Judicial salary equalization and general applicability of final judgments vs. extinctive statute of limitations

Şedinţa publică din data de 17 februarie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

În dosarul nr. x/2020, prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a formulat în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, cerere de chemare în judecată prin care a solicitat anularea, în parte, a Deciziei de salarizare nr. 365 din 26.09.2019 a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii şi modificarea art. V al deciziei astfel încât plata diferenţelor salariale rezultate din aplicarea deciziei să se efectueze începând cu data de 09.04.2015, astfel cum drepturile salariale au fost stabilite prin art. I şi II ale deciziei şi prin hotărâri judecătoreşti definitive, respectiv ca plata efectivă a diferenţelor salariale să se efectueze prin raportare la o VRS de 440,16 RON începând cu data de 09.04.2015 şi prin raportare la o VRS de 484,18 RON începând cu data de 01.12.2015.

În dosarul nr. x/2020, prin cererea formulată reclamantul a solicitat anularea în parte a Deciziei de salarizare nr. 399/23.10.2019 a preşedintelui CSM şi modificarea art. IV al deciziei astfel încât plata diferenţelor salariale rezultate din aplicarea deciziei să se efectueze începând cu data de 09.04.2015 astfel cum drepturile salariale au fost stabilite prin art. II şi III ale deciziei şi prin hotărâri judecătoreşti definitive, respectiv ca plata efectivă a diferenţelor salariale să se efectueze prin raportare la o VRS de 440,16 RON începând cu data de 09.04.2015 şi prin raportare la o VRS de 484,18 RON începând cu data de 01.12.2015.

Prin încheierea de şedinţă din data de 20.01.2021 dosarul cu nr. x/2020 a fost conexat la dosarul nr. x/2020.

În dosarul nr. x/2020, prin cererea formulată reclamantul a solicitat anularea adresei nr. x/05.05.2020 a CSM – Direcţia resurse umane şi organizare, precum şi a Dispoziţiei nr. 34/02.03.2020 a secretarului general al CSM şi modificarea art. IV al dispoziţiei astfel încât plata drepturilor salariale rezultate din aplicarea dispoziţiei să se efectueze începând cu data de 16.07.2015 data numirii în funcţia de director adjunct al INM astfel cum drepturile salariale au fost stabilite prin art. I-III ale dispoziţiei şi prin hotărâri judecătoreşti definitive, respectiv ca plata efectivă a drepturilor salariale să se efectueze prin raportare la o VRS de 440,16 RON începând cu data de 16.07.2015 şi prin raportare la o VRS de 484,18 RON începând cu data de 01.12.2015.

Dosarul cu nr. x/2020 a fost conexat la dosarul nr. x/2020 prin încheierea din data de 11.09.2020.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 177 pronunţată la data de 17 februarie 2021, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată în dosarul nr. x/2020 de reclamantul A. ca neîntemeiată.

În dosarul conexat nr. x/2020 a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive în ceea ce priveşte perioada 09.04.2015 – 15.07.2015 şi în consecinţă a respins acţiunea în ceea ce priveşte această perioadă ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A respins excepţia lipsei de interes ca neîntemeiată.

A respins în rest acţiunea ca neîntemeiată.

În dosarul conexat nr. x/2020 a admis excepţia inadmisibilităţii anulării adresei nr. x/05.05.2020 şi a respins acest capăt de cerere ca inadmisibil.

A respins în rest acţiunea ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs reclamantul A., întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate cu consecinţa admiterii acţiunilor, anulării în parte şi modificării Deciziei nr. 365 din 26.09.2019, Deciziei nr. 399 din 23.10.2019 ale preşedintelui CSM, precum şi a Dispoziţiei nr. 34 din 02.03.2020 a secretarului general al CSM, precum şi a adreselor privind respingerea contestaţiilor formulate, conform celor solicitate prin cererile de chemare in judecată.

Se susţine de către recurent că instanţa de fond nu a analizat şi nu a aplicat în cauză legislaţia specifică, în special art. 1 alin. (4), art. 16, art. 124 şi art. 126 din Constituţia României.

De asemenea, recurentul invocă faptul că, instanţa de fond nu a făcut aplicarea în cauză a jurisprudenţei obligatorii a Curţii Constituţionale şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind problemele de drept în litigiu, în special a Deciziei nr. 794/216 a Curţii Constituţionale şi a Deciziei nr. 36/2018 a ÎCCJ.

Într-un alt aspect se critică faptul că instanţa de fond a aplicat în cauză principiul relativităţii hotărârilor judecătoreşti deşi acesta nu a invocat autoritatea de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în materia salarizării, ci aplicabilitatea generală a acestora conform considerentelor obligatorii ale Deciziei nr. 794/216 a Curţii Constituţionale şi a Deciziei nr. 36/2018 a ÎCCJ.

În dezvoltarea motivelor pe larg, printr-o primă critică se susţine că în mod greşit instanţa de judecată a admis excepţia inadmisibilităţii anulării adresei nr. x/05.05.2020 a directorului DRUO cu motivarea că nu au fost luate în considerare prevederile art. 7 din Cap. VIII, Anexa nr. V la Legea cadrul nr. 153/2017 prin care pârâtul CSM ar fi trebuit să soluţioneze contestaţia împotriva actelor de salarizare printr-o hotărâre dată de organele de conducere şi nu printr-o adresă, iar această hotărâre trebuia emisă de organul de conducere al CSM şi nu de conducătorul unei simple structuri organizatorice a CSM, aşa cum este DRUO.

Sub acest aspect, recurentul consideră că în mod greşit instanţa de fond a admis excepţia inadmisibilităţii anulării adresei nr. x/05.05.2020 a directorului DRUO, contestarea acesteia putând fi realizată prin procedura specială prevăzută de dispoziţiile art. 7 din Cap. VIII, Anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, care derogă de la prevederile generale ale Legii nr. 554/2004.

Prin cea de-a doua critică se susţine că nu a fost aplicată în cauză legislaţia şi jurisprudenţa privind egalizarea la nivel maxim a indemnizaţiilor de încadrare, conform hotărârilor judecătoreşti definitive.

În esenţă, în cadrul acestei critici, recurentul susţine că motivarea sentinţei atacate conţine o evidentă contradicţie ce priveşte un aspect important al soluţionării cauzei, respectiv temeiul în baza căruia au fost emise actele de salarizare. Şi sub acest aspect susţine că cele trei acte de salarizare au fost emise în temeiul obligaţiei legale impuse de legislaţia şi jurisprudenţa cu caracter obligatoriu privind egalizarea la nivel maxim a indemnizaţiilor de încadrare, şi nu o simplă "recunoaştere" ale creanţei salariale.

Prin cea de-a treia critică s-a susţinut că nu au fost respectate deciziile ÎCCJ şi ale Curţii Constituţionale privind aplicabilitatea generală a hotărârilor judecătoreşti definitive prin care au fost recunoscute majorări salariale.

În cadrul acestei critici se invocă aplicarea greşită a normelor de drept material de către instanţa de fond când a apreciat că hotărârile judecătoreşti prin care sunt stabilite sau recunoscute drepturile salariale nu au un regim derogatoriu, iar faptul că acestea trebuie avute în vedere la stabilirea nivelului maxim de salarizare este lipsit de orice fundament juridic.

Se critică faptul că instanţa de fond analizează autoritatea de lucru judecat cu privire la hotărârile definitive pronunţate în materia majorărilor salariale acordate magistraţilor deşi acest aspect nu face obiectul cererilor de chemare în judecată.

Recurentul precizează că a înţeles să invoce jurisprudenţa concordantă şi cu caracter obligatoriu a instanţei de contencios constituţional şi a instanţei supreme prin care s-a statuat că hotărârile definitive pronunţate în materia majorărilor salariale acordate magistraţilor au aplicabilitate generală şi trebuie avute în vedere la stabilirea nivelului maxim de salarizare, şi totodată că "excluderea majorărilor salariale stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti, de la calculul nivelului maxim al salariului de bază/indemnizaţie de încadrare din cadrul autorităţii publice, afectează art. 124 şi art. 126 din Constituţie".

În continuare recurentul invocă considerentele Deciziei nr. 794/216 a Curţii Constituţionale şi a Deciziei nr. 36/2018 a ÎCCJ şi caracterul obligatoriu al acestora.

Cea de-a patra critică vizează neaplicarea în cauză a întregii legislaţii privind instituirea prescripţiei dreptului material la acţiune.

Se formulează critici şi cu privire la greşita aplicare a dispoziţiilor legale în ceea ce priveşte renunţarea la prescripţie, instituţie care, nu îşi găseşte aplicabilitatea şi relevanţa în cauză.

Se susţine că, pârâtul CSM avea obligaţia legală de a emite ordinul de salarizare potrivit hotărârilor judecătoreşti definitive şi/sau executorii, acestea fiind menţionate şi în preambulul deciziilor de salarizare nr. 365/2019 si 399/2019 şi al Dispoziţiei de salarizare nr. 34/2020. Cu toate acestea pârâtul CSM a respectat doar parţial dispozitivul acestor hotărâri judecătoreşti care au aplicabilitate generală şi nu a egalizat salariile la nivel maxim începând cu data prevăzută în dispozitivul acestor hotărâri judecătoreşti (09.04.2015) ci începând cu data de 26.09.2016 (cu 3 ani înainte de emiterea Deciziei nr. 365/2019).

Recurentul apreciază că analiza aplicării în mod unilateral de către CSM a instituţiei prescripţiei porneşte de la o premisă fundamental greşită: aceea că CSM a recunoscut creanţele, a înţeles să opună prescripţia extinctivă şi a ales să nu renunţe la aceasta. În opinia recurentului, actele de salarizare nu constituie o recunoaştere ci îndeplinirea unor obligaţii legale imperative.

O ultimă critică vizează neaplicarea legislaţiei şi a jurisprudenţei care interzic discriminarea în materia salarizării.

În susţinerea acestei critici recurentul invocă dispoziţiile art. 6 din Legea-cadru nr. 153/2017, privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, unde, printre principiile care stau la baza actualului sistem de salarizare se află principiul nediscriminării şi principiul egalităţii. În aceeaşi măsură recurentul invocă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în aplicarea disp.art. 14 din Convenţie şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale privind egalitatea în faţa legii.

Împotriva sentinţei nr. 177 pronunţată la data de 17 februarie 2021, pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii a formulat recurs incident întemeiat pe motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. prin care solicită admiterea recursului incident, casarea în parte a sentinţei recurate cu consecinţa admiterii în prealabil a excepţiei lipsei de interes invocate în cauza nr. x/2020 şi respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind lipsită de interes.

În motivarea recursului, se susţine în esenţă că reclamantul nu justifică un interes în demersul său judiciar referitor la modificarea art. IV al deciziei nr. 399/23.10.2019 a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii, respectiv nu justifică niciun interes ca plata diferenţelor salariale rezultate din aplicarea deciziei menţionate să se efectueze începând cu data de 16.07.2015, data numirii sale în funcţia de director adjunct al Institutului Naţional al Magistraturii.

Pentru perioada cuprinsă între data de 16.07.2015 – 29.11.2016 reclamantul a beneficiat de drepturile salariale aferente funcţiei de procuror militar, superioare celor cuvenite pentru funcţia de director adjunct al Institutului Naţional al Magistraturii, optând pentru aceasta în conformitate cu prevederile art. 58 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, aceste aspecte reieşind din referatul nr. x/12.02.2020 al Direcţiei Resurse Umane şi Organizare din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii.

4. Apărările intimatei

Intimatul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. se apreciază că acesta este nefondat, hotărârea atacată cuprinde motivele pe care se întemeiază, fiind prezentate argumentele instanţei cu privire la soluţiile adoptate, fiind avute în vedere susţinerile părţilor, situaţia de fapt relevantă prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului şi normelor de drept incidente, iar acestea nu sunt contradictorii.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în esenţă, s-a susţinut, că acesta este nefondat, soluţia instanţei de fond fiind una legală şi temeinică, cu aplicarea întocmai a normelor de drept material incidente în cauză.

Faţă de excepţia inadmisibilităţii cererii reclamantului invocată de instanţă din oficiu în mod corect şi legal instanţa a admis această excepţie având în vedere faptul că adresa în discuţie nu reprezintă un act administrativ conform prevederilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 cu modificările ulterioare.

Totodată, cu privire la fondul cererilor reclamantului prima instanţă a aplicat cu rigurozitate dispoziţiile legale de drept material incidente în cauză, astfel că sunt neîntemeiate susţinerile recurentului din cuprinsul cererii de recurs, nefiind incident nici un motiv de nelegalitate în raport de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Recursul formulat de reclamantul A.

Prin acţiunea formulată, reclamantul A. a solicitat instanţei de judecată, prin cele trei cereri de chemare în judecată şi conexate la dosarul nr. x/2020, anularea în parte a Deciziei nr. 365/26.09.2019, anularea în parte a Deciziei de salarizare nr. 399/23.10.2019, anularea adresei nr. x/05.05.2020 a CSM – Direcţia resurse umane şi organizare, precum şi a Dispoziţiei nr. 34/02.03.2020, cereri prin care reclamantul a solicitat ca plata diferenţelor salariale rezultate din aplicarea deciziilor atacate să se efectueze începând cu data de 09.04.2015 respectiv ca plata efectivă a diferenţelor salariale să se efectueze prin raportare la o VRS de 440,16 RON începând cu data de 09.04.2015 şi prin raportare la o VRS de 484,18 RON începând cu data de 01.12.2015.

Curtea de Apel Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 177 pronunţată la data de 17 februarie 2021, a respins cererile reclamantului ca neîntemeiate.

Soluţia Curţii de Apel Bucureşti este corectă, fiind adoptată şi de instanţa de control judiciar, în urma propriului demers de aplicare a dispoziţiilor legale, reţinând că în cauză motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ. nu sunt incidente cauzei.

Art. 488 alin. (1) C. proc. civ., prevede: "(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (…) 6. Când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei; 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material."

Totodată, potrivit art. 483 C. proc. civ. "(3) Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. (4) În cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată. Dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător".

Din interpretarea dispoziţiilor precitate, Înalta Curte reţine că recursul reprezintă acea cale extraordinară de atac prin care hotărârea atacată este supusă controlului judiciar prin prisma conformităţii sale cu regulile de drept aplicabile, ceea ce implică recunoaşterea posibilităţii părţii interesate de a o critica doar pentru motive de nelegalitate, iar nu şi de netemeinicie.

Motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondat.

Conform art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. hotărârea va cuprinde "motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor ".

Motivarea apare ca fiind un element esenţial al unei hotărâri judecătoreşti, o puternică garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum si o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanţa superioară a atribuţiilor de control judiciar de legalitate si temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituie o condiţie a procesului echitabil, în lumina art. 21 alin. (3) din Constituţia României si art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.

Indiscutabil, orice parte în cadrul unei proceduri are dreptul sa prezinte judecătorului observaţiile si argumentele sale şi de a pretinde organului judiciar să le examineze pe acestea în mod efectiv. Dreptul la un proces echitabil, prin urmare, nu poate fi considerat efectiv decât dacă observaţiile părţilor sunt corect examinate de către instanţă, aceasta având obligaţia de a proceda la un examen concret al mijloacelor, argumentelor si elementelor de proba, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.

Înalta Curte subliniază că obiectul căii de atac nu îl mai constituie pretenţia concretă a părţii, ca în cazul cererilor de învestire a primei instanţe, ci hotărârea judecătorească despre care se pretinde că nu este legală sau temeinică. Altfel spus, judecătorului căii de atac îi revine obligaţia să verifice raţionamentul judecătorului fondului, căruia îi incumbă să soluţioneze procesul în primă instanţă, iar spre acest rezultat premisele raţionamentului trebuie să fie accesibile din simpla lectură a hotărârii, prin prisma expunerii situaţiei de fapt şi a probelor concrete care o susţin, cu identificarea lor, respectiv prin prisma analizei în drept corespunzătoare acelei situaţii factuale stabilite.

Din perspectiva acestui motiv de casare, recurentul reclamant a susţinut că motivarea sentinţei atacate conţine o evidentă contradicţie ce priveşte un aspect important al soluţionării cauzei, respectiv temeiul în baza căruia au fost emise actele de salarizare. Sub acest aspect se susţine că aceste acte de salarizare au fost emise în temeiul unei obligaţii legale impuse de legislaţia şi jurisprudenţa cu caracter obligatoriu privind egalizarea la nivel maxim a indemnizaţiilor de încadrare, acte de salarizare ce nu constituie "recunoaşterea unei creanţe"

Critica formulată nu poate fi primită.

Nu există nicio contradicţie în considerentele hotărârii recurate, dimpotrivă Înalta Curte constată că instanţa de fond a motivat pertinent hotărârea recurată, răspunzând criticilor şi apărărilor formulate de părţi, ceea ce înseamnă că hotărârea a fost motivată în acord cu cerinţele impuse de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi cu jurisprudenţa C.E.D.O. în materie, şi făcând o aplicare corectă a normelor legale incidente cauzei.

Împrejurarea că în contextul descrierii situaţiei de fapt instanţa de fond a arătat că în baza dispoziţiilor legale incidente au fost emise actele de salarizare, iar în ce priveşte analiza făcută de instanţa de fond asupra prescripţiei dreptului la acţiune a înţeles să folosească termenul "recunoaşte" nu constituie o motivare contradictorie. Raţionamentul uzitat de judecător în analiza fiecărei cereri/argumente/apărări formulate de parte nu constituie motivare contradictorie.

În practica instanţelor de control judiciar s-a reţinut constant că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. atunci când există o contradicţie între soluţia pronunţată şi considerentele ce stau la baza acesteia sau atunci când considerentele reflectă un caracter antagonic, nefiind posibil de urmărit raţionamentul care a stat la baza pronunţării soluţiei, ori când instanţa s-a pronunţat cu privire la altă acţiune decât cea care face obiectul litigiului, niciuna dintre aceste ipoteze nefiind întâlnită în cauză.

Aşadar, instanţa de fond a redat de o manieră convingătoare raţionamentul juridic pe care l-a adoptat, aşa încât ansamblul considerentelor hotărârii nu sunt contradictorii, ci dimpotrivă converg spre aceeaşi soluţie, putând fi astfel realizat controlul judiciar, fapt pentru care şi motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondat.

Şi motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondat, sentinţa recurată reflectând interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material incidente la circumstanţele de fapt ale cauzei.

Înalta Curte are în vedere că potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

Observând cererile formulate de reclamant şi analizând sentinţa recurată, Înalta Curte constată că problema supusă judecăţii vizează dacă acordarea drepturilor salariale trebuia să se realizeze cu respectarea termenului de prescripţie extinctivă, aşa cum s-a întâmplat prin emiterea actelor administrative contestate in cauză.

Prin urmare, nemulţumirea reclamantului nu vizează faptul că nu i s-au acordat drepturile salariale, ci faptul că acordarea acestora s-a efectuat cu respectarea termenului de prescripţie extinctivă.

Plecând de la acest aspect, Înalta Curte va reţine că hotărârea recurată a fost dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente cauzei, niciuna din criticile formulate nefiind apte să determine casarea hotărârii.

Critica ce vizează greşita respingere a excepţiei inadmisibilităţii anulării adresei nr. x/05.05.2020, critică întemeiată pe faptul că instanţa de judecată nu a luat în considerare prevederile art. 7 din Cap. VIII, Anexa nr. V la Legea cadrul nr. 153/2017 nu poate fi primită.

Prin adresa nr. x/05.05.2020, Direcţia de specialitate din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii a comunicat recurentului răspunsul cu privire la contestaţia formulată de acesta împotriva art. IV din Dispoziţia nr. 34/2020 a secretarului general al Consiliului Superior al Magistraturii.

Necontestat, conform art. 7 din Cap. VIII Anexa V din Legea nr. 153/2017, hotărârile organelor prevăzute la alin. (1) din acest act normativ (în cauză, ale Consiliului Superior al Magistraturii) pot fi atacate la instanţa de contencios administrativ, însă în cauză prin emiterea adresei nu s-a făcut dovada vreunei vătămări care poate decurge din forma care a îmbrăcat-o modul de soluţionare a contestaţiei sale îndreptate împotriva modului de stabilire a drepturilor salariale pentru perioada în care a deţinut funcţia de director adjunct al Institutului Naţional al Magistraturii, în raport de soluţia dată asupra fondului cauzei.

Pe de altă parte, critica formulată nu are efect juridic în raport de soluţia pronunţată în cauză.

Prin cea de-a treia critică s-a susţinut că nu au fost respectate deciziile ÎCCJ şi ale Curţii Constituţionale privind aplicabilitatea generală a hotărârilor judecătoreşti definitive prin care au fost recunoscute majorări salariale, sens în care afirmă că nu a susţinut prin cererile de chemare în judecată că hotărârile judecătoreşti ar avea autoritate de lucru judecat cât priveşte alţi magistraţi decât părţile litigante, ci faptul că astfel de hotărâri au aplicabilitate generală şi trebuie avute în vedere la stabilirea nivelului maxim de salarizare.

Hotărârile judecătoreşti nu pot avea aplicabilitate generală, iar sub acest aspect corect judecătorul fondului a constatat, prin raportare la dispoziţiile art. 435 din C. proc. civ., că nu poate fi reţinut caracterul obligatoriu şi forţa executorie a hotărârilor judecătoreşti prin care sunt stabilite sau recunoscute drepturi salariale altor persoane, în raporturile dintre autoritatea pârâtă şi reclamant.

Hotărârile judecătoreşti invocate de recurent au efecte doar între părţile litigante, iar drepturile şi obligaţiile stabilite prin aceasta neputând profita sau dăuna terţelor persoane, străine de litigiu.

Trimiterile făcute de recurent la Decizia CCR 764/2016 sau la Decizia ICCJ nr. 36/2018, în sensul că prin aceste decizii s-a stabilit că hotărârile judecătoreşti au aplicabilitate generală şi trebuie avute în vedere la stabilirea nivelului maxim de salarizare, nu pot fi primite, recurentul scoate din context anumiţi termeni şi le dă o interpretare proprie.

În acest sens pct. 79 din Decizia nr. 36/2018 "Chiar dacă în cauză hotărârile judecătoreşti pronunţate pentru obţinerea unor drepturi salariale au efecte doar între părţile ce au luat parte la judecată, totuşi se observă că hotărârile judecătoreşti prin care s-a recunoscut majorarea indemnizaţiei de încadrare, cum sunt cele prin care s-au stabilit majorările de 2%, 5% şi, respectiv, 11% acordate magistraţilor şi personalului asimilat, în temeiul Ordonanţei Guvernului nr. 10/2007, nu vizează situaţii de fapt particulare, ci aplicarea unor prevederi legale cuprinse în acte normative, care au aplicabilitate generală".

Prin urmare, nu hotărârile judecătoreşti au aplicabilitate generală ci aplicarea unor prevederi legale cuprinse în acte normative, care au aplicabilitate generală.

S-a criticat hotărârea atacată şi sub aspectul greşitei reţineri a prescripţiei extinctive, apreciind recurentul că analiza aplicării în mod unilateral de către CSM a instituţiei prescripţiei porneşte de la o premisă fundamental greşită: aceea că CSM a recunoscut creanţele, a înţeles să opună prescripţia extinctivă şi a ales să nu renunţe la aceasta. În opinia recurentului, actele de salarizare nu constituie o recunoaştere ci îndeplinirea unor obligaţii legale imperative.

Contrar opiniei recurentului, prin actele de salarizare intimatul pârât şi-a îndeplinit obligaţiile legale, recunoscând creanţa însă în limitele apreciate de acesta, iar cu privire la aceste limite, beneficiarul actului administrativ având posibilitatea de a solicita intervenţia instanţei de contencios administrativ ceea ce recurentul a şi făcut.

Prin urmare, corect judecătorul de primă jurisdicţie a reţinut că debitorul a înţeles să opună prescripţia extinctivă şi a ales să nu renunţe la aceasta, manifestarea sa fiind lipsită de echivoc şi în deplin acord cu prevederile legale, forma prin care s-a materializat aceasta, respectiv actele administrative individuale, fiind lipsite de relevanţă.

Şi ultima critică ce vizează neaplicarea legislaţiei şi a jurisprudenţei care interzic discriminarea în materia salarizării este nefondată, susţinând recurentul că în prezent sunt patru categorii de persoane între care există diferenţe de salarizare determinate de acordarea retroactivă a VRS pentru perioade diferite, ceea ce conduce la faptul că, în anumite perioade, cuantum VRS este diferit de la o persoană la alta.

Împrejurarea că valoarea de referinţă sectorială a fost acordată în raport de termenul de prescripţie extinctivă nu creează discriminare, câtă vreme a fost acordat aceeaşi valoare de referinţă sectorială. Existenţa unor hotărâri judecătoreşti definitive prin care a fost recunoscută aplicarea VRS începând cu data de 09.04.2015 a fost rezultatul formulării acţiunii de către titularul dreptului salarial în termenul de prescripţie prevăzut de lege. Sunt şi hotărâri judecătoreşti prin care instanţele de judecată au admis excepţia prescripţiei, acordând valoarea de referinţă sectorială doar pentru perioada pentru care nu a intervenit prescripţia dreptului material la acţiune.

Prin urmare, nefiind întrunite condiţiile existenţei unor fapte de discriminare atât timp cât discriminarea reprezintă o diferenţiere bazată pe un criteriu susceptibil să aducă atingere unui drept, fără să existe o justificare obiectivă, critica formulată este nefondată.

În raport de toate aceste considerente, Înalta Curte constată că toate criticile formulate sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.

În ceea ce priveşte recursul incident declarat de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, împotriva sentinţei nr. 177 din 17.02.2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, prin care instanţa a respins acţiunea reclamantului ca neîntemeiată, precum şi excepţia lipsei de interes ca neîntemeiată, Înalta Curte constată că potrivit dispoziţiilor art. 32 alin. (1) lit. d) şi art. 33 din C. proc. civ. una dintre cele patru condiţii de exercitare a acţiunii civile rezidă în justificarea unui interes, iar interesul de a acţiona trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual.

Interesul reprezintă folosul practic, material sau moral, pe care îl urmăreşte cel ce învesteşte o instanţă de judecată cu o cerere (acţiune sau cale de atac), acesta trebuind să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual. Prin urmare, interesul reprezintă o condiţie generală ce trebuie îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, pe tot parcursul soluţionării unei cauze, nu doar cu prilejul promovării acţiunii sau formulării căii de atac.

Or, din acest punct de vedere nu se poate reţine că recurentul-pârât justifică vreun interes, în condiţiile în care, deşi excepţia lipsei de interes a fost respinsă ca neîntemeiată, pretenţiile ce au făcut obiectul cererii de chemare în judecată au fost, de asemenea, respinse, soluţie ce profită recurentului-pârât.

În acest sens, recurentul-pârât nu a arătat în concret care este interesul, respectiv folosul practic pe care l-ar obţine prin schimbarea soluţiei pronunţate cu privire la excepţia lipsei de interes câtă vreme acţiunea pe fond a fost respinsă.

Prin urmare, întrucât scopul urmărit prin promovarea recursului nu a fost arătat de către recurent, se constată că, în privinţa recursului incident declarat de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, formulat împotriva sentinţei civile nr. 177 din 17.02.2021 nu este îndeplinită condiţia de exercitare a acţiunii referitoare la justificarea unui interes în sensul art. 32 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de recurentul reclamant ca nefondat, iar recursul incident formulat de recurentul pârât va fi respins ca lipsit de interes.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia lipsei de interes a recursului incident formulat de recurentul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii, invocată din oficiu.

Respinge recursul incident formulat de recurentul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii împotriva sentinţei civile nr. 177 din 17 februarie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal ca lipsit de interes.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 177 din 17 februarie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 februarie 2023.