Insured Guarantee Fund liability: late payment penalties excluded from insurance claims under Law No. 213/2015

Şedinţa publică din data de 16 februarie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată. Hotărârea instanţei de fond

Prin acţiunea înregistrată, la data de 15.09.2021, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea în parte a Deciziei nr. 2551/23.12.2020 emise de pârât şi obligarea pârâtului FGA la plata sumei de 2.939,49 RON reprezentând penalităţi de întârziere şi a sumei de 1.141,81 RON, reprezentând cheltuieli de judecată stabilite prin sentinţa civilă nr. 13735/14.10.2015 a Judecătoriei Sectorului 3 în Dosarul nr. x/2015, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa nr. 1026 din 28 iunie 2021, Curtea a admis în parte cererea de chemare în judecată, a anulat în parte Decizia nr. 2551/23.12.2020 emise de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, respectiv pct. 2 din decizie, numai în ceea ce priveşte cererea de plată a penalităţilor de întârziere.

A obligat pârâtul la plata despăgubirii în sumă de 2.939,49 RON, reprezentând penalităţi de întârziere.

A respins cererea având ca obiect cheltuielile de judecată stabilite în dosarul nr. x/2015, ca neîntemeiată.

A obligat pârâtul la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată efectuate în prezentul litigiu în cuantum total de 343 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru.

2. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate şi, rejudecând, respingerea contestaţiei formulate de intimata-reclamantă, ca neîntemeiată.

A susţinut recurentul-pârât că a respins cererea de plată pentru penalităţile de întârziere şi cheltuieli de judecată motivat de faptul că acestea nu constituie creanţe de asigurări în înţelesul Legii nr. 213/2015, iar FGA nu este continuator/mandatar/succesor al asigurătorilor faliţi, instanţa de fond în mod greşit apreciind că FGA nu datorează despăgubiri prin "efectul legii".

FGA analizează evenimentul asigurat şi produs respectând dispoziţiile legale şi condiţiile de asigurare încheiate de asigurătorul falit dar nu se confundă cu asigurătorul falit, nu a fost parte contractantă şi culpa contractuală nu aparţine şi nici nu poate aparţine FGA.

Achită despăgubiri în baza legii, în urma deschiderii procedurii de faliment, în urma unei cereri şi în urma analizării evenimentului asigurat şi produs prin raportare la dispoziţiile legii şi ale condiţiilor de asigurare, prin urmare achită despăgubiri prin efectul legii şi nu ca efect al contractului de asigurare.

Dispoziţiile Legii nr. 213/2015 nu prevăd asumarea de către FGA şi a răspunderii contractuale pentru a putea fi atrasă culpa contractuală sau delictuală şi implicit obligarea FGA de a suporta această culpă.

Răspunderea contractuală nu va exista decât în cazul încălcării unei obligaţii care rezultă dintr-un contract valabil încheiat între persoana responsabilă şi victimă. Regula potrivit căreia răspunderea contractuală nu intervine decât în măsura în care există un contract este absolută.

FGA nu are absolut nici un raport contractual cu reclamanta-intimată şi nici obligaţii precontractuale.

Dacă răspunderea contractuală nu se declanşează decât în măsura în care există un contract, înseamnă că, în cazul încetării valabilităţii acestuia, nicio problemă de răspundere contractuală nu se mai pune în legătură cu neexecutarea.

Or, FGA nu este succesor în drepturile şi obligaţiile asigurătorului falit, nu este un continuator, garant sau orice altă calitate dată de instanţe FGA-ului.

De altfel, prin Decizia pronunţată în recursul în interesul legii nr. 26/2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit foarte clar că FGA nu este şi nu poate fi parte responsabilă civilmente.

Având în vedere angajamentul contractual, nerespectarea obligaţiei reprezintă o faptă ilicită care angajează răspunderea debitorului. Caracterul ilicit al faptei debitorului rezultă din încălcarea raportului juridic contractual şi, totodată, din încălcarea dispoziţiilor C. civ. care reglementează raportul contractual în cauză.

3. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent şi în raport cu actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motivul de casare prevăzut de pct. 6 al aceluiaşi articol nefiind dezvoltat în niciun fel de către recurentul-pârât.

3.1. Din actele dosarului rezultă că, prin Decizia FGA nr. 25511/23.12.2020, a fost admisă parţial cererea de plată formulată de reclamantă cu nr. x/15.03.2016, iar suma reprezentând cheltuieli de judecată şi penalităţi de întârziere în cuantum de 4.081,30 RON a fost respinsă la plată, reţinându-se, în esenţă, că asiguratorul nu datorează penalităţi de întârziere în baza contractului de asigurare încheiat, ci în baza culpei societăţii în executarea la termen a obligaţiei de plată a despăgubirilor derivate din contractul de asigurare, temeiul fiind răspunderea civilă delictuală. Totodată, s-a arătat că Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu este succesorul în drepturi şi obligaţii al B. S.A., astfel că dispoziţiile privind cuantumul şi calculul penalităţilor de întârziere nu îi pot fi aplicabile.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. S.A. a formulat acţiune, iar prima instanţă a anulat parţial decizia şi a obligat pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata de despăgubiri în sumă de 2.939,49 RON, reprezentând penalităţi de întârziere, apreciind că suma solicitată cu titlu de penalităţi de întârziere reprezintă creanţă de asigurare în sensul legii.

Înalta Curte nu împărtăşeşte soluţia pronunţată de instanţa de fond, apreciind că aceasta a interpretat eronat dispoziţiile legale incidente în ceea ce priveşte caracterul de creanţă de asigurări a penalităţilor de întârziere.

Astfel, potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanţele de asigurări sunt definite ca reprezentând "creanţele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări creanţele Fondului de garantare, precum şi primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operaţiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului."

Totodată, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 defineşte creanţele de asigurare, ca fiind "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

De asemenea, dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, în sensul că "Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilităţile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanţele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege."

Din interpretarea per a contrario a normelor speciale cuprinse în Legea nr. 503/2004 şi Legea nr. 213/2015 rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraţilor este ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi ale penalităţilor de întârziere stabilite în sarcina asiguratorului falit, acestea fiind determinate de atitudinea culpabilă a asiguratorului, care nu a înţeles să-şi execute obligaţiile contractuale la termenul scadent.

De asemenea, potrivit art. 2214 C. civ., "În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite." Aşadar, despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

Contrar celor reţinute de prima instanţă, Înalta Curte constată că penalităţile de întârziere nu sunt datorate în baza contractului de asigurare încheiat cu persoana vinovată de producerea accidentului, ci această obligaţie rezultă exclusiv în urma constatării de către instanţă a culpei societăţii în neexecutarea, la termen, a obligaţiei de plată a despăgubirilor decurgând din contractul de asigurare.

Prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, conform cărora, "Prin derogare de la dispoziţiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, Fondul poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi şi/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale.", nu se interpretează în sensul că ar recunoaşte caracterul de creanţe de asigurări şi penalităţilor de întârziere şi dobânzilor, întrucât sfera de cuprinde a noţiunii se determină în raport de prevederile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, ce reglementează în mod expres această instituţie.

Înalta Curte apreciază că art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la dobânzile şi/sau cheltuielile la care însuşi Fondul de Garantare a Asiguraţilor poate fi obligat ca urmare a constatării şi reţinerii propriei sale culpe, iar nu la dobânzile şi/sau cheltuielile de judecată stabilite în sarcina asiguratorului falit.

Pe de altă parte, Norma ASF nr. 16/2015 prevede clar că, în vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună şi a creanţelor de asigurări înregistrate în evidentele sale, ţinând seama de normele aplicabile în materie şi de condiţiile de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul faţă de care s-a stabilit starea de insolvenţă.

Or, în cauza de faţă, intimata-reclamantă nu pretinde plata unei creanţe de asigurări rezultată din însuşi contractul de asigurare, ci penalităţi de întârziere a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborată cu prevederile art. 36 alin. (6) şi art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011.

Aşadar, legea specială nu a prevăzut o garanţie legală pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, în condiţiile în care acesta nu preia toate drepturile şi obligaţiile asigurătorului, nefiind succesor universal sau cu titlu universal al acestuia.

În ceea ce priveşte invocarea de către reclamanta A. S.A., prin acţiune, a Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanţa de control judiciar reţine că prin această decizie nu s-a stabilit că penalităţile de întârziere reprezintă creanţe de asigurări în sensul Legii nr. 213/2015 ci, s-a constatat că, în cuprinsul definiţiei date noţiunii de creanţă de asigurare, legiuitorul a folosit, iniţial, termenul la plural, respectiv "creanţele creditorilor de asigurări", întrucât a înţeles să includă în această categorie daunele materiale, daunele morale sau penalităţile, pentru ca, ulterior, să indice în mod clar elementul care uneşte aceste creanţe şi impune a fi tratate ca fiind una singură, şi anume contractul de asigurare, ipoteză care, aşa cum s-a arătat în precedent, nu se verifică în speţă, temeiul răspunderii pârâtului nefiind reprezentat de contractul de asigurare, ci de prevederile Legii nr. 213/2015.

De altfel, referirea la termenul "penalităţi" din cuprinsul considerentelor acestei decizii nu poate fi privită în afara restului considerentelor, din cuprinsul cărora rezultă că sunt creanţe ale creditorilor de asigurări acelea care rezultă din contractul de asigurare.

Pe de altă parte, este de observat că legea specială nu a prevăzut o garanţie legală şi în ceea ce priveşte daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, astfel că reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina recurentului-pârâtului a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, penalităţile de întârziere nefiind, prin urmare, incluse în sfera creanţei de asigurare, pentru ca pârâtul să aibă obligaţia de a le plăti din disponibilităţile aflate la dispoziţia sa.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte constată că penalităţile de întârziere nu reprezintă creanţe de asigurări, astfel încât recurentul-pârât să aibă obligaţia de a le plăti din disponibilităţile aflate la dispoziţia sa, instanţa de fond în mod greşit anulând pct. 2 din Decizia atacată şi obligând pârâtul FGA la plata penalităţilor de întârziere.

3.2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi, rejudecând, va respinge acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei nr. 1026 din 28 iunie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi, în rejudecare, respinge acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 16 februarie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.