FGA liability for missing RCA policy: obligation to re-examine claim vs. direct payment order; nullity of appeal lacking specific legal grounds

Şedinţa publică din data de 16 februarie 2023

Asupra recursurilor de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul acţiunii. Hotărârea instanţei de fond

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată, la data de 27.04.2021, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea Deciziei nr. 26235/12.04.2021 emise de pârât şi obligarea pârâtului la plata sumei de 7.597,95 RON, reprezentând contravaloarea despăgubirilor achitate de reclamantă pentru avariile aduse autovehiculului IF04MBO la data de 01.10.2015, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1430 din 15 octombrie 2021, Curtea a admis în parte cererea reclamantei, a anulat Decizia nr. 25235/12.04.2021 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi a obligat pârâtul FGA să examineze cererea de plată formulată de reclamantă nr. 78267/10.11.2016 pe fondul ei.

2. Cererile de recurs

Împotriva acestei hotărâri, au formulat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi reclamanta A. S.A..

2.1. Pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, constatarea poliţiei de asigurare ca fiind falsă şi, rejudecând, respingerea contestaţiei formulate de intimata-reclamantă, ca neîntemeiată.

A susţinut recurentul-pârât că instanţa de fond a apreciat eronat starea de fapt dedusă judecăţii, referindu-se la faptul că a considerat că există dovada încasării primei de asigurare, respectiv chitanţa nr. x/24.08.2015, chitanţă care nu a fost emisă de B., ci de brokerul de asigurare, care nu şi-a îndeplinit obligaţia de a vira prima de asigurare mai departe asigurătorului.

Instanţa nu a luat în considerare nici faptul că, din interogarea bazei de date a ASF, numărul de înmatriculare trecut pe poliţa de asigurare – RBK – 151/05.02.2007 figurează un alt intermediar, C. S.R.L..

În cauză, încasarea primei de asigurare (nu se cunoaşte cine a încasat această primă) a fost efectuată în numerar, dată fiind existenţa chitanţei nr. x/24.08.2015, chitanţă emisă de brokerul de asigurare, şi nu de asigurător.

În aceste condiţii nu se pune nici măcar problema ca prima de asigurare pentru poliţă să fi fost achitată mai departe asigurătorului pentru ca poliţa să poată acoperi evenimentul asigurat. Totodată, nu există niciun contract de brokeraj sau de mandat între asigurătorul B. şi aşa-zisul broker de asigurare D..

O instanţă penală nu mai poate judeca falsul, pentru că, faţă de autorul acestuia, acţiunea penală s-a stins prin prescripţie astfel că falsul va fi cercetat şi eventual stabilit de însăşi instanţa civilă, prin orice mijloace de probă. Fiind vorba despre un fapt, falsificarea înscrisului, sunt admisibile orice mijloace de probă. Dacă acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare sau nu poate continua, instanţa civilă nu are nevoie de o sesizare pentru a proceda ea însăşi la cercetarea falsului, astfel încât solicită verificarea eventualului fals direct pe temeiul legii, respectiv al dispoziţiilor art. 308 C. proc. civ.. În cadrul unei asemenea cercetări, instanţa civilă nu va reţine nici săvârşirea unei infracţiuni, nici vinovăţia unei persoane, ci strict falsificarea sau nu a înscrisului, respectiv a poliţei de asigurare.

Oricum, intimata-reclamantă a achitat indemnizaţia de asigurare asigurătorului propriu care avea o asigurare de tip CASCO şi, ulterior, reclamanta în baza dispoziţiilor art. 2210 C. civ. a regresat împotriva unui asigurător declarat falit, dar condiţia ca cel vinovat de producere să aibă o asigurare de tip RCA valabilă nu este cazul dedus judecăţii.

Astfel, a solicitat ca instanţa de recurs să constate înscrisul poliţă de asigurare ca fiind fals, fiind emis de o entitate care nu există, să caseze sentinţa recurată şi, rejudecând, să constate că decizia FGA este legală şi temeinică.

2.2. Reclamanta A. S.A. şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate şi admiterea cererii de chemare în judecată şi obligarea pârâtului FGA la plata sumei de 7.597,95 RON cu titlu de despăgubiri, cu cheltuieli de judecată.

A susţinut recurenta-reclamantă că sentinţa recurată este contrară prevederilor art. 1 alin. (1), art. 8 şi art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, întrucât anularea actului administrativ nelegal nu constituie un remediu juridic rezonabil şi eficient. Soluţia de obligare a intimatului FGA la soluţionarea pe fond a cererii de plată nu contribuie decât la tergiversarea soluţionării cererii, dincolo de orice termen rezonabil, conducând la lipsirea de conţinut a mecanismului contenciosului administrativ subiectiv de plină jurisdicţie.

Măsura anulării deciziei administrative nelegale trebuie să fie însoţită de măsura obligării intimatului FGA la plata sumei pretinse prin cererea de plată sau la emiterea unei decizii de aprobare a plăţii acesteia, în caz contrar fiind încălcate dispoziţiile art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

Pretenţiile sale de obligare a intimatului FGA la plata despăgubirilor sunt confirmate şi de prevederile art. 13 alin. (3) şi (5), art. 14 alin. (2) şi art. 16 din Legea nr. 213/2015 care reglementează soluţionarea cererilor de plată, conform cărora intimatul FGA este obligat să analizeze cererea şi să o soluţioneze într-o singură etaptă, raportat la documentele justificative ataşate.

Aşadar, întrucât cererea de plată a fost deja soluţionată ca urmare a analizării fondului acesteia, în maniera nelegală în care a procedat FGA, următorul demers care se impune a fi întreprins nu constă în obligarea FGA la emiterea unui alt act asemănător, ci în obligarea acestuia la plata directă a despăgubirilor.

Eventuala reanalizare a cererii de plată de către intimat nu va constitui decât un prilej de tergiversare a soluţionării cererii, cu încălcarea termenului rezonabil şi a dreptului la o bună administrare, consacrat de art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

3. Apărările formulate

Recurenta-reclamantă A. a formulat întâmpinare faţă de recursul pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor, prin care a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat.

4. Soluţia instanţei de recurs

4.1. Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul reclamantei A. S.A. este nefondat, pentru următoarele considerente.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., reţine instanţa că, sub imperiul acestui motiv de casare, se pot include doar neregularităţi de ordin procedural, care atrag sancţiunea nulităţii sentinţei în condiţiile art. 174 C. proc. civ., altele decât cele prevăzute expres în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Acest motiv vizează o singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea formelor procedurale, hotărârea putând fi casată atunci când se invocă, cu titlu de exemplu, nesemnarea minutei de către judecători; nerespectarea principiului oralităţii, al publicităţii şedinţelor de judecată; încălcarea dreptului de apărare urmare a nelegalei citări a părţii pentru ultimul termen de judecată; respingerea cererii de recuzare dacă a fost cauzată o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii ş.a.m.d.

Însă, recurenta-reclamantă A. S.A. l-a invocat în mod formal, fără a preciza nicio critică de nelegalitate a sentinţei recurate care să se circumscrie acestuia.

Nu sunt întemeiate nici criticile recurentei-reclamante în sensul că instanţa de fond ar fi interpretat eronat dispoziţiile de drept material (motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.) şi că ar fi trebuit să oblige pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata directă a despăgubirii solicitate prin cererea de plată.

Instanţa de contencios administrativ soluţionează cererea în temeiul dispoziţiilor Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, astfel că, potrivit dispoziţiilor art. 18 alin. (1) din lege, poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operaţiune administrativă, în ipoteza anulării în întregime a actului administrativ, autoritatea pârâtă urmând a fi obligată, dacă este cazul, să emită un alt act administrativ.

Or, în prezentul litigiu, după cum reiese din conţinutul Deciziei nr. 26235/12.04.2021 emise de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, acesta a respins cererea de plată doar pe considerentul că nu a identificat în baza de date a asigurătorului B. o poliţă RCA pentru autoturismul x (din culpa conducătorului căruia s-a produs incidentul), reţinând că, în lipsa unei poliţe de răspundere civilă auto valabilă la data accidentului, care să fie emisă de asigurătorul în faliment, nu poate fi antamată răspunderea contractuală a asigurătorului şi, implicit, nici răspunderea legală în baza Legii nr. 213/2015, fără a face nicio referire la temeinicia pretenţiei sau la corectitudinea sumei solicitate.

Prin urmare, Înalta Curte constată că în mod legal prima instanţă a reţinut că nu se poate pronunţa cu privire la cererea de plată formulată de recurenta-reclamantă A. S.A., întrucât ar însemna să eludeze procedura ce intră în competenţa autorităţii publice, prevăzută chiar de dispoziţiile legale invocate prin recurs de către recurenta-reclamantă (art. 13 alin. (3) şi (5), art. 14 alin. (2) şi art. 16 din Legea nr. 213/2015), şi să se substituie atribuţiilor acesteia, avându-se în vedere că autoritatea pârâtă nu a analizat îndeplinirea tuturor condiţiilor legale pentru aprobarea unei astfel de cereri, ci s-a limitat să constate că nu ar fi existat o poliţă RCA valabilă.

Or, în aceste condiţii, singura consecinţă admisibilă a cererii reclamantei este aceea de obligare a autorităţii publice pârâte la reanalizarea cererii cu luarea în considerare a aspectelor tranşate în litigiu de către instanţă.

4.2. În ceea ce priveşte recursul pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor, Înalta Curte urmează a analiza cu prioritate, conform art. 248 C. proc. civ., în condiţiile art. 489 alin. (2) raportat la art. 499 C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului ridicată din oficiu.

Recursul pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute de dispoziţiile art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.

Potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., "Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", legiuitorul înţelegând să încadreze calea de atac a recursului în rândul căilor extraordinare de atac, obiectul său fiind acela al verificării aspectelor de nelegalitate indicate în mod expres şi limitativ de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

În acest sens, este de subliniat faptul că prin dispoziţiile art. 489 C. proc. civ. se sancţionează cu nulitatea nemotivarea recursului, înţeleasă atât în contextul în care cererea de exercitare a căii de atac nu cuprinde nicio critică la adresa hotărârii atacate (ipoteza prevăzută la alin. (1) al articolului menţionat) dar şi în situaţia în care motivele expuse în cererea de recurs nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 (ipoteza prevăzută la alin. (2) al articolului).

Înalta Curte are în vedere că noţiunea de motivare a recursului trebuie înţeleasă pornind de la trăsăturile specifice ale acestei căi de atac şi continuând, apoi, cu faptul că motivele de casare sunt expres şi limitativ prevăzute la art. 488 alin. (1) punctele1-8 C. proc. civ.

Reglementând calea de atac a recursului, legiuitorul prevede, fără echivoc, că scopul acestei căi extraordinare de atac este acela de a supune instanţei de control judiciar competente examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Suplimentar celor arătate anterior, se impune a fi precizat faptul că obligaţia de motivare a recursului presupune concretizarea criticilor recurentului în raport de soluţia instanţei de fond, astfel că motivarea imprecisă sau generală atrage sancţiunea nulităţii recursului, în condiţiile prevăzute de art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Raportat cu cele reţinute, Înalta Curte constată că, deşi recurentul-pârât a precizat că îşi întemeiază recursul pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cererea de exercitare a căii de atac nu cuprinde o dezvoltare concretă a ipotezelor avute în vedere de legiuitor pentru reglementarea acestui motiv.

Textul de lege menţionat se interpretează în sensul formulării unei argumentări juridice a nelegalităţii invocate, prin indicarea dispoziţiilor legale pretins încălcate ori greşit aplicate de instanţă şi prin precizarea eventualelor greşeli săvârşite de instanţă în legătură cu aceste dispoziţii legale, în lipsa acestor menţiuni neputându-se exercita controlul judiciar.

Înalta Curte reţine că prima instanţă a răspuns, punctual, argumentelor invocate prin acţiune, în raport cu actele depuse la dosar, cu apărările pârâtului formulate prin întâmpinare şi cu conţinutul deciziei atacate.

Însă, după cum s-a expus la pct. 2.1. al prezentei decizii, recurentul nu a combătut şi nu şi-a circumstanţiat în niciun mod criticile de nelegalitate în raport cu considerentele hotărârii recurate, ci a combătut situaţia de fapt, a solicitat readministrarea probatoriilor şi a reiterat argumentele expuse prin întâmpinare, solicitând constatarea falsului poliţei de asigurare.

În actuala reglementare a C. proc. civ., recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se realizează exclusiv un control de legalitate a hotărârii atacate.

Recursul nu reprezintă o cale de atac devolutivă, nefiind menit a corecta eventualele greşeli de apreciere/calificare a situaţiei de fapt deduse judecăţii şi a probatoriului administrat, instanţa de control judiciar, în analiza motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., având competenţa de a verifica exclusiv încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material sau procesual.

Or, o astfel de abordare nu satisface exigenţele art. 486 C. proc. civ., astfel că devin aplicabile dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

4.3. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul recurentei-reclamante, ca nefondat, iar, în baza art. 486 alin. (3) şi art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va constata nulitatea recursului formulat de recurentul-pârât.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei nr. 1430 din 15 octombrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Constată nulitatea recursului formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva aceleiaşi sentinţe.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 16 februarie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.