Administrator's joint liability for insolvent firm's tax debts annulled for lack of proven bad faith

Şedinţa publică din data de 8 februarie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2019, reclamantul A., a chemat în judecată pârâţii ADMINISTRAŢIA JUDEŢEANĂ A FINANŢELOR PUBLICE DOLJ şi DIRECŢIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANŢELOR PUBLICE CRAIOVA, precum şi cu B. S.R.L., ce urmează a fi citată prin lichidator judiciar C. şi D., solicitând instanţei ca prin sentinţa pe care o va pronunţa să dispună:

1. anularea deciziei DJG_DEJ 7954-3/29 august 2018, prin care i-a fost atrasă răspunderea solidară alături de B. S.R.L., pentru suma de 3.335.099 RON;

2. anularea deciziei CRR_REG 25512/07.12.2018 prin care i-a fost respinsă contestaţia prealabilă.

Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Craiova – secţia contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 238/2019 din 05 iunie 2019, a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii ADMINISTRAŢIA JUDEŢEANĂ A FINANŢELOR PUBLICE DOLJ şi DIRECŢIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANŢELOR PUBLICE CRAIOVA, B. S.R.L., prin lichidator judiciar C. şi D., ca nefondată.

Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamantul A. a declarat recurs şi, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acesta a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate, iar cu ocazia rejudecării cauzei în fond solicită admiterea acţiunii.

În dezvoltarea criticilor sale a susţinut recurentul că sentinţa este criticabilă, fiind pronunţată cu aplicarea greşita a art. 25 alin. (2) lit. d) Codul de procedură fiscală, precum şi cu încălcarea art. 25 alin. (2)1. Codul de procedură fiscală

Elementul subiectiv al relei-credinţe nu poate fi interpretat şi apreciat decât prin corelare cu activitatea per ansamblu a societăţii, precum şi cu momentele determinante ce au condus la insolvabilitate.

Aşa cum a susţinut şi prin cererea introductivă, intrarea în incapacitate de plată s-a datorat imposibilităţii de a recupera sumele datorate de terţi societăţii, sens în care a depus la dosar atât extras de pe portal prin care dosarul principal de insolvenţă al societăţii este amânat în vederea soluţionării definitive a cauzelor prin care societatea, la acest moment încerca recuperarea datoriilor, cât şi situaţia clienţilor neîncasaţi la acest moment, din care rezultă că societatea avea de recuperat suma de 1.613.541 RON debit şi 824.643 RON penalităţi.

Această sumă ar fi asigurat rulajul societăţii şi ar fi putut evita scoaterea la vânzare a activelor societăţii, context în care s-ar fi putut continua derularea activităţii şi implicit încercarea de redresare.

Nici decizia de antrenare si nici hotărârea instanţei de fond nu prezintă, o detaliere a motivelor pentru care se concluzionează că situaţia societăţii a fost determinată cu rea-credinţă - respectiv intenţie directă.

Nu se poate ignora faptul că în momentul în care societatea a intrat în incapacitate de plată, respectiv iunie 2014, aceasta a solicitat deschiderea procedurii de insolvenţă.

La data de 30.04.2015, anterior emiterii deciziei de impunere x/03.11.2015 invocată în decizia de antrenare, s-a dispus intrarea în procedură simplificată.

Apreciază ca fiind relevant şi faptul că, de la acel moment, societatea a continuat să desfăşoare activitate sub controlul administratorului judiciar, iar ulterior dreptul de administrare a fost ridicat.

Cu toate acestea, în cuprinsul deciziei de antrenare nu este specificat şi nu se detaliază componenţa debitului datorat de societate pe perioade de timp, întrucât de la momentul intrării în insolvenţă, organul fiscal are la rândul său atât dreptul cât şi obligaţia să urmărească parcursul societăţii.

Nu trebuie ignorat faptul că distinct de analiza superficială ce se realizează în decizia contestată cu privire la situaţia societăţii, odată cu deschiderea procedurii de insolvenţă, cauzele ce au determinat intrarea în incapacitate de plată au fost analizate şi de administratorul judiciar.

A fost întocmit raport conform art. 59 din Legea 85/2006, raport ce putea fi contestat de către organul fiscal.

Cu toate acestea, s-a aşteptat 3 ani de zile pentru a se declara insolvabilitatea societăţii.

Aceste elemente nu reprezintă altceva decât materializarea demersurilor de redresare a activităţii.

În esenţă parcurgerea procedurii de insolvenţă, respectiv încercarea de redresare a activităţii, propunerea planului de reorganizare constituie elemente prin care administratorul societăţii a uzat de această pârghie legală pentru ajustarea activităţii, contrar celor reţinute de instanţa de fond.

Practic, prin sentinţa recurată instanţa ignoră în totalitate intrarea în insolvenţă.

Fără ca această procedură să poată bloca un demers de atragere a răspunderii solidare în temeiul normelor procesual fiscale, el trebuia totuşi analizat în contextul în care i se impută o atitudine pasivă.

Aşadar, este de necontestat că decizia de antrenare trebuie privită distinct de orice formă de răspundere ce s-ar fi putut dispune în procedura de insolvenţă faţă de acele persoane ce ar fi determinat această stare.

Cu toate acestea, ceea ce nu poate fi ignorat este că ambele forme de răspundere au la bază aceeaşi cauză juridică, acelaşi context faptic şi aceleaşi motive, întrucât vorbim de aceleaşi fapte şi acelaşi prejudiciu.

Creanţa din insolvenţă a organului fiscal nu poate fi decât una şi aceeaşi cu datoria pentru care se antrenează răspunderea conform art. 25 alin. (2) lit. d) Codul de procedură fiscală

Prin urmare, nu se poate ignora procedura colectivă şi demersurile din aceasta, care au prioritate din acest punct de vedere, de eventuala analiză ce ar putea fi făcută de către organul fiscal, separat, conform Codul de procedură fiscală

Astfel, subliniind concluziile raportului administratorului judiciar, societatea prezintă profilul unei societăţi în continuă creştere:

- 2011, cifră de afaceri de 1.779.788 RON;

- 2012, cifră de afaceri de 4.694.919 RON;

- 2013, cifră de afaceri de 6.494.427 RON, înregistrând la finele exerciţiului financiar profit net de 440.736 RON.

Or, o astfel de cifră de afaceri arată că această societate a avut activitate ce a înregistrat profit, după ce s-au achitat cheltuielile si că în niciun moment nu a existat intenţia ca aceasta să fie folosită în interesul exclusiv al asociatului pentru a se sustrage de la plata obligaţiilor fiscale.

Motivul pentru care societatea a început să întâmpine dificultăţi începând cu anul 2014 a fost acela că nu s-au putut recupera datoriile de la clienţi.

Aşadar, apariţia stării de insolvenţă s-a datorat astfel posibilităţilor reduse de a face faţă obligaţiilor de plată (implicit şi cele bugetare) şi susţinerea activităţii din fonduri proprii şi că în urma promovării demersurilor ce vizau recuperarea datoriilor societăţii ar fi existat la acel moment posibilitatea ca societatea să se redreseze, aceasta manifestându-şi intenţia de a propune plan de reorganizare prin cererea adresată Tribunalului Dolj.

Apărările formulate în cauză

Doar intimata – pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova a formulat întâmpinare, în nume propriu şi în numele Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Dolj, în cadrul căreia a invocat nulitatea recursului, apreciind că motivele nu se încadrează în niciunul dintre cazurile de casare prevăzute la art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Pe fondul recursului solicită respingerea acestuia, ca nefondat, reaua credinţă fiind dovedită în cauză prin acţiunile derulate, comportamentul fiscal manifestat cu scopul sustragerii de la plata obligaţiilor fiscale datorate şi prin neachitarea pentru o perioadă de timp a obligaţiilor cu reţinere la sursă, reprezentând contribuţii obligatorii datorate pentru activitatea prestată pentru societate de salariaţii acesteia, cu consecinţe grave asupra drepturilor legale ale salariaţilor lipsiţi de drepturile elementare care le revin: asigurări de sănătate, asigurarea de şomaj, asigurarea socială pentru pensie şi alte drepturi sociale, debitul înregistrat de societate provenind şi din aceste contribuţii obligatorii, societatea debitoare datorând la bugetul de stat CAS angajator 830083 RON, CAS angajat 217928 RON, Accidente de muncă 8702 RON, Şomaj angajator 21134 RON, Sănătate angajator 206528 RON, Sănătate angajat 6733 RON.

Răspunsul la întâmpinare

Recurentul-reclamant A. nu a formulat răspuns la întâmpinarea intimatei – pârâte Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, deşi aceasta i-a fost comunicată în termenul legal.

Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin Rezoluţia Preşedintelui completului învestit aleatoriu cu judecarea dosarului s-a fixat primul termen pentru soluţionarea recursului la data de 08 februarie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când, Înalta Curte, după soluţionarea excepţiei nulităţii recursului, invocată de intimata – pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova în cadrul întâmpinării depuse la dosar, în sensul respingerii acesteia, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt şi temeiurile de drept ale cauzei, în conformitate cu dispoziţiile art. 394 C. proc. civ. a reţinut cauza spre soluţionare pe fondul recursului ce face obiectul pricinii dedusă judecăţii.

Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, prin raportare la criticile formulate, la apărările intimatelor şi la normele legale incidente litigiului dedus prezentei judecăţi, Înalta Curte constată că recursul promovat de reclamantul A. este fondat, urmând a fi admis, în considerarea argumentelor în continuare arătate:

Prin Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. DJG DEJ 7945-3/29.08.2018 a AJFP DOLJ, s-a dispus angajarea răspunderii solidare a recurentului din prezenta cauză, în calitate de administrator, în limita sumei de 3.335.099 RON.

Împotriva acestei decizii recurentul-reclamant a formulat contestaţie care a fost respinsă prin Decizia nr. CRR-REG-25512/07.12.2018 emisă de A.N.A.F. – D.G.R.F.P. Craiova.

Prin aceste acte administrativ - fiscale organul fiscal a reţinut că recurentul –reclamant cu rea credinţă nu a dispus plata creanţelor fiscale.

În acest context, instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită cu cererea reclamantului A. de anulare a Deciziei de angajare a răspunderii solidare cu nr. DJG_DEJ 7954-3/29 august 2018 şi a Deciziei nr. CRR-REG-25512/07.12.2018 privind soluţionarea contestaţiei.

Prin sentinţa recurată a fost respinsă acţiunea reclamantului, ca nefondată, constatându-se legalitatea celor două acte fiscale atacate.

Înalta Curte constată că hotărârea instanţei de fond este nelegală, fiind pronunţată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 25 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură fiscală, criticile recurentului sub acest aspect fiind întemeiate.

Potrivit art. 25 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală aprobat prin Legea 207/2015, text de lege pe care se întemeiază decizia de angajare a răspunderii solidare, "pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condiţiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane: d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale".

Aşa cum se desprinde din dispoziţiile legale anterior citate, o condiţie esenţială pentru angajarea răspunderii solidare a administratorilor societăţii declarate insolvabile este reaua credinţă a acestora, manifestată prin nedeclararea sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale.

Potrivit art. 12 alin. (4) din Codul de procedură fiscală, reaua credinţă a contribuabilului nu se prezumă, ci trebuie dovedită, iar simpla afirmaţie a organelor fiscale în sensul că reclamantul a fost de rea credinţă, în lipsa unor împrejurări concrete, pertinente, legate de conduita acestuia în legătură cu acumularea şi neplata datoriilor fiscale, nu este suficientă pentru a se reţine îndeplinită această condiţie.

În speţă, Înalta Curte constată că, în aprecierea întrunirii condiţiilor art. 25 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură fiscală, organele fiscale au reţinut că, în fapt, S.C. B. S.R.L. datorează la data de 29.08.2018, data emiterii deciziei de angajare a răspunderii solidare suma de 3.335.099 RON, din care debite în sumă de 3.152.764 RON reprezentând obligaţii la Bugetul General Consilidat al Statului ce provin din declaraţii depuse şi neachitate, Decizia de impunere nr. x/03.11.2015, PVC x şi accesorii în sumă de 182.335 RON, societatea înregistrând debite începând cu data de 20.02.2014.

S-a reţinut că reclamantul nu şi-a îndeplinit obligaţia de a achita creanţele datorate bugetului de stat, manifestând o atitudine pasivă faţă de situaţia societăţii debitoare, susţinându-se deopotrivă că acesta nu a luat măsuri de redresare a activităţii.

Astfel cum s-a menţionat chiar în actul contestat, recurentul – reclamant a fost administrator al societăţii S.C. B. S.R.L. începând cu data de 09.12.2010.

La data de 19.06.2014 a fost admisă cererea debitoarei S.C. B. S.R.L. privind aprobarea procedurii generale de insolvenţă, fiind numit administrator judiciar provizoriu CASA DE INSOLVENŢĂ OLTENIA SPRL, iar la data de 30 aprilie 2015 s-a aprobat intrarea debitoarei în procedura falimentului, fiindu-i ridicat societăţii şi dreptul de administrare. Deopotrivă, a fost desemnat provizoriu lichidator judiciar Casa de Insolvenţă OLTENIA SPRL, ce a avut anterior şi calitatea de administrator judiciar.

Or, în condiţiile în care la data de 30.04.2015 societăţii i-a fost ridicat dreptul de administrare, nu poate fi angajată răspunderea solidară a recurentului – reclamant pentru obligaţii fiscale stabilite ulterior acestei date, lichidatorul judiciar fiind cel ce putea dispune de activele societăţii.

Aşadar, debitele stabilite în sarcina societăţii au fost eronat reţinute de intimata- pârâtă, în condiţiile în care, după data de 30.04.2015 de activele societăţii putea dispune doar lichidatorul judiciar.

Astfel, instanţa de control judiciar reţine că forma de răspundere instituită de dispoziţiile art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 nu este una pentru fapta altuia, ci reprezintă tot o formă de răspundere patrimonială personală, recurentul-reclamant răspunzând doar pentru acţiunile proprii.

Pentru a putea fi stabilită răspunderea solidară a recurentului cu debitoarea B. S.R.L. este obligatorie probarea împrejurării că datoria fiscală provine exclusiv din modul în care recurentul şi-a exercitat atribuţiile de administrator al societăţii, iar sub aspect voliţional această conduită să fie caracterizată de reaua credinţă a reclamantului.

Ori, instanţa de control judiciar constată că în procedura insolvenţei, administratorul judiciar Casa de Insolvenţă Oltenia SPRL, desemnat ulterior şi lichidator judiciar, a concluzionat că nu există elemente care ar putea sta la baza angajării răspunderii membrilor organelor de conducere, reţinând că activitatea economică a societăţii debitoare a fost afectată de imposibilitatea recuperării creanţelor de la debitorii proprii, rezultând că societatea avea de recuperat suma de 1.613.541 RON debit şi 824.643 RON penalităţi, din cauza crizei economice manifestate prin " scăderea cererilor şi a contractelor de prestare a activităţilor de pază, cât şi înmulţirea societăţilor care oferă aceleaşi servicii", astfel că nu se poate reţine afirmaţia intimatei – pârâte în sensul că neachitarea datoriilor faţă de buget se datorează conduitei pasive a recurentului - reclamant.

De asemenea, în aprecierea comportamentului fiscal al reclamantului, nu se poate ignora faptul că în perioada 2011-2013 societatea a avut o evoluţie crescătoare, de la 29.487 RON profit în anul 2011, la 271.100 RON în anul 2012, urmând ca, în anul 2013 aceasta să înregistreze cea mai mare creştere ajungând la un profit în cuantum de 440.736 RON iar motivul pentru care societatea a început să întâmpine dificultăţi începând cu anul 2014 a fost acela că nu s-au putut recupera datoriile de la clienţi, fapt care a determinat societatea să solicite deschiderea procedurii de insolvenţă, la data de 19.06.2014 fiind admisă cererea debitoarei, iar din 30.04.2015 s-a dispus începerea procedurii falimentului, societăţii ridicându-i-se dreptul de administrare.

Înalta Curte reţine că, în reglementarea art. 25 din Codul de procedură fiscală, răspunderea administratorilor nu devine automat operantă în toate cazurile când pasivul social sau o parte a acestuia nu poate fi acoperit, ci numai atunci când se face dovada că administratorii au cauzat starea de insolvabilitate a societăţii prin săvârşirea culpabilă a vreuneia dintre faptele expres şi limitativ enumerate la art. 25 alin. (1) şi (2), iar prejudiciul a rezultat direct din fapta culpabilă săvârşită.

Se constată, aşadar, că forma de răspundere instituită de dispoziţiile art. 25 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 nu este una obiectivă, pentru fapta altuia, ci reprezintă tot o formă de răspundere patrimonială personală, intimatul-reclamant răspunzând doar pentru acţiunile proprii.

Prin urmare, concluzia care de desprinde este aceea că, pentru instituirea răspunderii personale a administratorilor/asociaţilor este necesar ca aceştia să aibă calitatea de autori ai faptelor limitativ enumerate de art. 25 din Legea nr. 207/2015, iar săvârşirea acestor fapte să fi determinat ajungerea persoanei juridice în stare de insolvabilitate.

Ori, raportat la cele anterior menţionate, aceste elemente nu pot fi reţinute în persoana recurentului - reclamant, neexistând dovezi că acesta a acţionat cu rea credinţă în condiţiile în care răspunderea acestuia este condiţionată, printre altele, de existenta legăturii de cauzalitate dintre fapte şi obligaţiile fiscale restante ale debitorului principal declarat insolvabil aceste dispoziţii fiind de strictă interpretare şi aplicare, neputând fi extinse şi asupra altor acţiuni sau omisiuni.

Sub aspectul condiţiilor ce ar trebui îndeplinite pentru angajarea răspunderii solidare a administratorilor, Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 25 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, forma în vigoare la data emiterii deciziilor atacate, pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condiţiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane:

a) persoanele fizice sau juridice care, anterior datei declarării insolvabilităţii, cu rea-credinţă, au dobândit în orice mod active de la debitorii care şi-au provocat astfel insolvabilitatea;

b) administratorii, asociaţii, acţionarii şi orice alte persoane care au provocat insolvabilitatea persoanei juridice debitoare prin înstrăinarea sau ascunderea, cu rea-credinţă, sub orice formă, a activelor debitorului;

c) administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credinţă, nu şi-au îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei respective şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate;

d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale;

e) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat restituirea sau rambursarea unor sume de bani de la bugetul general consolidat fără ca acestea să fie cuvenite debitorului".

Din analiza acestor dispoziţii legale rezultă că pentru angajarea răspunderii solidare trebuie îndeplinite următoarele condiţii: identificarea în concret a acţiunilor sau inacţiunilor care au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale - în sensul că poate fi vorba fie de nedeclararea, fie de neachitarea, fie de declararea şi neachitarea la scadenţă a obligaţilor fiscale; dovedirea împrejurării, esenţiale, că aceste fapte au fost săvârşite cu rea-credinţă şi a legăturii de cauzalitate dintre fapte şi obligaţiile fiscale restante ale debitorului principal declarat insolvabil

Ori, în cauză, contrar celor reţinute de instanţa de fond, în decizia de angajare a răspunderii solidare nu sunt identificate acţiunile sau inacţiunile imputabile reclamantului, care au determinat neîndeplinirea de către debitoarea declarată insolvabilă, S.C. B. S.R.L., a obligaţiilor de achitare la scadenţă a sarcinilor fiscale.

Este de observat însă, că declararea stării de insolvabilitate şi simpla deţinere a calităţii de administrator într-o anumită perioadă nu sunt suficiente pentru a proceda la stabilirea răspunderii solidare în sarcina administratorilor, fiind obligatoriu de îndeplinit şi alte condiţii, respectiv reau-credinţă şi legătura de cauzalitate dintre faptele administratorului şi obligaţiile fiscale restante ale debitorului principal declarat insolvent.

Ori, reaua credinţă presupune o atitudine voliţională a persoanei vinovate constând în reprezentarea rezultatului negativ şi urmărirea obţinerii acelei finalităţi prin acţiunile sau inacţiunile lor.

Se constată, aşadar că intimata – pârâtă ar fi trebuit să probeze că reclamantul a acţionat în mod conştient în scopul creării unor obligaţii fiscale în sarcina societăţii debitoare aflate în stare de insolvabilitate, stare ce ar face imposibilă recuperarea creanţelor. Cu toate acestea, pârâta nu a făcut nicio dovadă în acest sens, neexistând elemente de fapt, precise şi certe, care să justifice stabilirea răspunderii solidare a reclamantului cu societatea debitoare, în condiţiile în care, pe de o parte se menţionează că debitele societăţii "provin din anul 2014", iar, pe de altă parte, în cuprinsul sumei de 3.335.099 RON sunt incluse şi debite stabilite în baza unor procese-verbale de contravenţie încheiate în anul 2016, unul fiind încheiat în anul 2015, mai exact la data de 08.06.2015, în condiţiile în care la data de 30.04.2015 societăţii debitoare îi fusese ridicat dreptul de administrare.

Aminteşte instanţa de control judiciar că pentru angajarea răspunderii solidare nu este suficient, aşa cum s-a întâmplat în cauză, ca organul fiscal să constate insolvabilitatea societăţii debitoare şi calitatea de administrator a reclamantului la această societate; acestea sunt elemente necesare, dar nicidecum suficiente şi, de aceea, art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 impune condiţiile anterior menţionate, cu precădere condiţia relei-credinţe; aceasta în contextul în care prezumată de art. 12 din Legea nr. 207/2015 este buna-credinţă, legiuitorul stabilind în sarcina organului fiscal obligaţia de a dovedi reaua-credinţă.

Având în vedere că reaua-credinţă trebuie dovedită, iar nu doar afirmată, şi trebuie să existe la momentul producerii faptelor, întrucât legiuitorul nu a instituit prezumţia de vinovăţie în cazul procedurilor arătate mai sus, Înalta Curte constată că judecătorul de primă jurisdicţie, interpretând eronat dispoziţiile art. art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015, în mod greşit a constatat îndeplinite condiţiile prevăzute de acest text legal, reţinând legalitatea actelor contestate.

Codul de procedură fiscală nu impune de plano emiterea deciziei de impunere pe numele tuturor administratorilor unei societăţi debitoare, ci doar pe numele acelor administratori pentru care organul fiscal trebuie să deţină dovezi şi argumente că le sunt incidente dispoziţiile legale respective.

Împrejurarea că nu au fost achitate la scadenţă obligaţiile fiscale ale societăţii reprezintă numai o prezumţie simplă, din care nu rezultă îndeplinirea tuturor condiţiilor arătate anterior privind răspunderea delictuală a fostului administrator.

Într-o altă interpretare a normei, s-ar ajunge la atragerea răspunderii automate a unui administrator/asociat al unei societăţi, odată cu constatarea datoriilor societăţii, prin emiterea deciziei de impunere, ceea ce este contrar însăşi voinţei legiuitorului care a reglementat condiţiile specifice, de excepţie, a răspunderii personale a reprezentantului debitoarei

Ori, în cauză, prezumţiile folosite pentru angajarea răspunderii solidare a reclamantului nu sunt pertinente pentru aplicarea dispoziţiilor art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015.

Intimata - pârâtă, practic, fără a motiva în vreun fel, în cadrul deciziei s-a limitat la a susţine că sunt îndeplinite condiţiile angajării răspunderii reclamantului, menţionând doar că societatea a înregistrat datorii faţă de bugetul consolidat al statului, în condiţiile în care, în reglementarea art. 25 Codul de procedură fiscală, răspunderea administratorilor/asociaţilor nu devine automat operantă în toate cazurile când au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale, ci numai atunci când se face dovada că administratorii/asociaţii au cauzat prejudiciul prin săvârşirea culpabilă a vreuneia dintre faptele expres şi limitativ enumerate la art. 25 alin. (1) şi (2), iar prejudiciul a rezultat direct din fapta culpabilă săvârşită.

Pe de altă parte, Înalta Curte reţine că, deşi în conformitate cu dispoziţiile art. 73 lit. e) din Legea 31/1990, administratorul societăţii este obligat la stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea şi actul constitutiv i le impun, iar potrivit art. 20 alin. (1) corob. cu art. 1 pct. 35 din Legea 207/2015, tot acestuia îi revine obligaţia de a plăti impozitele, taxele locale şi contribuţiile, neachitarea obligaţiilor fiscale ale societăţii nu reliefează prin ea însăşi atitudinea subiectivă a administratorului, în forma cerută de dispoziţiile legale citate pentru atragerea răspunderii solidare, atât timp cât organul fiscal nu identifică în mod punctual care sunt obligaţiile fiscale scadente chiar în perioada de referinţă, iar nu ulterioare încetării funcţiei reclamantului, pe care acesta ar fi refuzat să le achite. De asemenea, organele fiscale nu prezintă nicio împrejurare din care s-ar deduce că acesta a avut efectiv posibilitatea achitării obligaţiilor fiscale dar, cu rea credinţă, a refuzat.

În plus, organele fiscale nu au descris şi nu au dovedit modalitatea în care reclamantul a urmărit obţinerea rezultatului prezentat, respectiv neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale şi insolvabilitatea debitoarei, context în care Înalta Curte constată că nu s-a dovedit reaua credinţă a recurentului - reclamant în neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale, ca element subiectiv al antrenării răspunderii solidare a acesteia.

Rezultă, aşadar, că pentru instituirea răspunderii personale a administratorilor/asociaţilor este necesar ca aceştia să aibă calitatea de autori ai faptelor limitativ enumerate de art. 25 din Legea nr. 207/2015, iar persoana să fi acţionat cu rea-credinţă.

Ori, aceste elemente nu pot fi reţinute în persoana reclamantului, simplul fapt că acesta, în perioada 09.12.2010 – 30.04.2015, când dreptul de administrare al societăţii a fost ridicat, a fost administrator al societăţii S.C. B. S.R.L. SRL şi nu a achitat obligaţiile restante la bugetul consolidat al statului, nu reprezintă o condiţie suficientă pentru atragerea răspunderii, în sensul dispoziţiilor art. 27 din Codul de procedură fiscală, reaua-credinţă neputând fi prezumată, ci dovedită, conform art. 12 alin. (4) din Codul de procedură fiscală.

Nici atitudinea pasivă a recurentului - reclamant nu poate fi reţinută, în condiţiile în care nu proasta administrare a fost cea care a condus la declinul activităţii societăţii, ci imposibilitatea recuperării de la proprii debitori a unor creanţe in cuantum superior obligaţiilor fiscale, aşa cum s-a consemnat în raportul întocmit de administratorul judiciar.

În concluzie, decizia de atragere a răspunderii solidare este nelegală pentru două argumente: suma pentru care s-a atras răspunderea nu este pusă în corelaţie cu perioada în care recurentul-reclamant a deţinut calitatea de administrator şi, de asemenea, nu s-au stabilit faptele concrete puse în sarcina recurentului-reclamant, care ar fi determinat neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale şi nici reaua lui credinţă.

În consecinţă, reţinând că proba relei credinţe a administratorului societăţii revine organului fiscal, în lipsa dovezii contrare neputând fi răsturnată prezumţia de bună credinţă a acestuia, Înalta Curte constată că toate criticile formulate sunt fondate, hotărârea atacată fiind pronunţată cu interpretarea şi aplicarea greşită a art. 25 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, motiv pentru care se impune reformarea acesteia şi în rejudecare, admiterea acţiunii şi pe cale de consecinţă anularea celor două acte administrativ-fiscale contestate.

Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru aceste considerente, constatând ca fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa civilă recurată şi, rejudecând, va admite acţiunea şi, pe cale de consecinţă, va dispune anularea actelor administrativ-fiscale contestate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 238/2019 din 5 iunie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Craiova – secţia contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa civilă recurată şi rejudecând:

Admite acţiunea formulată de reclamantul A. şi, în consecinţă,

Anulează Decizia nr. DJG_DEJ-7945-3/29 august 2018 şi Decizia nr. CRR-REG 25512/07.12.2018.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 8 februarie 2022.