Prosecutor's salary coefficient appeal dismissed, upholding res judicata on anti-corruption unit pay parity

Şedinţa publică din data de 16 februarie 2023

Asupra recursului de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată. Hotărârea instanţei de fond

Prin acţiunea înregistrată, la data de 25.11.2021, pe rolul Curţii de Apel Craiova – secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiş, a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, obligarea pârâtului să emită un nou ordin de încadrare, în care indemnizaţia de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 şi O.U.G. nr. 20/2016, începând cu data de 18.11.2016 şi în continuare, şi după intrarea în vigoare a Legii-cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare coeficienţii de multiplicare 19,000-23,000 prevăzuţi în Anexa I lit. A), punctele 6-13 din O.U.G. nr. 27/2006 (diferenţe de drepturi salariale în raport de indemnizaţiile procurorilor DNA şi DIICOT).

Prin sentinţa nr. 69 din 15 martie 2022, Curtea a respins excepţia prescripţiei invocată de pârât.

A admis acţiunea reclamantei şi a obligat pârâtul să emită reclamantei un nou ordin de încadrare începând cu data de 18.11.2016 şi în continuare, cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19, stabilit în conformitate cu Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A), pct. 13, aferent salarizării procurorilor DNA şi DIICOT.

2. Cererea de recurs

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs pârâtul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în tot a hotărârii recurate şi admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile anterioare datei de 25.11.2018 şi respingerea acţiunii pentru această perioadă, ca prescrisă, şi respingerea, în rest, a acţiunii, ca neîntemeiată.

A susţinut recurentul-pârât că instanţa de fond a interpretat şi a aplicat în mod greşit prevederile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Contrar celor reţinute de aceasta, refuzul exprimat prin adresa nr. x/2021 a secţiei de resurse umane şi documentare este justificat.

A mai apreciat că prima instanţă a interpretat şi a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 1 alin. (1), art. 2, art. 3 alin. (1) şi art. 11 alin. (1) din O.U.G. nr. 27/2006; pct. 13 - 14 de la lit. A) din Anexa la această ordonanţă, art. 1 alin. (1), art. 12 alin. (1) şi (3) şi art. 30 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 330/2009, art. 10 alin. (1) şi (2) şi art. 11 alin. (1) din Legea nr. 284/2010, art. 1 alin. (1) şi (2) şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 285/2010, art. 2 şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 283/2011, art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 19/2012, art. (1) şi art. 2 din O.U.G. nr. 84/2012, art. 1 din O.U.G. nr. 103/2013, art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014, art. 1 alin. (1) şi art. 31 alin. (1)1 - 14 din O.U.G. nr. 57/2015, art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 9/2017, art. 12 şi art. 38 din Legea nr. 1 53/2017, Legea nr. 71/2015, O.U.G. nr. 20/2016, Deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 23/2016 şi nr. 36/2018 şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016, prin raportare la considerentele şi dispozitivul sentinţei civile nr. 541/21.09.2020 pronunţate de Tribunalul Bihor, definitivă prin decizia civilă nr. 657 din 19.05.2021 a Curţii de Apel Oradea.

Recurentul-pârât a susţinut că prima instanţă a respins în mod greşit excepţia prescripţiei extinctive, întrucât intimata au solicitat recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi plata drepturilor aferente începând cu data de 18.11.2016, iar acţiunea a fost înregistrată la instanţă la data de 25.11.2021, în raport de dispoziţiile art. 171 şi art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii şi ale art. 2500, art. 2501 alin. (1), art. 2503 alin. (2), art. 2512 alin. (1), art. 2513 şi art. 2517 C. civ.. Astfel, a operat prescripţia dreptului material la acţiune pentru pretenţiile anterioare datei de 25.11.2018.

Sentinţa civilă nr. 541 din 21.09.2020 a Tribunalului Bihor şi decizia civilă nr. 657 din 19.05.2021 a Curţii de Apel Oradea au fost pronunţate într-un litigiu de muncă şi nu instituie în sarcina Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie obligaţia de a emite un ordin de salarizare.

În conformitate cu dispoziţiile art. 70 alin. (4) din Legea nr. 304/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este ordonator principal de credite.

Sunt aplicabile, mutatis mutandis, considerentele Deciziei nr. 13 din 13.06.2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 763 din 29.09.2016. În acest context, în mod greşit ordonatorul principal de credite a fost obligat la emiterea ordinului de salarizare prin sentinţa recurată.

Conform prevederilor art. 791 alin. (1) şi art. 80 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi Direcţia Naţională Anticorupţie funcţionează în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Asimilarea salarizării procurorilor care îşi desfăşoară activitatea în cadrul celor două Direcţii cu cea a procurorilor din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a făcut în urma obţinerii de către primi a unei trepte ierarhice superioare şi a unui grad profesional superior, prin interviul susţinut în vederea numirii în structurile respective. În consecinţă, salarizarea procurorilor din DIICOT şi DNA are la bază nivelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Procurorii din celelalte parchete, chiar dacă participă la şedinţele de judecată în cauzele instrumentate de DIICOT şi DNA, nu efectuează şi urmărirea penală, cu caracteristicile şi dificultăţile specifice cauzelor de crimă organizată şi terorism, respectiv de combatere a corupţiei.

În atare condiţii, argumentul invocat de prima instanţă, în sensul că salarizarea procurorilor din cadrul celor două Direcţii are la bază doar criteriul apartenenţei la un domeniu restrâns în realizarea justiţiei, respectiv specificul infracţiunilor, este nefondat.

Având în vedere că procurorii care funcţionează în cadrul parchetelor de pe lângă judecătorii nu participă la judecarea cauzelor privind infracţiunile la care se referă art. 36 alin. (1) C. proc. pen., acestora nu li se poate acorda coeficientul de multiplicare 19.

Începând cu 01.01.2010, legiuitorul a instituit un nou sistem de salarizare, care a înlocuit reglementările anterioare. Noile indemnizaţii de încadrare din sistemul justiţiei nu puteau fi decât cele prevăzute în Legea nr. 330/2009, iar la acestea nu puteau fi adăugate decât sporurile, majorările şi adaosurile acordate prin aceeaşi lege.

Principiile avute în vedere la elaborarea Legii nr. 330/2009 au fost menţinute şi în Legea nr. 284/2010, în vigoare de la 01.01.2011.

Prin urmare, dreptul acordat de prima instanţă nu se regăseşte printre cele prevăzute de actele normative incidente în materia salarizării magistraţilor în perioada 01.01.2010 la zi. Cu atât mai mult, respectivul drept nu poate fi acordat după intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017.

În prezent, intimata-reclamantă nu deţine gradul profesional corespunzător Parchetului de lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Aşadar, în mod greşit instanţa de fond a dispus recalcularea indemnizaţiilor de încadrare a acesteia prin raportare la coeficientul de multiplicare 19, aferent gradului profesional corespunzător Parchetului de lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

A mai făcut recurentul-pârât trimtiere la Decizia nr. 289 din 7 iunie 2005 a Curţii Constituţionale şi la jurisprudenţa CEDO (Hotărârea din cauza Kechko c. Ucrainei).

3. Apărările formulate

Intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia instanţei de recurs

Examinând hotărârea atacată în raport cu criticile recurenului-pârât şi cu dispoziţiilor legale incidente în speţă, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, neputându-se reţine incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

1.1. În ceea ce priveşte critica referitoare la soluţionarea greşită a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, Înalta Curte apreciază că, în raport cu obiectul acţiunii, instanţa de fond a reţinut în mod corect faptul că reclamanta nu a solicitat obligarea pârâtului la plata unor drepturi salariale, ci obligarea acestora la emiterea unui nou ordin de salarizare conform drepturilor salariale deja stabilite cu autoritate de lucru judecat prin Sentinţa definitivă nr. 541 din 21.09.2020 a Tribunalului Bihor în Dosarul nr. x/2019.

Prin titlul executoriu exhibat de intimata-reclamantă, s-a stabilit şi data de la care este îndreptăţită la recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi la plata drepturilor aferente, cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,000.

Prin urmare, recurentul-pârât nu mai poate repune în discuţie excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, coordonatele dreptului material ce se impune a fi recunoscut prin emiterea ordinului de către ordonatorul principal de credite fiind cele statuate în cuprinsul hotărârii judecătoreşti menţionate.

1.2. Nici argumentele recurentului-pârât vizând refuzul emiterii ordinului de încadrare nu sunt fondate. Susţine, în esenţă, că refuzul acordării coeficientului de multiplicare 19,000 este justificat şi că, prin soluţia pronunţată, instanţa de fond instituie un sistem de salarizare paralel cu cel reglementat de legiuitor, ceea ce nu poate fi acceptat. Într-o atare situaţie, se ajunge ca toţi procurorii, indiferent de gradul profesional, să primească drepturi salariale corespunzătoare procurorilor din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Instanţa de control judiciar apreciază că recurentul trebuie să aibă în vedere efectul pozitiv al puterii de lucru judecat al hotărârii judecătoreşti definitive mai sus menţionate, prin care a fost obligat la recalcularea indemnizaţiei de încadrare a reclamantei A., conform Legii nr. 71/2015 şi O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 18.11.2016 şi în continuare, pentu viitor, şi după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,000 (diferenţe de drepturi salariale în raport de indemnizaţiile procurorilor DNA şi D1ICOT - O.U.G. nr. 27/2006).

De asemenea, a fost obligat la plata către reclamantă a diferenţelor salariale rezultate dintre noua indemnizaţie de încadrare şi indemnizaţia actuală de încadrare, începând cu data de 18.11.2016 şi în continuare, pentru viitor, până la plata efectivă a noii indemnizaţii de încadrare şi la alocarea fondurilor necesare plăţii diferenţelor băneşti corespunzătoare, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie şi la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, până la data plăţii efective.

Judecătorul fondului a avut în vedere dispoziţiile art. 430 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora autoritatea de lucru judecat constituie un efect esenţial al hotărârilor judecătoreşti, şi cele ale art. 431 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.

În atare situaţie, este corectă soluţia primei instanţe în sensul că, raportat la art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, este nejustificat refuzul recurentului de punere în executare a sentinţei civile nr. 541 din 21.09.2020 a Tribunalului Bihor – secţia civilă pronunţate în Dosarul nr. x/2019, definitivă, şi de a emite reclamantei un nou ordin de salarizare, prin raportare la coeficientul de multiplicare 19,000, începând cu 18.11.2016.

De altfel, Înalta Curte constată că recurentul-pârât, prin argumentele prezentate, tinde la repunerea în discuţie şi la reanalizarea dreptului intimatei-reclamante la acordarea coeficientului de multiplicare 19,000, ceea ce, după cum s-a subliniat mai sus, nu poate fi primit, aceste aspecte fiind stabilite cu putere de lucru judecat.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele arătate, instanţa de fond interpretând şi aplicând corect dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâtul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei nr. 69 din 15 martie 2022 a Curţii de Apel Craiova – secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 16 februarie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.