Insurance Guarantee Fund liability limited to insurance claims, excluding late-payment penalties and litigation costs

Şedinţa publică din data de 17 februarie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată la 28.07.2018, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor anularea deciziei nr. 15305/14.06.2018 emisă de pârât prin care s-a respins cererea de plată a sumei de 44.939,48 RON, înregistrată sub nr. x/31.05.2017, reprezentând contravaloarea reparaţiei auto avariat marca x cu număr de înmatriculare x, proprietatea societăţii B. S.R.L., penalităţi de întârziere, cheltuieli de judecată şi contravaloarea raportului de expertiza extrajudiciară.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 2550 din data de 22.11.2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a anulat Decizia nr. 15305/14.06.2018 emisă de pârâtă, a obligat pârâta la plata sumei de 44.989,48 RON cu titlu de despăgubiri şi a sumei de 1850 RON cheltuieli de judecată către reclamantă.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, criticând-o pentru nelegalitate şi, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii şi în rejudecare, să se constate că decizia FGA este legală şi temeinică.

În dezvoltarea motivelor de recurs s-a arătat că, reclamanta a formulat contestaţie împotriva Deciziei nr. 15305/14 iunie 2018 emisă de F.G.A., prin care a solicitat obligarea la plata sumei de 44.939,48 RON, compusă din: - 27.210,64 RON reprezentând diferenţa de despăgubire neachitată; - 11.754,84 RON penalităţi de întârziere calculate asupra debitului principal de 27.210,64 RON, de la data de 17.07.2016 şi până la data de 18.02.2017 - data deschiderii procedurii falimentului; - 1799 RON taxa de timbru; - 2975 RON onorariu avocaţial; - 1200 RON onorariu expert.

Instrumentarea dosarului de daună a presupus o analiză amănunţită a dinamicii accidentului, iar din analiza documentelor, a reieşit faptul că vinovat de producerea evenimentului din data de 13.06.2016 este conducătorul autoturismului cu numărul de înmatriculare x care nu a respectat dispoziţiile art. 51 din O.U.G. nr. 195/2002.

În aceste condiţii, vinovăţia în producerea evenimentului rutier reclamat nu poate să aparţină conducătorului auto cu nr. de înmatriculare x. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 27 alin. (1) lit. b) din Ordinul nr. 23/2014 al ASF: "Asigurătorul nu acordă despăgubiri pentru: 1. cazurile în care proprietarul, utilizatorul sau conducătorul vehiculului vinovat nu are răspundere civilă, dacă accidentul a fost produs: b) din culpa exclusivă a persoanei prejudiciate".

În mod greşit a reţinut prima instanţă că: "Din raportul de expertiză tehnică judiciară efectuat de expertul desemnat de instanţă, ale cărui concluzii le omologhează Curtea, rezultă că - dinamica accidentului descrisă de reclamantă este confirmată de înscrisurile din dosar, avariile autoturismelor şi declaraţiile persoanelor implicate - valoarea despăgubirii ce trebuie acordată este egală cu valoarea reparaţiilor autoturismului, respectiv 27.210,64 RON" având în vedere că raportul de expertiză depus în cauză nu a fost efectuat în contradictoriu cu entitatea pârâtă (F.G.A.), astfel ca a fost încălcat dreptul la apărare şi nici nu a avut posibilitatea de a formula obiective sau obiecţiuni.

Cu privire la sumele solicitate cu titlu de penalităţi de întârziere în cuantum de 11.754,84 RON calculate de la data scandenţei şi până la data pronunţării hotărârii de faliment şi cheltuieli de judecată în cuantum de 5.974 RON, recurentul a solicitat a fi respinse raportat la următoarele aspecte:

În susţinerea cererii de plată, petenta S.C. A. S.R.L. a înţeles să depună cheltuielile aferente dosarului procesual nr. x/2016 aflat pe rolul Judecătoriei Timişoara, iar în cadrul acestui litigiu părţi au fost S.C. A. S.R.L. şi S.C. C.. Prin urmare, cererea petentului privind plata unor penalităţi de întârziere aferentă unor despăgubiri datorate de către S.C. C., dar şi a unor cheltuieli de judecată aferente acestui dosar procesual nu are niciun fundament juridic, recurentul-pârât neavând calitatea de succesor în drepturi şi obligaţii a vreunui asigurător.

Pe de altă parte, chiar şi în situaţia în care petenta ar fi fost parte în cadrul acestui dosar, având calitatea de reclamantă, Fondul de Garantare a Asiguraţilor (F.G.A.) plăteşte din disponibilităţile sale în cazul falimentului unui asigurător doar creanţe de asigurări (art. 1 alin. (3), art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea 213/2015).

Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare. Ca atare, respingerea cheltuielilor de judecată se datorează nu numai faptului că, acestea reprezintă o obligaţie stabilită de către o instanţă de judecată în sarcina unui asigurător, ci şi faptului că, penalităţile de întârziere nu sunt creanţe de asigurări.

Cu privire la obligarea F.G.A. la plata de penalităţi în cuantum de 0,2 % pentru fiecare zi de întârziere, această cerere este nefondată şi instanţa de fond eronat a apreciat dispoziţiile Legii nr. 213/2015, art. 4, alin. (1) lit. a).

Instanţa de fond a menţionat dispoziţiile art. 38 din Norma 23/2014 ca temei legal în baza cărora se întemeiază aceste cereri, în baza cărora F.G.A. poate fi obligat la plata de penalităţi atât înainte sau după declanşarea procedurii de faliment. Un efect deosebit de important al deschiderii procedurii insolvenţei îl reprezintă suspendarea curgerii dobânzilor, majorărilor, penalităţilor şi orice cheltuieli, numite generic accesorii. Odată cu intrarea în vigoare a noului C. civ., s-a redefinit regimul juridic al dobânzilor prin adoptarea unor reglementări care diferă ca substanţă de reglementările anterioare în materie. Aceste reglementări privesc aspecte precum: noţiunea de "dobândă", momentul de la care curg dobânzile, dobânda legală, dobânda convenţională, anatocismul şi plata anticipată a dobânzilor, corelaţia dintre dobânzi şi daunele-interese, corelaţia dintre dobânzi şi penalităţi etc.

In ceea ce priveşte acordarea penalităţilor de întârziere, recurentul a arătat că potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 prin creanţă de asigurare se înţelege "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

De asemenea, dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul F.G.A. de a garanta plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5. în cazul în care disponibilităţile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanţele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege." Din interpretarea per a contrario a normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015 rezultă că F.G.A. este ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi ale penalităţilor de întârziere stabilite în sarcina asigurătorului falit, acestea fiind determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înţeles să-şi execute obligaţiile contractuale la termenul scadent.

Potrivit prevederilor art. 2214 C. civ. care stabilesc că "în cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite" rezultă că, despăgubirea care decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat. Pe cale de consecinţă, penalităţile de întârziere nu reprezintă creanţe de asigurări întrucât acestea nu rezultă din cuprinsul contractului de asigurare.

4. Apărările formulate în cauză.

Intimata-reclamantă A. S.R.L. a depus întâmpinare, solicitând, în esenţă, respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a hotărârii primei instanţe.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte va admite recursul, pentru următoarele considerente:

Intimata-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu solicitarea de anulare a deciziei nr. 15305/14.06.2018 emisă de pârât, cu consecinţa obligării pârâtului la plata sumelor solicitate.

Prima instanţă a admis cererea dedusă judecăţii, a anulat Decizia nr. 15305/14.06.2018 emisă de pârât, a obligat pârâtul la plata sumei de 44.989,48 RON cu titlu de despăgubiri şi la plata sumei de 1850 RON cheltuieli de judecată către reclamantă.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că în baza notei de constatare precum şi în temeiul art. 51 alin. (3) din Norma ASF 23/2014, s-a emis devizul de reparaţie nr. x/21.06.2016 potrivit căruia valoarea reparaţiilor ce urmau a fi efectuate la autovehiculului erau în cuantum 27.210,64 RON. Întrucât autovehiculul a fost reparat, unitatea reparatoare a emis factura fiscală nr. x/27.06.2016 în cuantum de 27.210,64 RON.

Cu privire la cheltuielile de judecată şi penalităţile de întârziere, prima instanţă a reţinut că potrivit art. 4. din Legea nr. 213/2015 coroborat cu art. 26 şi art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, asiguratorul RCA are obligaţia de a despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile suferite în urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat, potrivit pretenţiilor formulate în cererea de despăgubire, şi în condiţiile în care evenimentul asigurat s-a produs în perioada de valabilitate a poliţei de asigurare RCA, se acordă despăgubiri în formă banească pentru: b) pagube materiale şi d) cheltuieli de judecată efectuate de către persoana prejudiciată.

Răspunzând punctual motivelor de recurs formulate de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, Înalta Curte constată că în raport de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta conţine motive contradictorii ori străine de natura cauzei.

În prezenta cauză, argumentele privind încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material respectiv art. 2 alin. (3), art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, art. 26, art. 38 şi art. 51 din Norma ASF nr. 23/2014, se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel încât recursul promovat va fi analizat din această perspectivă.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa, deşi a recurs la textele de lege aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

Înalta Curte constată că în mod corect a reţinut prima instanţă faptul că, valoarea despăgubirii ce trebuie acordată de asigurător în cuantum de 27.210,64 RON, pentru pagubele produse în urma evenimentului rutier pentru autovehiculul x cu număr de înmatriculare x, se circumscrie dispoziţiilor art. 51 din Norma ASF nr. 23/2014.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 51 din Norma ASF NR. 23/2014: "(3) Cuantumul pagubei la vehicule este egal cu costul reparaţiilor părţilor componente sau ale pieselor avariate ori cu costul de înlocuire a acestora, inclusiv cheltuielile pentru materiale, precum şi cele de demontare şi montare aferente reparaţiilor şi înlocuirilor necesare ca urmare a pagubelor produse prin respectivul accident de vehicul, stabilite la preţurile practicate de unităţile de specialitate, la care se adaugă cheltuielile cu transportul vehiculului, precum şi cele efectuate pentru limitarea pagubelor, dovedite cu documente justificative, potrivit art. 53. (7) Costul reparaţiilor efectuate la vehicule se stabileşte pe baza documentelor eliberate de unităţile de specialitate".

Din interpretarea logică şi sistematică a acestor norme rezultă că valoarea despăgubirilor se stabileşte pe baza documentelor justificative eliberate de unitatea de specialitate care a efectuat reparaţiile necesare, iar în speţa dedusă judecăţii valoarea despăgubirii este dată de documentele emise de unitatea reparatoare S.C. D. S.R.L., în baza cărora a fost formulată cererea de despăgubire, depuse în dosarul de daună nr. x: deviz de reparaţie emis la data de 21.06.2016 şi factura fiscală nr. x/27.06.2016. În acest context, criticile privind soluţia de obligare a pârâtului la plata sumei de 27.210,64 RON sunt nefondate şi vor fi respinse ca atare.

În ceea ce priveşte soluţia de obligare a pârâtului la plata penalităţilor de întârziere şi a cheltuielilor de judecată aferente despăgubirii, Înalta Curte reţine caracterul fondat al criticilor recurentului . Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 213/2015 şi ale Normei nr. 16/2015, Fondul, ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, este constituit cu scop şi destinaţie specifice, nu se substituie asigurătorului aflat în insolvenţă şi nu preia obligaţiile asigurătorului asumate în urma încheierii contractului de asigurare, scopul Fondului fiind de a proteja interesele creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, permiţând acestora să obţină despăgubiri/indemnizaţii, rezultate din contractele de asigurări facultative şi obligatorii, încheiate în condiţiile legii cu asigurătorul în faliment, în cazul falimentului unui asigurător, însă numai în condiţiile şi limitele impuse de legea de înfiinţare a Fondului.

Dispoziţiile legale arată că Fondul nu are obligaţia de a acoperi toate tipurile de creanţe, ci doar creanţele de asigurări, categorie definită în mod expres de dispoziţiile art. 4 lit. a) din Legea nr. 213/2015.

Astfel, potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, noţiunea de creanţă de asigurări este definită ca fiind creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare.

Prin urmare, legiuitorul a definit în mod expres noţiunea creanţei de asigurări, un element esenţial al calificării unei pretenţii fiind izvorul său direct, respectiv contractul de asigurare, norma juridică încadrând în această categorie doar "despăgubirile/indemnizaţiile" şi "primele", nu şi alte categorii de creanţe stabilite în sarcina asigurătorului în faliment, pentru care creditorii au posibilitatea de a urma procedura insolventei şi a formula cerere de înscriere la masa credală.

Aşadar, scopul pentru care a fost constituit Fondul de Garantare a Asiguraţilor este acela de a plăti despăgubirile în cazul falimentului unui asigurător, neexistând un suport legal pentru a se considera că temeiul răspunderii Fondului îl constituie contractul de asigurare, pentru a fi incidente textele de lege aplicabile societăţilor de asigurare şi, implicit, pentru a putea fi obligat şi la plata penalităţilor de întârziere, a dobânzilor legale sau a cheltuielilor de judecată.

Dimpotrivă, din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015 rezultă că temeiul răspunderii Fondului nu îl constituie contractul de asigurare, ci, tocmai dispoziţiile actului normativ menţionat, acesta fiind ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi ale daunelor interese moratorii, penalităţilor sau cheltuielilor de judecată, determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înţeles să-şi execute obligaţiile contractuale la termenul scadent.

Această concluzie este confirmată de art. 1535 din noul C. civ. care prevede că "În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu", sancţiunile în discuţie constând în penalităţile de întârziere şi fiind astfel aplicabile asigurătorului pentru neplata la termen a unei despăgubiri.

Prin urmare, rezultă în mod indubitabil că raportul de drept civil existent între intimata-reclamantă şi asigurătorul S.C. C. produce efecte numai între aceste părţi, conform dispoziţiilor art. 1280 C. civ., iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condiţiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului, respectiv Legea nr. 213/2015.

Cu alte cuvinte, activitatea Fondului este prevăzută prin Legea de organizare nr. 213/2015, respectiv Norma A.S.F. 16/2015, nefiindu-i aplicabile textele de lege ce erau aplicabile societăţilor de asigurare, respectiv cele referitoare la penalităţile de întârziere, întrucât nici Legea nr. 213/2015 şi nici Norma A.S.F. nr. 16/2015 nu prevăd posibilitatea obligării Fondului la plata penalităţilor de întârziere pentru cazul în care asigurătorul nu şi-a îndeplinit obligaţiile.

În speţă, cum legea specială nu a prevăzut o garanţie legală şi în ceea ce priveşte daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată nefiind, prin urmare, incluse în sfera creanţei de asigurare, pentru ca pârâtul să aibă obligaţia de a le plăti din disponibilităţile aflate la dispoziţia sa.

De altfel, în acest sens al neincluderii penalităţilor şi cheltuielilor de judecată în sfera creanţei de asigurare este şi Soluţia de unificare a jurisprudenţei la nivelul secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, adoptată în cadrul Şedinţei din data de 13 decembrie 2021.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că nu a fost demonstrată nelegalitatea Deciziei nr. 15305/14.06.2018 emise de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în ceea ce priveşte respingerea la plată a sumelor solicitate cu titlu de penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată, având în vedere că acestea nu reprezintă creanţe de asigurări pentru a fi obligat Fondul la plata acestora, atâta timp cât temeiul răspunderii pârâtului nu îl constituie contractul de asigurare, ci dispoziţiile Legii nr. 213/2015, astfel că argumentele expuse de recurentul-pârât în calea de atac a recursului sunt apte să determine casarea hotărârii de fond, întrucât aceasta a fost pronunţată cu interpretarea greşită a normelor legale incidente în cauză.

În considerarea argumentelor expuse, reţinând incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, Înalta Curte va admite recursul, va casa în parte sentinţa recurată şi, rejudecând va obliga pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor doar la plata sumei de 27.210,64 RON cu titlu de despăgubiri, respingând în rest acţiunea reclamantei S.C. A. S.R.L. şi menţinând restul dispoziţiilor sentinţei.

Totodată, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., reţinând culpa procesuală a acesteia, va obliga intimata S.C. A. S.R.L. să plătească recurentului Fondul de Garantare a Asiguraţilor cheltuieli de judecată în cuantum de 200 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei nr. 2550 din 22 noiembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată şi, rejudecând:

Obligă pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor doar la plata sumei de 27.210,64 RON cu titlu de despăgubiri şi respinge în rest acţiunea reclamantei S.C. A. S.R.L..

Menţine restul dispoziţiilor sentinţei.

Obligă intimata S.C. A. S.R.L. să plătească recurentului Fondul de Garantare a Asiguraţilor cheltuieli de judecată în cuantum de 200 RON, taxă judiciară de timbru în recurs.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 februarie 2022.