Joint tax liability upheld against administrator for fund transfers leaving insolvent company without assets

Şedinţa publică din data de 22 februarie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

1.1. Prin cererea înregistrată la data de 31.03.2021 pe rolul Curţii de Apel Suceava – secţia de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2021, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Suceava, anularea deciziei nr. 5075/19.03.2021 de soluţionare a contestaţiei şi a deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/21.01.2021, emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Suceava.

1.2. La data de 12.04.2021 reclamanta A. a depus o cerere de completare a cererii de chemare în judecată prin care a solicitat şi suspendarea executării deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/21.01.2021, până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2021 al Curţii de Apel Suceava.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 51 din data de 15 iunie 2021, Curtea de Apel Suceava – secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a ANAF - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu aceasta, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Totodată, prima instanţă a respins acţiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Suceava, ca nefondată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

3.1. Împotriva sentinţei civile indicate la punctul I.2 de mai sus a declarat recurs reclamanta A., prin care, invocând motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului şi casarea în parte a hotărârii, iar, în rejudecare, admiterea acţiunii şi anularea deciziei nr. 5075/19.03.2021 de soluţionare a contestaţiei şi a deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/21.01.2021, precum şi acordarea cheltuielilor de judecată.

În susţinerea căii de atac, recurenta a învederat că hotărârea atacată este nelegală din prisma faptului că au fost interpretate şi aplicate în mod greşit prevederile art. 25 alin. (2) lit. d) Codul de procedură fiscală.

Urmare unei sumare prezentări a situaţiei debitoarei societatea B. S.R.L., care a fost declarată insolvabilă şi a aspectelor învederate de organele fiscale în actele administrative fiscale atacate, recurenta a argumentat, în esenţă, în sensul că pentru antrenarea răspunderii solidare a administratorilor conform art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015, trebuie îndeplinite două condiţii şi anume ca debitorul să fie declarat insolvabil şi să poată fi reţinută reaua credinţă a persoanei în privinţa căreia s-a atras răspunderea cu privire la neîndeplinirea obligaţiei legale de a nu declara/neachita la scadenţă obligaţiile fiscale.

A mai învederat recurenta că, în ceea ce priveşte reaua-credinţă cerută de textul menţionat, aceasta implică atitudinea administratorului în legătură cu îndeplinirea de către contribuabil a obligaţiilor legale ce îi incumbă în raporturile cu organul fiscal, atitudine constând în determinarea, cu rea-credinţă, a nedeclarării şi/sau neachitării la scadenţă a obligaţiilor fiscale, aspect ce, în cauza de faţă, nu a fost dovedit.

De asemenea, recurenta a subliniat că transferul disponibilului din conturile bancare ale societăţii B. S.R.L. în conturile societătii C. S.R.L. şi societatii D. S.R.L. s-a realizat în perioada octombrie- decembrie 2019, anterior emiterii deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale principale aferente diferenţelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecţiei fiscale la persoane juridice nr. x/06.12.2019 şi anterior întocmirii Raportului de inspecţie fiscală nr. x/06.12.2019.

A mai arătat recurenta că pentru transferurile de disponibil există documente justificative în contextul corectării erorilor contabile, iar neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale nu constituie, în sine, o cauză de atragere a răspunderii solidare, imputarea încălcării obligaţiilor statutare, corelativ "abandonării" administrării societăţii (raportat la situaţia acelor transferuri la care se face referire, către societăţi afiliate, dar pentru care există documente justificative, în contextul corectării erorilor contabile) nefiind cu nimic probată în cauză.

Făcând trimitere la prevederile art. 1 pct. 1 şi art. 12 alin. (4) din Legea nr. 207/2015, recurenta a învederat că incumba organului fiscal obligaţia de a proba reaua sa credinţă în scopul de a produce insolvabilitatea firmei, aspect pe care organele fiscale nu l-au realizat, simpla prezumţie că insolvabilitatea firmei s-a produs ca urmare a conduitei recurentei, fără ca aceasta să fie concretizată în acţiuni/inacţiuni specifice, neputând fi valorificată.

Totodată, recurenta a subliniat că pentru antrenarea răspunderii solidare se impunea a fi întrunite cumulativ cele patru elemente specifice răspunderii patrimoniale, respectiv fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi vinovăţia, în cauză nefiind îndeplinită condiţia existenţei legăturii de cauzalitate între faptele expuse şi starea de insolvabilitate şi nici faptul că recurenta ar fi beneficiat nejustificat de sume de bani din patrimoniul debitorului şi că, din neglijenţă sau cu intenţie, ar fi refuzat plata obligaţiilor fiscale stabilite în sarcina societăţii debitoare.

3.2. Prin notele de şedinţă depuse la data de 30.01.2023, recurenta – reclamantă a evocat modificarea cadrului legislativ prin Legea nr. 72/2022 pentru anularea unor obligaţii fiscale şi pentru modificarea unor acte normative, apreciind că aceasta produce efecte şi în planul legalităţii actelor administrative emise faţă de recurentă, în calitatea sa de persoană a cărei răspundere solidară a fost angajată.

4. Apărările formulate în cauză

4.1. Prin întâmpinarea depusă, intimata-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor a solicitat respingerea recursului ca nefondat, evidenţiind lipsa unor critici care să vizeze soluţia de admitere a excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive.

4.2. În cauză a formulat întâmpinare şi intimata-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Suceava, care a solicitat, la rându-i, respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate, drept legală şi temeinică, argumentând, în esenţă, în sensul unei corecte aplicări, de către prima instanţă, a prevederilor de drept material incidente cauzei. De asemenea, din perspectiva solicitării recurentei de acordare a cheltuielilor de judecată, intimata a susţinut lipsa culpei sale procesuale, solicitând respingerea unei astfel de cereri.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia din data de 20 septembrie 2021 s-a fixat termen de judecată la data de 22 februarie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs asupra căii de atac formulate

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, probele administrate şi normele legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, referitor la efectele Legii nr. 72/2022 pentru anularea unor obligaţii fiscale şi pentru modificarea unor acte normative, Înalta Curte reţine că prin art. I alin. (1) al unui astfel de act normativ au fost anulate diferenţele de obligaţii fiscale principale şi/sau obligaţiile fiscale accesorii, stabilite de organul fiscal prin decizie de impunere emisă şi comunicată contribuabilului, ca urmare a calificării ulterioare de către organul fiscal a sumelor reprezentând indemnizaţii sau orice alte sume de aceeaşi natură, primite pe perioada delegării, detaşării sau desfăşurării activităţii pe teritoriul altei ţări, de către angajaţi ai angajatorilor români care şi-au desfăşurat activitate pe teritoriul altei ţări, aferente perioadelor fiscale cuprinse între 1 iulie 2015 şi data intrării în vigoare a legii, şi neachitate. Pe cale de consecinţă, textul normativ în discuţie vizează actele administrative fiscale ce privesc debitorul principal, putând genera, cel mult, ex officio, o caducitate a actului administrativ emis în procedura de angajare a răspunderii solidare, în măsura în care suma pentru care s-a angajat răspunderea a fost amnistiată, însă nu un motiv de nelegalitate a respectivului act.

Examinând sentinţa atacată din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu există argumente pentru reformarea hotărârii de fond, prima instanţă aplicând judicios dispoziţiile de drept substanţial la momentul pronunţării soluţiei de respingere a demersului judiciar ce face obiectul prezentei cauze, prin care recurenta – reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu verificarea legalităţii deciziei nr. 5075/19.03.2021 de soluţionare a contestaţiei şi a deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/21.01.2021, emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Suceava.

Instanţa de control judiciar consideră că deciziile antereferite au fost motivate conform, în sensul că permit atingerea dublei finalităţi pe care o au, câtă vreme îndeplinesc funcţia de transparenţă, de natură a permite reclamantei să verifice dacă actele au fost sau nu întemeiate şi să conteste aspectele pe care le-a apreciat ca fiind nelegale, îndeplinirea unei astfel de funcţii fiind confirmată chiar de demersul judiciar pendinte, din cuprinsul cererii de chemare în judecată formulate în cauză nerezultând elemente de dificultate privind înţelegerea argumentelor avute în vedere de către organele fiscale, ci doar opinia contrară a recurentei - reclamante, ce a apreciat astfel de considerente drept nelegale.

Totodată, instanţa de control judiciar apreciază că aspectele învederate de autoritate în justificarea actelor atacate permit şi instanţei să realizeze controlul său jurisdicţional, respectiv reconstituirea raţionamentului efectuat de autorii actelor pentru a ajunge la adoptarea acestora.

Mai mult, organul fiscal a stabilit motivele de fapt care au justificat pertinent aplicarea art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 în ceea ce o priveşte pe reclamantă, soluţia de atragere a răspunderii solidare nefiind întemeiată pe simple prezumţii (cum eronat afirmă recurenta).

Prevederile art. 25 alin. (2) lit. d) Codul de procedură fiscală dispun astfel: Pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condiţiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane:

d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale.

Din circumstanţele particulare ale cauzei, Înalta Curte reţine că, prin procesul-verbal de declarare a stării de insolvabilitate nr. x/27.10.2020, s-a constatat insolvabilitatea societăţii debitoare B. S.R.L. în considerarea unor obligaţii fiscale neachitate în sumă de 7.039.377 RON, provenite din decizia de impunere x/06.12.2019, aferente perioadei în care funcţia de administrator al societăţii debitoare a fost deţinută de recurenta – reclamantă A..

În perioada derulării inspecţiei fiscale finalizate cu emiterea sus indicatei decizii de impunere (ce a avut la bază Raportul de inspecţie fiscală nr. x/06.12.2019), din conturile bancare ale societăţii debitoare au fost realizate, după cum chiar recurenta recunoaşte, transferuri de disponibil către conturile bancare ale societăţilor C. S.R.L. (suma de 159.318 RON) şi D. S.R.L. (580.086 RON), ce aveau calitatea de societăţi afiliate, fiind administrate de fratele recurentei – reclamante, iar părţile sociale deţinute de mama, respectiv fratele recurentei reclamante (astfel cum rezultă din decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. 10 din 27.10.2020, emisă de AJFP Suceava – dosarul primei instanţe).

Urmare unor astfel de transferuri, societatea debitoare B. S.R.L. a rămas fără bunuri urmăribile.

Contrar celor susţinute de recurentă, Înalta Curte apreciază că poziţionarea temporală a unor astfel de transferuri anterior emiterii deciziei de nr. F-SV 523/06.12.2019 şi Raportului de inspecţie fiscală nr. x/06.12.2019 nu prezintă relevanţă, câtă vreme există suprapunere între perioada desfăşurării inspecţiei fiscale (ce a început la data de 04.09.2019) şi datele transferurilor.

De asemenea, din aceleaşi înscrisuri rezultă şi că societatea debitoare şi-a transferat clienţii către societatea afiliată E., aspecte de natură a afecta capacitatea societăţii debitoare de a realiza venituri urmăribile.

O atare conduită a reclamantei a determinat, în mod evident, neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale stabilite prin decizia de impunere x/06.12.2019, din succesiunea temporală a demersurilor antereferite rezultând scopul determinat al acestora în sensul de a scoate din patrimoniul societăţii bunurile şi veniturile urmăribile. Or, o atare conduită, circumscrisă unui astfel de scop, reprezintă un indicativ concret al relei credinţe, din perspectiva determinării neachitării la scadenţă a obligaţiilor fiscale, în sensul literei d) a alin. (2) al art. 25 Codul de procedură fiscală, evidenţiind o atitudine subiectivă îndreptată clar către elementul neîndeplinirii obligaţiei de achitare a creanţelor fiscale restante. .

Existenţa facturilor proforma ori a corecţiilor în contabilitate (ce, potrivit înscrisurilor de la filele x, au fost realizate după emiterea procesului-verbal de insolvabilitate) nu pot fi valorificate în sensul înlăturării elementului de rea credinţă a faptelor antereferite realizate de recurentă (ce, de altfel, nu au fost negate de aceasta).

Deşi recurenta – reclamantă a susţinut că demersurile sale nu au fost de natură a determina o imposibilitate de achitare a creanţelor fiscale, Înalta Curte reţine că acceptarea unei astfel de consecinţe era posibilă şi previzibilă, ceea ce depăşeşte o simplă culpă în exercitarea atribuţiilor, îmbrăcând forma intenţiei indirecte, ce, coroborată cu elementele expuse în paragrafele anterioare, conduce la angajarea răspunderii solidare.

Totodată, astfel de elemente confirmă şi existenţa legăturii de cauzalitate între faptă şi consecinţa neachitării obligaţiilor fiscale născute ulterior constatării stării de insolvabilitate, iar prejudiciul constă în obligaţiile fiscale neachitate la scadenţă, rezultate din decizia de impunere emisă faţă de societatea debitoare, neavând, prin urmare, nicio relevanţă apărarea recurentei în sensul că nu a obţinut niciun beneficiu nejustificat în sume de bani din transferurile realizate.

În concluzie, instanţa de control judiciar constată că hotărârea recurată este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., soluţia pronunţată fiind dată cu legala interpretare şi aplicare a normelor de drept material.

Pentru toate aceste motive, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., constatând că nu sunt incidente motivele de casare invocate de recurenta - reclamantă A., va respinge recursul formulat de aceasta, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 51 din data de 15 iunie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Suceava – secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 22 februarie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.