct. 8 C. proc. civ. raportat la 1006, art. 1341, art. 1523, art. 1645, art. 1357, art. 1535, art. 1469, art. 1481, art. 1488, art. 1373 C. civ.), respectiv că nu este motivată în ce priveşte culpa pârâtei C. S.R.L. pentru nerestituirea sumei de 206.059 lei (art. 488 pct. 6 C. proc. civ.).

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., reclamantul susţine că instanţa de apel a nesocotit obligaţia impusă de art. 22 alin. (4) C. proc. civ., de a pune în discuţia părţilor calificarea juridică exactă a capătului de cerere privind obligarea pârâtei C. S.R.L. la plata dobânzii legale penalizatoare, aferente sumei de 206.059 lei.

Totodată, se apreciază că înlăturarea de la aplicare a incidenţei răspunderii civile delictuale în privinţa capătului de cerere menţionat, fără a pune în discuţia părţilor acest aspect, constituie o încălcare a regulilor de procedură privind contradictorialitatea, prevăzute de art. 14 alin. (4) şi (6) C. proc. civ.

Verificând criticile reclamantului, Înalta Curte constată că, într-adevăr, art. 22 alin. (4) C. proc. civ. prevede că „Judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă”.

În acelaşi timp, conform art. 14 alin. (4) şi (6) din acelaşi cod, „părţile au dreptul de a discuta şi argumenta orice chestiune de fapt sau de drept invocată în cursul procesului de către orice participant la proces, inclusiv de către instanţă din oficiu.... Instanţa îşi va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt şi de drept, pe explicaţii sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii”.

Prin urmare, dacă partea invocă greşit un text de lege, judecătorul nu este ţinut de temeiul de drept invocat, ci este dator să dea eficienţă, după punerea în discuţia părţilor, dispoziţiei legale aplicabile situaţiei de fapt calificate juridic de către parte.

Aceeaşi este situaţia şi în cazul în care partea omite să invoce temeiul juridic al pretenţiilor sale.

Calificarea juridică a situaţiei de fapt de către parte şi identificarea de către judecător a textului de lege aplicabil situaţiei de fapt calificate juridic, sunt două operaţiuni distincte, ultima presupunând-o pe cea dintâi.

Regula iura novit curia, care obligă judecătorul să identifice normele de drept aplicabile speţei, nu permite însă acestuia să schimbe cauza cererii de chemare în judecată, respectiv situaţia de fapt calificată juridic de către reclamant, întrucât se opun prevederile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., care obligă judecătorul să se pronunţe în limitele în care a fost învestit.

Cu alte cuvinte, judecătorul nu se poate substitui părţii, modificând fundamentul pretenţiilor deduse judecăţii în cazul în care constată că strategia procesuală a acesteia nu este în măsură să asigure realizarea dreptului subiectiv afirmat prin cerere.

Aplicând aceste consideraţii teoretice speţei de faţă, Înalta Curte constată că reclamantul nu şi-a întemeiat în drept capătul de cerere privind obligarea pârâtei C. S.R.L. la plata dobânzii legale penalizatoare, aferente sumei de 206.059 lei.

Cu toate acestea, motivarea în fapt a acestui petit permitea decelarea cauzei sale şi, subsecvent, a temeiului juridic aplicabil, relevante în acest sens fiind următoarele pasaje din cuprinsul cererii de chemare în judecată: Având în vedere că în data de 07.01.2019 reclamantul A. a efectuat plata către pârâta C. S.R.L., plată care este nedatorată, ...de la aceeaşi dată era exigibilă şi obligaţia pârâtei C. S.R.L. de restituire a sumei de 206.059 lei... Întrucât pârâta nu a restituit suma de bani de îndată, obligaţia de restituire a fost exigibilă de la momentul plăţii, astfel încât suma este purtătoare de dobândă penalizatoare, conform prevederilor art. 3 alin. (2)1 din O.G. nr. 13/2000.

Nu a fost adusă în discuţie în cuprinsul cererii o eventuală faptă ilicită a pârâtei C. S.R.L., săvârşită în legătură cu restituirea sumei nedatorate, de natură să atragă răspunderea delictuală a acesteia faţă de reclamant şi care să determine incidenţa în cauză a dispoziţiilor legale referitoare la această instituţie de drept.

În acest context şi raportat la considerentele care au fundamentat soluţia primei instanţe asupra capătului de cerere în discuţie, întemeiate pe o altă cauză juridică decât cea expusă în acţiune, instanţa de apel a solicitat reclamantului, cu prilejul dezbaterilor asupra apelului, în acord cu prevederile art. 22 alin. (4) şi art. 14 alin. (4) şi (6) C. proc. civ., să precizeze temeiul juridic din cererea de chemare în judecată, privitor la dobânda legală.

Răspunsul reclamantului a fost în sensul că solicitarea de acordare a dobânzii penalizatoare a fost întemeiată pe „răspunderea extracontractuală, adică delictuală”, teză reluată şi dezvoltată în cuprinsul concluziilor scrise.

Întemeindu-se pe fundamentul pretenţiilor deduse judecăţii, expus în cererea de chemare în judecată, pe care prima instanţă nu era îndreptăţită să îl schimbe peste voinţa reclamantului şi în absenţa unei cereri adiţionale formulate în condiţiile art. 204 C. proc. civ., instanţa de apel a reţinut, pe de-o parte, că răspunderea delictuală nu a fost invocată prin cerere, iar pe de altă parte, că problema de drept referitoare la dobânda legală datorată în cazul unei plăţi nedatorate, se soluţionează după regulile reglementate de art. 1635 şi urm. C. civ.

Într-adevăr, art. 1635 alin. (1) C. civ. prevede că „restituirea prestaţiilor are loc ori de câte ori cineva este ţinut, în virtutea legii, să înapoieze bunurile primite fără drept ori din eroare sau în temeiul unui act juridic desfiinţat ulterior cu efect retroactiv ori ale cărui obligaţii au devenit imposibil de executat din cauza unui eveniment de forţă majoră, a unui caz fortuit ori a unui alt eveniment asimilat acestora”.

În acelaşi timp, potrivit art. 1645 C. civ., „dacă a fost de bună-credinţă, cel obligat la restituire dobândeşte fructele produse de bunul supus restituirii şi suportă cheltuielile angajate cu producerea lor. El nu datorează nicio indemnizaţie pentru folosinţa bunului, cu excepţia cazului în care această folosinţă a fost obiectul principal al prestaţiei şi a cazului în care bunul era, prin natura lui, supus unei deprecieri rapide.

Atunci când cel obligat la restituire a fost de rea-credinţă ori când cauza restituirii îi este imputabilă, el este ţinut, după compensarea cheltuielilor angajate cu producerea lor, să restituie fructele pe care le-a dobândit sau putea să le dobândească şi să îl indemnizeze pe creditor pentru folosinţa pe care bunul i-a putut-o procura”.

Prin urmare, instanţa de apel a identificat în mod corect temeiul juridic al cererii raportându-se la fundamentul pretenţiilor constând în dobânda legală penalizatoare, determinat pe baza motivării în fapt a cererii, în absenţa oricărei referiri în cuprinsul acesteia la o eventuală faptă ilicită săvârșită de pârâtă, în legătură cu restituirea sumei plătite în mod nedatorat.

De altfel, chiar în cuprinsul cererii de recurs, în cadrul paragrafului 35, se arată explicit că izvorul juridic de drept substanţial al posibilităţii unui creditor care a făcut o plată nedatorată de a cere debitorului care a primit plata dobânzii legale penalizatoare îl constituie dispoziţiile art. 1341 coroborat cu art. 1645 alin. (2) şi art. 1523 C. civ.

Rezultă aşadar, contrar susţinerilor recurentului-reclamant, că nu se poate reţine încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 22 alin. (4) şi art. 14 alin. (4) şi (6) C. proc. civ., motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. nefiind întemeiat.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurentul a invocat încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor legale referitoare la efectele plăţii nedatorate, răspunderea delictuală pentru fapta proprie, condiţiile şi data realizării plăţii şi răspunderea comitentului pentru fapta prepusului.

Criticile recurentului nu sunt întemeiate.

Prealabil, cu referire la motivul de recurs supus analizei, Înalta Curte arată că încălcarea legii presupune refuzul aplicării normei juridice sau interpretarea greşită unei prevederi legale, în timp ce aplicarea greşită a legii presupune dezacordul dintre norma juridică aplicată şi situaţia de fapt reţinută de către instanţele de fond.

În mod evident, verificarea modalităţii în care a avut loc aplicarea normelor de drept material incidente în speţă de către instanţa de apel, nu poate avea loc în afara cadrului procesual fixat prin însăşi cererea de chemare în judecată.

Prin urmare, raportat la cauza juridică a capătului de cerere referitor la dobânda legală penalizatoare, care nu a fost reprezentată de săvârşirea unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, ci de restituirea plăţii nedatorate, Înalta Curte constată că argumentele recurentului întemeiate pe răspunderea delictuală pentru fapta proprie, cu referire la împrejurările în care pârâta C. S.R.L. a încercat să restituie reclamantului suma plătită în mod nedatorat, şi răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, sunt străine de cadrul procesual existent în cauză.

Într-adevăr, instanţa de apel a analizat în cuprinsul deciziei recurate inclusiv acele critici ale pârâtei ce priveau neîndeplinirea condiţiilor angajării răspunderii sale delictuale, constatând caracterul întemeiat al acestora, însă considerentele care cuprind analiza respectivă au caracter indiferent, de vreme ce aceeaşi instanţă a reţinut că răspunderea delictuală nu a constituit fundamentul pretenţiilor deduse judecăţii.

În această situaţie, Înalta Curte arată că nu se poate reţine încălcarea sau aplicarea greşită a unor prevederi legale care nu erau aplicabile raportului litigios dintre părţi.

În ce priveşte încălcarea sau aplicarea greşită a prevederilor art. 1341, art. 1523 şi art. 1645 C. civ., Înalta Curte constată că nu poate fi reţinută.

Astfel, potrivit art. 1341 alin. (1) C. civ., „cel care plăteşte fără a datora are dreptul la restituire”.

În acelaşi sens, art. 1635 alin. (1) C. civ. prevede că „restituirea prestaţiilor are loc ori de câte ori cineva este ţinut, în virtutea legii, să înapoieze bunurile primite fără drept ori din eroare sau în temeiul unui act juridic desfiinţat ulterior cu efect retroactiv ori ale cărui obligaţii au devenit imposibil de executat din cauza unui eveniment de forţă majoră, a unui caz fortuit ori a unui alt eveniment asimilat acestora”.

În sfârşit, potrivit art. 1645 alin. (2) C. civ., „atunci când cel obligat la restituire a fost de rea-credinţă ori când cauza restituirii îi este imputabilă, el este ţinut, după compensarea cheltuielilor angajate cu producerea lor, să restituie fructele pe care le-a dobândit sau putea să le dobândească şi să îl indemnizeze pe creditor pentru folosinţa pe care bunul i-a putut-o procura”.

Noţiunea de rea-credinţă cu care legea operează în materia restituirii prestaţiilor priveşte atitudinea subiectivă a celui care a primit plata, de la momentul plăţii, şi nicidecum conduita acestuia ulterioară momentului respectiv, care ar putea, eventual, să determine angajarea răspunderii sale pe un temei juridic distinct.

Astfel, accipiensul este de rea-credinţă atunci când, deşi ştia că nu i se datorează plata, o primeşte.

În cauză, ţinând cont de împrejurările în care reclamantul a plătit pârâtei C. S.R.L. suma de 206.059 lei, respectiv cu scopul stingerii datoriei debitoarei D. S.A., urmărind ca prin subrogaţie să preia de la pârâtă calitatea de creditor în procedura insolvenţei respectivei debitoare, coroborat cu faptul că plata efectuată a dobândit caracter nedatorat doar odată cu soluţionarea definitivă a contestaţiei reclamantului la tabelul preliminar al creanţelor asupra averii debitoarei D. S.A., prin decizia nr. 289/09.07.2020 a Curţii de apel Craiova, Secţia a II-a Civilă, pronunţată în dosarul nr. x/63/2018/a4, în cadrul căreia s-a statuat cu privire la neîndeplinirea condiţiilor subrogării legale sau convenţionale, Înalta Curte apreciază ca fiind corectă concluzia instanţei de apel, în sensul lipsei relei-credinţe a pârâtei la momentul primirii în cont a plăţii sumei arătate şi, implicit, a inexistenţei obligaţiei acesteia de a plăti dobânzi penalizatoare, care au natura fructelor civile.

În ce priveşte pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 1535 C. civ., text care se referă la daunele moratorii în cazul obligaţiilor băneşti, Înalta Curte arată că nu poate fi reţinută, întrucât dispoziţiile art. 1635 şi urm. C. civ. au natura unor norme speciale în raport cu cele dintâi, reglementând condiţiile, întinderea şi modalităţile de restituire în situaţia în care „cineva este ţinut, în virtutea legii, să înapoieze bunurile primite fără drept sau din eroare”.

În sfârşit, argumentele recurentului reclamant întemeiate pe dispoziţiile art. 1469, art. 1481 şi art. 1488 C. civ., referitoare la stingerea obligaţiei de a da o sumă de bani, nu vor fi primite, întrucât instanţele nu au fost învestite în prezenta cauză cu o cerere de angajare a răspunderii delictuale a pârâtei C. S.R.L. pentru restituirea sumei primite în mod nedatorat, în afara cadrului legal oferit de procedura ofertei reale urmate de consemnaţiune, ci cu o solicitare de plată a dobânzii legale, ca efect al plăţii nedatorate.

În ce priveşte motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unor hotărâri se poate cere, printre altele, când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, Înalta Curte constată că nu este fondat.

Prealabil, trebuie arătat faptul că obligaţia judecătorului de a motiva soluţia pronunţată, aşa cum această obligaţie este impusă de prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., presupune necesitatea motivării punctuale a fiecărui capăt de cerere, respectiv de a răspunde fiecărei critici sau apărări formulate şi nu de a răspunde în detaliu tuturor argumentelor invocate de părţi în susţinerea, respectiv în combaterea pretenţiilor/criticilor cu care au învestit instanţa.

Prin urmare, judecătorul trebuie să examineze şi să dea un răspuns argumentat problemelor esenţiale de fapt şi de drept care se pun în cauza dedusă judecăţii.

Împrejurarea că instanţa nu îşi însuşeşte punctul de vedere al părţii cu privire la interpretarea unor dispoziţii legale sau a unor probe, nu echivalează cu nemotivarea, ci poate fi, eventual, analizată din perspectiva interpretării greşite a legii, în limitele controlului de legalitate pe care instanţa de recurs este îndreptăţită să îl efectueze.

În cauza de faţă, subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., reclamantul critică omisiunea instanţei de apel de a analiza culpa pârâtei C. S.R.L. pentru nerestituirea sumei plătite nedatorat şi pentru întârzierea în restituirea efectivă.

Susţinerea reclamantului este contrazisă de considerentele deciziei recurate, care cuprind analiza criticilor şi apărărilor părţilor întemeiate pe culpa pârâtei pentru nerestituirea sumei plătite nedatorat, cu referiri la realitatea faptelor stabilită pe baza probelor administrate în cauză.

Concluzia instanţei de apel, în sensul inexistenţei culpei pârâtei C. S.R.L. nu a fost aşadar arbitrară, ci argumentată pe baza împrejurărilor de fapt verificate în concret în speţă.

Suplimentar, Înalta Curte arată că analiza apărărilor respective putea lipsi din considerentele hotărârii, fără a o lipsi de fundament, în condiţiile în care acestea erau străine de cadrul procesual stabilit prin cererea de chemare în judecată din perspectiva cauzei acţiunii.

Faţă de cele expuse, reţinând netemeinicia motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a respins, ca nefondat, recursul declarat în cauză.