Guarantee fund claim rejected as time-barred; appeal dismissed as unfounded under strict 90-day limit.

Şedinţa publică din data de 8 februarie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII a de contencios administrativ şi fiscal, la data de 24.09.2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea Deciziei nr. 16647/28.08.2018 emisă de pârât, prin care a fost respinsă cererea de plata formulata şi pe cale de consecinţa solicită anularea acestei decizii şi obligarea Fondului de Garantare a Asiguraţilor la plata daunelor rezultate din dosarul de dauna cu nr. x încheiat cu asigurătorul B. S.A., cu cheltuieli de judecată.

Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 972 din data de 13.03.2019, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 16647/28.08.2018, emisă de intimatul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca fiind neîntemeiată.

Calea de atac exercitată

Împotriva acestei hotărâri reclamantul A. a exercitat calea de atac a recursului, în condiţiile art. 493 din C. proc. civ., invocând în drept prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurentul a considerat că hotărârea de la fond este nelegală, fiind dată cu încălcarea prevederilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., în sensul ca a fost pronunţată cu încălcarea normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor art. 14 şi art. 22 din Legea nr. 213/2015.

Susţine că, în mod eronat se susţine de către instanţa de fond că cererea de plată formulată ar fi fost efectuată cu depăşirea termenului de 90 zile prevăzut de art. 14 din Legea 213/2015, respectiv termenul din 28.042016 când a rămas definitivă încheierea pronunţatăa în dosarul nr. x/2015 de către Tribunalul Bucuresti sectia a VIl-a Civila prin care s-a deschis procedura de faliment împotriva asiguratorului B. S.A., faţă de împrejurarea că dispoziţiile prevăzute în C. civ. de la 1864,precum si cele prevazute la art. 8 din Decretul-Lege nr. 167/1958,arată ca prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoascä, atât paguba cât si pe cel care răspunde de ea.

Prin urmare, consideră că prescriptia dreptului la actiune în repararea pagubei prin fapta ilicită începe să curgă nu de la data când paguba s-a produs, ci de la data la care păgubitul a cunoscut paguba şi pe autor sau de la data la care trebuia, după împrejurări, să cunoască aceste elemente.

Aceste dispozitii se coroboreaza cu dispozitiile prevăzute la art. 1381 N. C. civ. rap. la art. 20 alin. (1) din Norma 20/2016 sub aspectul datei la care a cunoscut paguba şi pe autorul acesteia sau de la data la care trebuia să cunoască aceste elemente.

Insă, asa cum rezulta din actele dosarului, s-a adresat în anul 2015 Judecătoriei Mizil cu o cerere în pretenţii invocând împrejurarea că în urma accidentului produs la 15.01.2013, a suferit mai multe intervenţii chirurgicale ce au necesitat 89 de zile de îngrijiri medicale.

Parchetul de pe langa Judecatoria Mizil prin Ordonanţa de clasare din 01.07.2014 a dispus clasarea cauzei având în vedere că prin intrarea in vigoare a Noului C. pen. prin Legea 187/2012 infractiunea savarsita de C. nu mai era prevăzută de legea penala ca infracţiune, întrucât vatamarea corporală suferită de recurent nu a depăşit 90 de zile de îngrijiri medicale.

La dosarul aflat pe rolul Judecătoriei Mizil s-a depus alături de dosarul penal nr. x/2013 al Parchetului de pe lângă Judecatoria Mizil şi raportul de expertiză medico-legală efectuată de INML Bucuresti unde s-au constatat suferiţele avute în urma accidentului produs din vina numitului C. pentru care s-a constatat ca a avut nevoie de 89 de zile de îngrijiri medicale.

Mai susţine recurentul că acele suferinţe medicale nu au încetat la momentul pronunţării Ordonanţei de clasare 1a 01.07.2014, ci s-au acutizat motiv pentru care a solicitat o noua expertiză medico-legalo în fata Judecatoriei Mizil pentru a se stabili cu certitudine starea sa de sănătate, agravată ca urmare a accidentului produs de către C..

Consideră că disp. prev. la art. 1381 N. C. civ. nu pot fi interpretate în cauza de faţă astfel cum sustine intimatul, prin raportare la data producerii accidentului din 15.01.2013, ci prin raportare la paguba suferita în urma accidentului.

Or, la momentul efectuării raportului de expertiza la INML s-a stabilit că a suferit mai multe fracturi pentru care erau necesare 89 de zile de îngrijiri medicale, iar certificatul medico-legal cu nr. x/04.09"2013 emis de Serviciul Medico Legal Prahova stabilea la acea data că a suferit leziuni traumatice pentru care necesit 50-55 zile de ingrijiri medicale daca nu survin complicaţii.

Cum în urma efectuării raportului de expertiză la IML Bucuresti s-au stabilit mai multe zile de îngrijiri medicale, iar starea sa de sănătate s-a deteriorat în totalitate, consideră că, a se susţine că a data de 15.01.2013 cunoştea cuantumul pagubelor produse prin accident este vădit nelegal.

Prin urmare, apreciază că termenul prevăzut de art. 1381 N. C. civ. prin rap. la 72 din Legea 503/2004 nu poate curge de la momentul producerii accidentului 15.01.2013, ci la momentul la care partea putea aprecia asupra pagube]or produse în uma accidentului, repectiv dupa ce a realizat că a pierdut cel puţin pe jumătate capacitatea de muncă, fiind încadrat în gradui III de invaliditate timp de 36 de luni conform expertizei medico-legale nr. x a SML Ploiesti şi după emiterea de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Mizil a Ordonantei de clasare nr. 66/P/2013 din 01.07.2014.

In concluzie, urmând a reţine că nu se poate stabili ca dată de apreciere a prejudiciului/pagubei data producerii accidentului, ci momentul la care a promovat acţiunea pe rolul Judecatoriei Mizil, cand a solicitat o nouă expertiza medico-legala având în vedere starea de sanatate deteriorată vizibil care nu a putut fi administrată din cauza intrării în faliment a asiguratorului, solicită admiterea recursului, schimbarea în tot a sentinţei pronunţate de prima instanţă, iar pe fond anularea Deciziei cu nr. 16647/2018 emisa de parat şi obligarea Fondului de Garantare a Asiguratilor la plata daunelor rezultate din dosarul de dauna cu nr. x încheiat cu asiguratorul B. S.A..

Apărările formulate în cauză

Împotriva recursului promovat de reclamant, a formulat întâmpinare intimatul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în cadrul căreia, fără a invoca excepţii, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi, pe cale de consecinţă, menţinerea hotărârii atacate, prin care în mod întemeiat şi legal prima instanţă a respins contestaţia şi a menţinut Decizia FGA nr. 16647/28.08.2018.

Procedura de soluţionare a recursului

În această etapă procesuală s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

În temeiul dispoziţiilor art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin Rezoluţia Preşedintelui completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului a fost fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 08.02.2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt şi temeiurile de drept ale cauzei, în conformitate cu dispoziţiile art. 394 C. proc. civ. a declarat dezbaterile închise, reţinând cauza spre soluţionare pe fondul recursului ce face obiectul pricinii dedusă judecăţii.

Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate şi a apărărilor din cuprinsul întâmpinării, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A., este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele în continuare arătate:

Prin demersul judiciar ce face obiectul prezentei cauze, reclamantul A. a învestit instanţa de contencios administrativ cu o contestaţie prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 16647/28.08.2018, emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor ("FGA"), prin care a fost respinsă cererea sa de plată nr. x/12.04.2017, ca tardivă.

Legalitatea actului administrativ emis de pârât a fost confirmată de prima instanţă, prin respingerea acţiunii reclamantului, ca neîntemeiată, iar o astfel de soluţie este una legală, fiind împărtăşită şi de instanţa de control judiciar, motivat de faptul că reflectă o interpretare şi aplicare corectă a prevederilor legale incidente materiei, nefiind, astfel, fondate criticile subsumate de recurent motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Criticile recurentului formulate împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond vizează interpretarea dată textului de lege invocat, respectiv art. 14 din Legea nr. 213/2015, şi anume momentul de la care curge termenul prevăzut de lege pentru depunerea cererii de plată.

Raportat la dispoziţiile legale incidente şi situaţia de fapt, criticile formulate sunt nefondate.

Înalta Curte reţine că între intimatul - pârât FGA şi recurentul-reclamant există un raport de drept administrativ, ivit ca urmare a falimentului asigurătorului, în temeiul căruia Fondului îi revine obligaţia de a primi cererea de plată şi de a o soluţiona în raport de dispoziţiile legale în vigoare şi de actele depuse în probaţiune de solicitant. Raportul legal de garantare are o existenţă de sine stătătoare şi nu este accesoriu al raportului juridic din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naşte numai în situaţia în care are loc falimentul asigurătorului şi creditorul de asigurări solicită plata despăgubirii din fondurile FGA, conform Legii nr. 213/2015, iar nu din fondurile asigurătorului falit, în procedura falimentului.

Potrivit art. 2 alin. (3) legea nr. 213/2015: Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilităţile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanţele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege.

Potrivit art. 4 alin. (1) lit. a)-b) legea nr. 213/2015 (1) În înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarea semnificaţie: a) creanţa de asigurări - creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare; b) creditorii de asigurări sunt, după caz: (i) persoana asigurată - persoana fizică sau juridică aflată în raporturi juridice cu asigurătorul debitor prin încheierea contractului de asigurare; (ii) beneficiarul asigurării - terţa persoană căreia, în baza legii sau a contractului de asigurare, asigurătorul debitor urmează să îi achite sumele cuvenite ca urmare a producerii riscului asigurat; (iii) persoană păgubită (în cazul asigurării de răspundere civilă) - persoana îndreptăţită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă;

Iar potrivit art. 14 alin. (1) legea nr. 213/2015, "În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi."

Din analiza dispoziţiilor mai sus redate, Înalta Curte reţine că pârâtul FGA are obligaţia satisfacerii doar a creanţelor de asigurări, prin acestea înţelegându-se creanţele creditorilor de asigurări rezultate dintr-un contract de asigurare facultativă sau obligatorie, încheiat în condiţiile legii. Art. 4 alin. (1) lit. b) stabileşte în mod clar şi fără dubiu că are calitatea de creditor de asigurare fie persoana asigurată care a încheiat contractul de asigurare cu asigurătorul său, fie beneficiarul asigurării care este terţa persoană indicată de persoana asigurată ca îndreptăţită a încasa despăgubirea ca urmare a producerii riscului asigurat sau, în fine, persoana păgubită care este cea îndreptăţită la acordarea despăgubirii aferente riscului acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă (RCA).

Pentru a se putea naşte însă pentru pârâtul FGA obligaţia de plată a unei creanţe de asigurări, în primul rând, persoana care pretinde că este titulara unei astfel de creanţe are obligaţia formulării unei cereri de plată adresată Fondului într-un termen de 90 de zile. Înalta Curte constată că acest termen este unul imperativ, de sesizare a Fondului cu cererea de plată a persoanei ce se pretinde creditor de asigurare, nerespectarea acestuia atrăgând sancţiunea decăderii din dreptul de a mai formula cererea de plată. Cu alte cuvinte nerespectarea termenului pentru exercitarea dreptului de a formula cerere de plată conduce la pierderea dreptului în discuţie (art. 2545 alin. (2) C. civ.). Aşadar termenul în discuţie nu este un termen de prescripţie, ci un termen de decădere în sensul art. 2545 alin. (1) C. civ.. Nefiind un termen de prescripţie, termenului de 90 de zile nu îi sunt aplicabile regulile acestor termene nici în privinţa datei de la care începe să curgă nici în privinţa suspendării sau întreruperii, afară dacă legea prevede expres altfel (art. 2548 C. civ.).

Art. 14 alin. (1) din legea nr. 213/2015 mai prevede că acest termen de decădere de 90 de zile pentru adresarea către Fond a cererii de plată începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior.

Se constată, aşadar, că legiuitorul a stabilit în mod clar şi previzibil momentul la care se naşte raportul juridic de garantare, ale cărui componente sunt dreptul creditorilor de asigurări de a fi plătiţi din disponibilităţile Fondului, corelativ cu obligaţia intimatului de a achita sumele solicitate, prevederile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, coroborate cu cele ale art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015, reglementând, în mod precis, conduita pe care orice creditor de asigurare trebuie să o adopte, fiind inserate condiţiile şi termenele în care un astfel de creditor îşi poate exercita dreptul de a obţine despăgubirile la care se consideră îndreptăţit.

Astfel, textul de lege stabileşte expres două momente obiective ca dată de început pentru curgerea acestui termen de decădere: fie data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment, fie data naşterii dreptului de creanţă, în situaţia în care acesta s-a născut ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment.

Ca atare, dispoziţiile legale sunt clare asupra datei de începere a curgerii termenului de decădere prevăzut de textul de lege indicat şi nu poate fi primită o altă interpretare, care ar putea extinde începutul termenului în discuţie.

Cum deschiderea procedurii de faliment a societăţii de asigurare –reasigurare B. S.A. s-a realizat prin încheierea pronunţată de Tribunalul Bucureşti la data de 03.12.2015 şi a devenit definitivă la data de 28.04.2016, iar evenimentul rutier s-a produs la data de 15.01.2013 (deci anterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment), cele 90 de zile s-au împlinit la data de 28.07.2016, aceasta fiind data limită până la care putea fi înregistrată cererea de plată.

În condiţiile în care cererea de plată formulată de recurentul – reclamant a fost transmisă Fondului de Garantare la data de 12.04.2017, deci, după data de 28.07.2016, fiind înregistrată de autoritate la data de 14.04.2017 sub nr. x, în mod judicios instanţa de fond, făcând o corectă interpretare a dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 213/2015, a reţinut ca fiind legală Decizia intimatului nr. 16647/28.08.2018, de respingere, ca tardivă, a cererii de plată a reclamantului A..

Dreptul de creanţă prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 este dreptul de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment, decurgând din contractul de asigurare. Prin urmare, termenul de 90 de zile stabilit de art. 14 din Legea 213/2015 este un termen fix, de decădere, după acest termen creditorii de asigurări putând să se adreseze, la fel ca şi ceilalţi creditori ai unui asigurător falit, direct asigurătorului, în cadrul procedurii de faliment.

Procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 213/2015 este singura care permite creditorilor de asigurări obţinerea de despăgubiri/indemnizaţii de la FGA, prin depunerea de cereri de plată în termenul stabilit de art. 14 din lege şi art. 20 din Norma ASF 16/2015.

Instanţa de fond a reţinut corect situaţia de fapt a cauzei şi a dat o interpretare corectă dispoziţiilor legale, având în vedere că, în cazul recurentului-reclamant, termenul de 90 de zile pentru depunerea cererii de plată a început să curgă de la data de 28 aprilie 2016, dată la care a devenit definitivă încheierea pronunţată la data de 3 decembrie 2015 în dosarul nr. x/2015 de Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a Civila, de deschidere a procedurii falimentului faţă de B. S.A., întrucât dreptul de creanţă al reclamantului s-a născut anterior acestui moment, respectiv la data de 15 ianuarie 2013, când s-a produs evenimentul asigurat.

Astfel, dreptul de creanţă se naşte la data evenimentului generator al obligaţiei, respectiv la data la care creditorul a înregistrat un prejudiciu în patrimoniul său, în speţa de faţă, data de 15 ianuarie 2013, data producerii accidentului, fără a fi nevoie a se cunoaşte şi cuantumul acestuia. De altfel, încă din data de 04.02.2013, respectiv 06.03.2014, recurentul –reclamant cunoştea atât numărul de zile de îngrijiri medicale cât şi leziunile suferite, conform Certificatului medico –legal şi a Raportului de expertiză medico legală.

Criticile recurentului, potrivit cărora termenul prevăzut de art. 1381 N. C. civ. curge de la momentul la care putea aprecia asupra pagubelor produse în urma accidentului, respectiv "după întocmirea expertizei medico-legale nr. x şi după emiterea de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Mizil a Ordonanţei de Clasare nr. 66/P/2013 din 01.07.2014", nu pot fi reţinute, raportat la conţinutul textului legal invocat, conform căruia " 1) Orice prejudiciu dă dreptul la reparaţie. 2) Dreptul la reparaţie se naşte în ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat", întinderea prejudiciului nereprezentând, aşadar, o condiţie esenţială pentru admiterea sau respingerea unei cereri de plată de către Comisia Specială din cadrul FGA.

Şi în ipoteza în care s-ar avea în vedere " momentul la care am promovat acţiunea pe rolul Judecătoriei Mizil", ori, momentul suspendării dosarului aflat pe rolul Judecătoriei Mizil, la care se raportează recurentul prin cererea de recurs şi prin acţiune, respectiv 05.01.2015 sau 21.01.2016, termenul de 90 de zile s-ar fi împlinit la data de 06.04.2015, respectiv la 21.04.2016. Cum cererea de plată a fost formulată la data de 12.04.2017, este corectă reţinerea instanţei de fond, în sensul că nici analiza termenului în raport de ipoteza invocată de reclamant nu duce la o altă concluzie, oricare dintre cele două momente urmează a fi avute în vedere, cererea de plată este tardivă.

Cum deschiderea procedurii de faliment a societăţii de asigurare –reasigurare B. S.A. s-a realizat prin încheierea pronunţată de Tribunalul Bucureşti la data de 03.12.2015 şi a devenit definitivă la data de 28.04.2016, iar evenimentul rutier s-a produs la data de 15.01.2013 (deci anterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment), cele 90 de zile s-au împlinit la data de 28.07.2016, aceasta fiind data limită până la care putea fi înregistrată cererea de plată.

Aşa fiind, constată instanţa de control judiciar că, prin formularea cererii de plată la data de 12.04.2017, adică cu depăşirea termenului prevăzut de lege, recurentul-reclamant nu a fost suficient de diligent pentru conservarea drepturilor sale, motiv pentru care criticile aduse de acesta manierei în care prima instanţă a dezlegat un astfel de aspect sunt nefondate, soluţia judecătorului fondului fiind conformă prevederilor Legii nr. 213/2015.

Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte constată că în cauză criticile recurentului sunt nefondate, dezlegarea dată litigiului cu care a fost învestită prima instanţă reflectă, aşadar, interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente, iar soluţia de respingere a contestaţiei este întemeiată.

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat, hotărârea pronunţată de prima instanţă urmând a fi menţinută, ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 972 din 13 martie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 8 februarie 2022.